reclama Nusees
update 27 Nov 2022

Pâinea de ritual

„Pâinea noastră cea de toate zilele / Dă-ne-o nouă astăzi…“ rostim aceste cuvinte încă de mici copii, poate fără a înțelege adevărata însemnătate a acestora. Pâinea nu este doar un simplu aliment pe care cei mai mulți îl consumăm zilnic, după cum reiese și din rugăciune, este mai mult decât atât. Se spune că există trei mari semnificații ale pâinii: pâinea ca hrană pentru existența pământească, pâinea ca hrană sufletească și pâinea euharistică.

În popor se vorbește adesea despre pâinea de ritual pentru că aceasta însoțește omul din momentul nașterii și până la înmormântare, ba chiar și după, dacă ținem cont și de pomenirile care se fac ulterior pentru cei decedați. Într-o scurtă vizită la Muzeul Național al Agriculturii am aflat poveștile pâinii din momentul nașterii, a celor din ziua nunții, dar și a celor pentru înmormântare.

„În cadrul muzeului avem o mică expoziție a pâinii de ritual. De exemplu, pe masa ursitoarelor am expus turte și colaci. Despre acestea se spune că erau lăsate de moașă pentru ursitoarele ce veneau să-i ursească nou-născutului tot ce este mai bun. Pe masa nunții, cum o numim noi, apar colacii pe care mirii îi dăruiau nașilor înainte de nuntă. De asemenea, am expus și colacii de nuntă, adică cei pentru mire și mireasă. Toți colacii de pe această masă sunt frumos împodobiți, iar pe ei apar simboluri ale fertilității precum strugurele, luna ori soarele. În ceea ce privește ritul înmormântării, putem observa că pâinea apare în diferite mărimi și forme, iar în funcție de zonă tipul acesteia diferă. De exemplu, noi în muzeu avem expus ceea ce se numește «pomul mortului». În zona Moldovei acest pom este realizat la înmormântare, dar și la pomenile ulterioare. Ce observăm în acest pom? Pâine ce are diferite forme și mărimi, pe care apar diferite simboluri. De exemplu, există o pâine în formă de scară, tocmai ca cel decedat să aibă cu ce urca în cer, dar și îngerași și multe alte simboluri. În acest pom al vieții mai sunt puse și alte dulciuri, iar la finalul slujbei de înmormântare este dat de pomană. Apar aici și diverși colaci, prescurile, practic tot ceea ce ține de ritualul înmormântării“, a declarat Magda Filip, muzeograf.

Scurta prezentare a pâinilor ritualice ce poate fi văzută la muzeul din Slobozia arată că, indiferent de vreme și de vremuri, pâinea a fost și va rămâne mai mult decât un aliment. Este un simbol al credinței, al fertilității și al speranței, al prosperității și bunăstării.

Pâinea are un rol important în tot ceea ce înseamnă credința creștină. De altfel și în Noul Testament este menționat faptul că ne-a fost dăruită Sfânta Euharistie, atunci când știm că pâinea s-a preschimbat în Trupul lui Hristos. De aceea o oferim mereu în cadrul Sfintei Liturghii, iar preotul o ține în mână atunci când pregătește Cinstitele Daruri. Alături de apă și de vin, prescura sau pâinea liturgică este materia principală din care se pregătesc Sfânta Împărtășanie și Sfânta Anafură. Cuvântul „prescură“ vine de la grecescul „prosfora“ și înseamnă jertfă, ofrandă, aducere sau punere înainte.

Însă, dacă ar fi să ne raportăm la copilărie, pâinea de ritual este reprezentată de acei colaci primiți în dar atunci când mergem să colindăm, iar, de dragul tradiției, acest lucru încă se mai întâmplă în unele zone.

Larissa DINU

La Slobozia, un muzeu unicat în România - Muzeul Național al Agriculturii

Pentru România, încă din cele mai vechi timpuri agricultura a reprezentat principala activitate economică. Încă din Antichitate se vorbește despre daci ca fiind mari cultivatori de grâu și crescători de oi și albine. Și în următoarele secole, când vine vorba despre ocupațiile principale ale populației din zona țării noastre, agricultura este indicată ca fiind principala ocupație. În epoca modernă, nu puțini erau cei care au considerat România drept „grânarul Europei“. Abia în 1949 conducerea țării își fixa drept obiectiv ca partea de PIB realizată din agricultură să fie mai mică decât cea provenită din industrie. Lucru care nu s-a realizat decât în anii '50.

În acest context apare ca un paradox faptul că țara noastră nu a avut, până de curând, un muzeu al agriculturii. (Unul dintre paradoxurile de care te izbești la tot pasul în România de astăzi. Dar aceasta este o altă poveste...).

La sfârșitul anilor 80, undeva, la nivelul conducerii din acele vremuri, se luase în calcul ideea înființării unui astfel de așezământ. Ca atare, la Slobozia, s-a început strângerea unor obiecte, în vederea constituirii unor colecții. Apoi a venit Revoluția și prioritățile s-au schimbat.

Deși în luna iulie a anului 1990 Prefectura Județului Ialomița a decis înființarea Muzeului Național al Agriculturii acesta și-a deschis porțile de-abia în 1996. Deși amplasat într-un loc oarecum impropriu unui muzeu, respectiv un fost depozit de mobilă, datorită muncii, ambiției și dăruirii celor care l-au amenajat, așezământul a căpătat formă. Începând din anul 2013, noi transformări au avut loc, astfel că s-a ajuns la forma actuală.

Nihil sine Deo

Din anul 2000, ansamblului muzeal i s-a adăugat și o veche biserică de lemn, adusă din localitatea Poiana. Atestată documentar încă din anul 1737, aceasta a fost folosită pentru cult până în anul 1900. Timp de un secol a rămas în părăsire, dar nu și în uitare. Acum, grație unor oameni inimoși, a fost restaurată și este din nou folosită pentru cult. În anul 2000, în urma eforturilor d-lui Radu Ciucă, primul director al muzeului, sfântul lăcaș a fost strămutat în parcul de lângă MNA și a fost resfințită de către P.S. Damaschin Coravu, episcop al Sloboziei și Călărașilor. De atunci, slujește drept biserică parohială, fiind în același timp și obiectiv turistic.

Cei care privesc această biserică drept o componentă a complexului muzeal pot înțelege mai bine esența agriculturii, dar și pe cei care o practică. Pentru că, dacă în celelalte activități lucrurile pot fi rânduite doar prin voia omului, agricultura depinde, în ciuda tuturor realizărilor tehnice actuale, și de voia Cerului. Fiindcă ploile, furtunile, arșița și alte asemenea lucruri sunt mai presus de voia și priceperea omenească. Așadar, nu trebuie să fi un filosof ca să înțelegi că, în agricultură cel puțin, nimic nu se face fără Dumnezeu!

Istorie și spiritualitate

După anul 2013, sub conducerea actualului său director, dl Gheorghe Petre, Muzeul Național al Agriculturii a fost reamenajat, potrivit unui nou concept. În timp ce o parte a parterului găzduiește expoziții tematice, dedicate principalelor activități din agricultură, etajul prilejuiește o incursiune în lumea celor care practică agricultura, respectiv a satului românesc, reprezentat prin instituțiile sale fundamentale. Sculele pentru lucrat pământul, accesoriile necesare viticulturii și preparării vinului, albinăritului, pescuitului, dar și lăzi specifice, de mari dimensiuni, destinate depozitării, își găsesc locul aici. Întreg tabloul este completat de depozitul vizitabil, unde, atât cât a permis spațiul, sunt expuse utilaje agricole mai vechi și mai noi.

Cele peste 13.400 de exponate sunt în măsură să creeze, într-adevăr, o imagine a ceea ce a reprezentat agricultura românească.

Pe ulița satului...

„Cel mai vechi exponat al nostru este un hambar, o ladă de depozitare a produselor, fabricată în 1702“, ne-a spus dl Gheorghe Petre. „Ceea ce am urmărit a fost ca vizitatorii să poată cunoaște toate laturile acestei activități, atât cele practice, cât și dimensiunea spirituală. De aceea am căutat ca la etaj să realizăm acea călătorie imaginară pe ulița satului. Vizitatorul pătrunde pe strada principală, trecând printre moară și han. Acestea erau locurile unde oamenii se adunau, pe vremuri și făceau schimb de informații, socializau, ș.a.m.d. Apoi urmează atelierele specifice fiecărui sat: fierăria, tâmplăria, atelierele de cusut, care reunesc croitoria, cizmăria, cojocăria. Apoi ajungem în centrul satului, unde se află școala, biserica și primăria. În ceea ce privește biserica, pe aceasta am figurat-o într-un spațiu mai restrâns, dat fiind că o avem în ansamblul ei, în parc. Mergând mai departe, pe uliță, ajungem la brutărie, băcănie, măcelărie și poștă. Apoi, intrăm în casa gospodarului“, ne explică directorul muzeului traseul. Gospodăria cuprinde un dormitor tipic unei case țărănești, o bucătărie, dar, mai ales, „camera din față“, mândria oricărei case de țărani autentici.

...dar și în remiza de utilaje

Colecția de unelte și mașini de prelucrare a solului este alcătuită din 61 de pluguri, 27 de grape, opt cultivatoare, nouă semănători, 11 tăvălugi, 11 rarițe și trei mașini de scos cartofii. Utilajele prezentate sunt de diferite forme și mărimi, unele fiind realizate de meșteri locali, ale căror nume s-au pierdut în negura timpurilor, altele fiind realizate de firme celebre, dintre care unele mai există și astăzi: „Rud Sack“, „Rud Bacher“, „Eberhardt“, „Porc Mistreț“ sau „Deutz“. Ele au fost construite pentru a fi tractate cu cai, boi sau tractoare, și au de la două la cinci brazde. Modelele existente în muzeu au fost create în perioada cuprinsă între începutul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. Dar poate că mai bine decât evoluția plugurilor, dezvoltarea grapelor oglindește transformarea agriculturii. Cele mai vechi grape, realizate în urmă cu peste 200 de ani sunt construite din mărăcini. Lor le-au urmat cele cu colți și cadru din lemn, apoi cele cu colți de fier. Construcțiile integral metalice apar, prin comparație, ca o minune a tehnicii.

Utilajele mecanizate alcătuiesc și ele o lume aparte. Locomobilele întâi, care erau, de fapt, niște mari motoare cu aburi ce puteau fi antrenate în câmp, unde acționau alte utilaje, precum treierători, vânturători etc., apoi tractoarele, au reprezentat o revoluție agricolă. Faptul că cel mai vechi locomobil aflat în muzeu datează din 1870, iar colecția de tractoare (dintre care multe funcționează și astăzi) include piese fabricate în SUA în anii 20, arată cu câtă seriozitate era privită mecanizarea de către agricultorii de acum un veac.

În memoria părinților agriculturii românești moderne

De altfel, marii agricultori ai României au și ei un spațiu destinat special în cuprinsul muzeului. Vizitatorii pot afla aici despre Aurelian Pană, care din vizita sa în SUA, în 1934 nu s-a întors decât cu două cufere pline cu știuleți de porumb, cu care a inițiat un nou sistem de cultură a porumbului. De-a lungul vieții sale a ocupat diverse funcții, cea mai înaltă fiind acea de ministru al Agriculturii în Guvernul Antonescu. A fost judecat și condamnat de autoritățile comuniste pentru „introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre: soia“. S-a stins la Gherla, în mai 1951.

O altă personalitate marcantă prezentată în muzeu este Aureliu Popescu, creatorul primei ferme horticole producătoare de semințe de flori și legume din România, la Perieți. În doar zece ani, în 1946, avea să ajungă cea mai mare din Europa de Răsărit în domeniul producției de material horticol, după cum se precizează în documentele de naționalizare. Drept mulțumire, creatorul ei avea să fie și el arestat în mai multe rânduri și plimbat prin închisorile comuniste. Din anul 2005 ferma a intrat în patrimoniul MNA, dar, până acum, au lipsit fondurile necesare restaurării și includerii în circuitul cultural și turistic.

Dumitru Seceleanu, un alt părinte al agriculturii moderne românești, își are și el spațiul dedicat în muzeu. A descrie întreg Muzeul Național al Agriculturii în paginile unei reviste este o întreprindere sortită eșecului încă din start. De aceea, în speranța că această prezentare v-a incitat curiozitatea, vă invităm să vizitați această oază de spiritualitate și cultură autentică românească. În drumul dumneavoastră spre mare, rupeți-vă două - trei ceasuri și faceți un mic ocol până la Slobozia!

Chiar merită!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Lecţii de istorie pentru păstrarea tradiţiilor seculare la Muzeul Naţional al Agriculturii

Muzeul Agriculturii din Slobozia, cunoscut şi recunoscut pentru multiplele şi diversele sale activităţi desfăşurate atât în sălile în care sunt prezentate, prin rotaţie, pe teme, cele aproape paisprezece mii de obiecte din patrimoniu, cu vârste ce depăşesc unele chiar trei secole, dar şi în deplasările din localităţile cu bogate tradiţii şi momente adânc plantate în istoria românilor, nu numai din Câmpia Română, Bărăgan şi Dobrogea. De-a lungul anilor, muzeul, deja având un sfert de secol de existenţă, a reuşit să trezească un viu interes în rândul iubitorilor de istorie, dar mai ales în al celor dornici să afle evoluţia societăţilor umane de pe teritoriul întregii patrii, pornind de la tehnicile agrare. Exponatele prezentate, începând cu plugul de lemn şi cu brăzdar de fier şi până la mecanizarea agriculturii din zilele noastre, care în ultimul secol a făcut paşi importanţi, ce nici măcar nu puteau fi visaţi de cei mai optimişti cultivatori ai pământului, ilustrează etapele prin care agricultura românească a trecut de-a lungul timpului. În muzeu se află expuse unelte agricole ce vorbesc despre îndeletnicirile românilor în cultivarea pământului, dar şi despre modul în care a evoluat lumea satului.

Ca o recunoaştere a modului în care Muzeul Agriculturii din Slobozia a reuşit să-şi creeze şi să cultive cu insistenţă şi profesionalism parteneriate cu alte instituţii de cultură şi de cult, de educaţie, asociaţii de toate tipurile, la sfârşitul lunii iulie 2016 Guvernul României a hotărât instituirea titulaturii de Muzeul Naţional al Agriculturii din România. La această recunoaştere au contribuit miile de vizitatori, de toate vârstele, profesiile şi naţionalităţile, care nu numai că au vizitat această instituţie, dar au rămas impresionaţi de gama şi diversitatea exponatelor, de modul în care sunt prezentate, de căldura ghizilor care oferă explicaţii folosind un vocabular profesionist, dar pe înţelesul tuturor.

Domnul manager al muzeului, prof.dr. Gheorghe Petre, preşedintele Filialei Uniunii Artiştilor Plastici din judeţul Ialomiţa, care a preluat această funcţie de la prof. Răzvan Ciucă, cel care a pus bazele creării acestei instituţii, a reuşit să facă simţită mâna artistului plastic în expunerea fiecărui obiect, îmbinând, tematic, aspectul tehnic al muncilor agricole de-a lungul unui an cu tradiţiile şi obiceiurile specifice fiecărui ciclu agrar. Cei care trec pragul muzeului sunt întâmpinaţi cu acea căldură specifică ţăranului român care a ştiut şi ştie să fie gazdă primitoare. De la început, între ghizi şi vizitatori se creează acel climat de prietenie, expunerile devenind adevărate lecţii de istorie, de prezentare a obiceiurilor transmise din generaţie în generaţie în satele din Lunca Dunării, dar şi în Câmpia Română. Marele merit al colectivului acestei instituţii este că s-a reuşit, printr-o muncă asiduă, completarea galeriei de unelte şi obiecte casnice folosite în gospodăriile ţărăneşti din sudul ţării cu cele utilizate, de-a lungul secolelor, de locuitorii satelor de pe întreg teritoriul României.

La achiziţionarea acestor obiecte, muzeografii au găsit o deosebită înţelegere la gospodarii care le deţineau, fie că erau din Oltenia şi Banat, Maramureş şi Bucovina, Transilvania şi Moldova. O menţiune specială pentru obiectele achiziţionate sau primite ca donaţie de la cetăţenii maghiari şi secui din judeţele Harghita, Covasna, Braşov, Arad, care au dovedit că în localităţile cu populaţie de etnii diferite oamenii se înţeleg şi se ajută între ei, problema naţionalităţii fiind rezolvată de un bun simţ pe care numai oamenii de la coarnele plugului îl au.

Muzeul participă la bucuriile şi necazurile gospodarilor care trăiesc în satele româneşti, acesta fiind prezent în târgurile cu bogate tradiţii din această zonă, dar şi în Argeş, Braşov, Arad, Ilfov, Dobrogea, Bucureşti. Muzeul Naţional al Agriculturii a fost de fiecare dată invitat la marile târguri internaţionale organizate la Romexpo – IndAgra, Tibco, Modexpo, Târgul de Pâine de la Bucureşti. De remarcat că, prin parteneriatul cu grădiniţele, şcolile generale şi liceele din sud-estul României, copiii şi elevii vin cu bucurie la întâlnirile cu muzeul. Un interes deosebit îl au atelierele tematice – de pictat icoane pe sticlă, linguri de lemn şi căni de ceramică, dar şi cele prilejuite de Sărbătoarea Mărţişorului, a Măcinicilor, a Paştelui, unde copiii învaţă tehnica încondeierii ouălor, a secerişului, când micii vizitatori vin să înveţe să împletească cununi şi alte obiecte rituale din spice de grâu. În a treia săptămână după Paşte, în fiecare an, parcul din jurul muzeului şi străzile din municipiu trăiesc o adevărată animaţie creată de grupurile de copii ce invocă ploile atât de necesare în această perioadă, prin intermediul păpuşilor făcute din lut, numite Caloieni sau Scaloieni, în funcţie de zonă, şi al paparudelor. Este un mod de a cere puterii divine vreme bună pentru recolte bogate. De Sânt Andrei, muzeul invită copiii să pună grâu la încolţit şi să introducă în apă crenguţe de pomi roditori care să înflorească până la venirea Noului An. De la Sfântul Nicolae şi până la Anul Nou la muzeu sunt prezente grupuri de colindători şi tineri care merg cu Steaua, anunţând naşterea lui Iisus Hristos în ziua de Crăciun.

Una dintre temele de un deosebit interes este aceea desfăşurată de muzeu în comunele create de văduvele şi orfanii de război împroprietăriţi în Bărăgan după Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial, când familiile celor care şi-au vărsat sângele, şi-au dat viaţa sau au rămas infirmi pentru totdeauna, din localităţile de munte şi deal de pe Valea Prahovei, Teleajenului, Slănicului, Siriului şi Buzăului, au primit loturi de pământ. Aceşti oropsiţi ai vieţii au săpat la capătul fiecărei parcele primite bordeie, unde îşi duceau viaţa din primăvară până în toamnă, când adunau recoltele şi plecau spre vechile lor case. La aceste întâlniri, copiilor li se vorbeşte despre eroismul bunicilor şi străbunicilor lor, despre vitejia dovedită la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, la Oarba de Mureş şi Carei pentru eliberarea patriei, dar şi pentru înfrângerea trupelor naziste şi izgonirea lor de pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Sunt lecţii de iubire de ţară, de neam, de popor, ce ţin locul orelor de istorie mai puţine de la un an la altul din programele şcolare.

Muzeul Naţional al Agriculturii din România, prin parteneriatele pe care le are, se străduieşte să creeze noi şi noi activităţi menite să atragă cât mai mulţi vizitatori, dar, în acelaşi timp, să multiplice întâlnirile tematice desfăşurate în afara propriului spaţiu.

Mihai Vişoiu – Foto: Arhiva MNA

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism