Povestea noastră începe duios, dar aşa îi stă bine unei poveşti. Iarna este încă destul de sfioasă în cătunul Hănăşeştilor din Apuseni. Încă nu a nins și nici frigul nu i-a țintuit pe oameni la gura sobei. Au mai rămas vreo douăzeci de suflete în tot satul. Într-o căsuţă veche, din lemn, locuieşte Teofil Hanăş. Este paracliserul bisericii din sat şi, când îl îndeamnă sufletul, este și poet. Şi-a adunat poeziile în şase cărţi. Le-a tipărit pe unde a putut, la Alba-Iulia, la Cluj. Alte mii de versuri, scrise timp de douăzeci de ani, zac încă împrăştiate prin caiete.

Ca orice copil sărac din Ţara Moţilor, Teofil s-a dus la oraş să-şi facă un rost. A terminat zece clase la Cluj. Și-a găsit de lucru. Dar omului crescut în pustietatea muntelui oraşul i s-a părut mai sălbatic decât codrul. S-a întors acasă, în căsuţa de pe culmea dealului. E o zi caldă de duminică, în postul Crăciunului. În alți ani ar fi nins, dar nici aici vremea nu mai este ca odinioară.

Teofil, ca de fiecare dată, ajunge primul la biserica din Poiana Vadului. O biserică mare şi falnică, prea încăpătoare pentru o mână de creştini care au mai rămas în sat. Paracliserul își are locul său la slujbă, în preajma preotului. Știe toată rânduiala bisericească și-i cunoaște pe toți cei care vin duminica la biserică. Majoritatea sunt bătrâni, îmbrăcați în costum național. Îi știe de mic. Totul este orânduit creştineşte, nimeni nu părăsește biserica până la ultimele cuvinte ale preotului și la ultima rugăciune. Oamenii nu vin la biserică să-și vadă vecinii, vin pentru că aşa-i îndeamnă sufletul.

După slujbă au cale lungă până acasă. Teofil știe drumul anevoios, până în cătunul de pe culme, cu ochii închiși. Dar zice că i se pare de fiecare dată altfel. Îi mai cântă câte-o pasăre din păduricea din apropiere, ba se mai întâlnește cu vreun vecin. Acum i-a ieşit în cale o pisică rătăcită. O mângâie ca pe-un copil răsfățat, o ia în brațe și își continuă drumul. Pentru un suflet de poet nici soarele nu răsare la fel în fiecare zi!

Lumea lui Teofil este aici, pe deal, în căsuța de lemn, printre caietele de versuri împrăştiate pe masă, lângă focul care scânceşte înfundat în soba de tuci. Coboară întunericul peste sat. Este vremea poveştilor, a destăinuirilor, a poeziei.

Cum s-a apucat un om simplu, dintr-un cătun pierdut, de scris versuri? „Pare-se că Măria-sa Eminescu este vinovat“, spune Teofil. „Mi-a plăcut din școală, dar pe Eminescu l-am redescoperit aici, după ce m-am întors acasă. Eu nu vreau să scriu nici ca el, nici ca marii poeți, vreau să scriu ca mine, ce simt eu și când simt eu.“

A scris sute, mii de versuri. O poezie l-a făcut cunoscut dincolo de cătunul de sub munte și dincolo de Câmpeni, de capitala lor, a moților. Gloria poetului Teofil i-a fost adusă de un artist clujean celebru, Aurel Tămaș, care i-a pus poezia pe muzică. „Aurel Tămaș mi-a fost coleg de școală, la Cluj. Ne-am întâlnit de mai multe ori, știa că scriu. I-a plăcut poezia, a făcut un cântec frumos care mă emoționează chiar și pe mine.“ Și începe să-și recite poezia, cu voce tremurată: „O dulce şi duioasă mamă/Adesea-ncerc să te alint/Când văd că te cuprinde-o teamă/Şi-n jurul tău există chin/Te văd cu ochii plini de lacrimi/Cu gândul fredonând prin veac/Şi mă gândesc la câte patimi/N-ai reuşit să ai un leac.“

Mulți cunosc cântecul lui Aurel Tămaș, puțini știu că versurile au fost scrise de Teofil Hanăș, poetul rătăcit la el acasă, într-un cătun din Apuseni.

Poate peste câțiva ani Hănăşeştiul va rămâne pustiu. Teofil zice că nu vrea să plece de aici, cât vor mai fi oameni în sat. Se întoarce la masa de scris şi la geamantanul vechi, soldățesc, burduşit cu poezii. Cei trei-patru școlari din sat îi știu și versurile. Teofil i-a molipsit cu o fărâmă de romantism, într-o lume în care chiar şi povestea pe care tocmai ați citit-o nu pare să fie la locul ei! Pare dintr-o altă lume.

Vasile Braic

Situată în centrul Munților Apuseni, la poalele Munților Metaliferi, Roșia Montană este o localitate minieră veche de mai bine de 2.000 de ani.

Muzeul Mineritului, aflat în apropierea fostei exploatări miniere, este un punct de atracție pentru turiști, dornici să viziteze fostele Galerii Romane. Aici au fost săpate tuneluri lungi de zeci de kilometri. Acestea adăpostesc unelte pentru minerit, așa numitele „șteampuri“, care erau niște construcții folosite pentru separarea aurului de piatră. Galeriile erau alimentate de lacuri artificiale de acumulare numite „tăuri“. Au fost săpate prin metode tradiționale, iar lungimea lor nu e cunoscută deoarece rețeaua construită timp de aproape 2.000 de ani nu a fost cercetată integral până în prezent. Ele se remarcă în cadrul sistemului prin forma trapezoidală perfectă, ce le-a făcut să reziste mii de ani. Aceste construcții sunt unice în lume prin lungime și gradul de păstrare.

Muzeul a fost creat la inițiativa unor oameni care au lucrat la Roşiamin, societatea de stat care a operat vechea exploatare minieră din Roşia Montană. Aceștia, pasionați de istorie, au amenajat galeriile săpate cu dalta şi ciocanul de strămoșii de acum 2.000 de ani, pentru vizitare. Practic, au realizat un muzeu în aer liber în care sunt utilaje folosite de-a lungul timpului pentru extragerea aurului. Tot aici găsim şi o expoziţie de fotografii vechi ce au imortalizat activitatea minerilor în secolul al XIX-lea.

Tradiție în exploatarea metalelor prețioase

rosia montana 4 bis

Vizitarea acestui circuit durează aproximativ o oră și jumătate. În acest timp, o întreagă istorie a minerirului, precum și exploatarea auriferă din secolul al II-lea d.Hr, din perioada romanilor, ni se dezvăluie în toată complexitatea ei. Roșia Montană rămâne astfel una dintre cele mai vechi localități din Europa cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase.

Romanii au înființat prima așezare permanentă pentru sclavii și coloniștii care lucrau în minerit. Aici au realizat și primele mari exploatări de aur și argint din zonă.

S-au amenajat primele galerii pentru extracție, unde foloseau cele mai eficiente tehnici miniere la vremea respectivă. Săpate cu ciocanul, dalta și târnăcopul, construcția galeriilor este încununarea unei munci colosale a oamenilor din comunitate. Pentru a ciopli bucățile de rocă dură, pereții stâncii se încălzeau cu foc, iar apoi erau stropiți cu apă și oțet pentru a o răci brusc. Prin diferența termică creată, roca se crăpa. Cu târnăcopul, erau desfăcute bucățile de rocă din care era separat aurul.

O mare parte din galerii au fost complet distruse în anul 1970, când în zona Cetate a fost amenajată o carieră chiar în locul unde se afla un întreg sistem de galerii, denumit „Cetățile Romane“.

Zona a fost în continuă dezvoltare

La începutul secolului al XX-lea, Roșia Montană era un orășel cochet, cu un centru cu străzi pietruite și iluminate, cazino, cinematograf, teatru și sală de bal cu oglinzi vene- țiene, case mari, adesea cu două niveluri, inspirate de cele ale sașilor din Transilvania.

„Febra aurului“ a atras oameni din diferite părți ale Europei. Roșia Montană a fost populată cu români, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici și s-au înființat școli. Pe atunci, întreaga populație era implicată în activitățile miniere, chiar și femeile și copiii. Extracția metalelor prețioase a continuat în mina de stat, iar mineritul a rămas ocupația de bază a roșienilor.

Din anul 1970, la Roșia Montană se desfășurau doar etapele miniere primare, cianurarea se facea la Baia de Arieș, iar procesarea finală la Baia Mare. În perioada comunistă și, mai apoi, după anul 1989, mina de stat din Roșia Montană a suferit pierderi. Tehnologia învechită, lipsa investițiilor necesare și a unui plan clar de dezvoltare au dus la închiderea minei în anul 2006.

Anca Lăpușneanu

Cătunul Buteştiului din Apuseni, cu vreo două săptămâni înainte de Ignat. O linişte din vremuri de poveste învăluie cele şapte case care mai sunt încă locuite. Mătuşa Sofia, care stă de zeci de ani singură la marginea pădurii, a ieşit afară. A auzit ceva. Nu aude ea prea bine. Dar parcă nu-s lupii. Mai dau târcoale când vine frigul şi coboară turmele în sat. Nu-i lupul! Bată-l să-l bată! Se aude taragotul lui Vasile, vecinul de peste deal. În fiecare an, înainte de Sărbători, se apucă de cântat ca să-și adune ceata de colindători, să-și înveţe cântecele.

La patruzeci de ani, trecuţi, Nicu este printre cei mai tineri din cătunul cu şapte case. El răspunde de ceata, din ce în ce mai mică, de colindători din Buteşti. Aflaţi la kilometri distanţă unii de alţii, pe vremuri vecinii îşi dădeau de veste cu tulnicele. Şi toată lumea le pricepea înţelesul. Acum telefonul mobil este o adevărată binecuvântare, chiar dacă semnalul nu prea ajunge dincolo de fereastră, în casă. Locul unde răzbate semnalul este bine marcat. De acolo începe lumea. Nicu scoate telefonul vechi, cu taste, din buzunar și își cheamă vecinii, de pe celălalt deal, la repetiție. Până să-i sosească muzicanţii din ceată îşi aduce aminte de satul care i-a mai rămas acum doar în minte, cu lume multă, cu rele şi cu bune, aşa cum era odată. Oamenii aveau de lucru la mină, la pădure, aveau oi și vite. Erau mulți tineri care se adunau seara pe la fetele din sat. Sau mergeau în centru, vreo două ceasuri de mers pe jos. Se întorceau noaptea și, de multe ori, erau pândiți de lupii flămânzi. Le vedeau ochii, ca niște felinare, în întuneric. Au scăpat teferi, de fiecare dată. Le-a rămas doar spaima care trecea și ea cu un pahar de crampă, pălinca fiartă, moțească. Îşi întrerupe povestea pentru că şi-a adus aminte că aşteaptă musafirii de peste deal. care se cam lasă aşteptaţi!

Mătușa Sofia stă chiar la marginea cătunului răsfirat pe câteva dealuri. Taragotul și colindele lui Nicu și ale celor din ceată se aud până aici. E bucuroasă că anul acesta va avea noroc de Sărbători. Nu va fi singură. Va veni nepoata de la Hunedoara. Îi va alunga, pentru câteva zile, singurătatea, nu şi bolile. Abia mai poate merge până-n ogradă, să-și hrănească găinile. Cândva avea gospodărie frumoasă. I-au mai rămas câinii și câteva găini pe care încă nu le-a prins vulpea. E bucuroasă că încă nu a nins la Buteşti. Iarna aici este ca o condamnare.

De cealaltă parte a culmii Buteştiului, Nicu şi ai lui îşi repetă melodiile. A ajuns pe la ei şi Cristian care a copilărit aici, la Buteşti. Acum este consilier local. S-a însurat şi s-a mutat în mijlocul comunei. Vine din când în când acasă să-şi revadă rudele, vecinii şi copilăria.

Ceata lui Nicu repetă de zor. Mai sunt vreo două săptămâni până la Crăciun. S-a înserat şi muzica răzbate până în cătunul vecin la Tomeşti, unde mai stau doar cinci familii. Casa lui Victor Târ, chiar şi pe întuneric, pare că a fost mutată din Alpii austrieci şi adusă aici, în coasta Apusenilor. Dar toate au un înţeles. Casa a fost gândită pe placul fiului lui nea Victor, plecat de mulţi ani în Austria. El a fost, aproape 30 de ani, miner la Zlatna. Despre minerit şi Roşia Montană nu prea ştie ce să zică sau ar zice, dar mai bine nu zice. La cei 70 de ani pare să se lupte, în pustietatea de aici, cu morile de vânt. Dar poate chiar morile de vânt vor aduce şi raza de lumină în cătunele Mogoşului. Fiul său, austriacul, vrea să construiască chiar aici un complex eolian.

De cealaltă parte a dealului, Nicu şi-a terminat repetiţiile. Este iarăși singur, ca şi cătunul său.

Dar ca orice poveste nici aceasta nu trebuie să se sfârşească trist. Nea Victor îşi aşteaptă băiatul din Austria să vină să-şi înalţe eolienele peste deal. Poate că el va aduce lumina și speranța în cătunul unde numai soarele şi cerul au rămas ca odinioară.

Vasile Braic

Înconjurați de păduri și poieni întinse, moții au trăit sute de ani din exploatarea lemnului  și creșterea animalelor. Dogăritul a fost cea mai de preț îndeletnicire a bărbaților, o ocupație care începe să dispară și din satele de pe Arieș. Dacă în urmă cu un secol erau sute de dogari în Apuseni, astăzi pot fi numărați pe degete...

Era câte-un dogar la fiecare casă

„Dogăritul este o ocupație seculară aici, în Țara Moților, fiind, până nu demult, principala activitate a bărbaților, alături de minerit“, ne spune Ionel Heler, custodele Casei Memoriale „Avram Iancu“.

Nicolae Belei este unul dintre ultimii meșteri care știu să facă butoaie, piatra de încercare a dogăritului, a văsăritului, cum spun moții… „Cine nu știe să croiască un butoi, de la buștean până îi pui capacul, nu este un meșter adevărat“, zice Nicolae...Vremea și vremurile sunt schimbătare și pe Valea Arieșului Mic...De cum încep frunzele pădurii să prindă rugină, în pragul toamnei, Nicolae se pune pe treabă. Așa era în urmă cu sute de ani, așa este și-acum la Vidra, la Avram Iancu și în cătunele dimprejur. Ecoul bătătorilor, ciocanele din lemn special făcute pentru dogărit, se mai aude încă în Țara de Piatră. Dogari nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas câțiva meșteri încăpățânați care duc meșteșugul moților mai departe… „În copilărie mea era câte un dogar aproape la fiecare casă, eu am învățat de mic, de la tata și de la bunicul, au fost și ei tot dogari“, ne mărturisește meșterul din Apuseni.

Gustul apei din doniță

Traian Pogan, alt meșter priceput din sat, ne spune că dogăritul nu mai este, demult, o ocupație rentabilă și că face butoaie și putini din lemn cu drag pentru că nu vrea să se uite meșteșugul.

Nicolae Belei ne spune că s-a apucat din vreme de văsărit, așa cum făceau tatăl și moșul său... Și-a adunat din vreme fânul pentru animale și, pe când bruma a început să pârjolească frunzele de prin grădină, a și pornit la treabă. Și-a adus din pădure lemnele pentru butoaie, donițe și cuibere. A găsit, cu greu, și lemn uscat, brad de fulgerătură, din munte, pentru tulnice. „Pentru tulnice trebuie lemn foarte uscat, cel mai bun este bradul care a fost fulgerat în pădure pentru că nu trebuie să-l ținen noi, ani întregi, să se usuce.“ Nicolae ne mai spune că atât cât vor mai tulnica tulnicăresele prin satele Apusenilor va avea și el de lucru. Ne povestește despre meșteșug în timp ce lucrează, pe scaunul pentru văsărit, la o putină pentru brânză. Mezdreaua, cuțitoaia de oțel,  fuge ușor pe lemnul uscat, așa cum îi fug și meșterului gândurile la vremurile de demult, pe când moții își umpleau căruțele cu butoaie, putini și căzi și colindau prin toată țara, din Dobrogea până în Banat, și erau nelipsiți de la târgurile din București… „Se duceau de două ori pe an, toamna și primăvara, umblau cu căruțele sute de kilometri ca să-și vândă butoaiele sau să le repare pe cele vechi“. Traian Pogan ne povestește și el că a umblat cu vasele din lemn prin țară cu tatăl său până în urmă cu vreo 20 de ani. „Eram tânăr pe-atunci, am mai fost plecat și în anii din urmă, cu mașinile, bineînțeles... Mă bate gândul să plec și anul acesta, am multe butoaie făcute și n-am cui să le vând aici.“ Curtea îi este, într-adevăr, plină de butoaie, frumos stivuite. Și mai are câteva în lucru. Apoi se apucă de bătut cercurile la un butoi frumos rotunjit... Mai departe, pe valea Arieșului Mic, Nicolae și-a terminat putina pentru brânză și s-a apucat să facă donițe pentru apă, pe care le vinde turiștilor. Ia una în mână și ne-o arată: „La donițe e mai puțin de lucru, pot face mai multe într-o zi… Încercați să beți apă dintr-o cană de plastic și apoi să beți din doniță... Parcă apa are alt gust... Ca și vinul pus în butoiul de lemn…“

Viața de apoi a lemnului

Vine o nouă zi de lucru în curtea meșterului Nicolae Belei... Astăzi se ocupă de butoaie... Dis-de-dimineață, fiul său Ionuț, cel care va duce meșteșugul mai departe,  pregătește focul pentru că butoiul trebuie pus la focărit, cum spun dogarii. Focul va înmuia lemnul și doagele se vor prinde mai ușor. Până focul capătă putere, trebuie pregătite doagele. În această meserie totul pleacă de la un butuc de lemn care trebuie cioplit. „Atunci când vom avea 30 de doage făcute frumos, pe butuc, numai din topor, putem să ne apucăm și de butoi“, ne arată dogarul din Apuseni. Sudoarea-i curge, șiroaie, pe frunte, dar după vreo două ore butoiul e gata...

Dogarii încearcă se se potrivească vremurilor... Gheorghe Coțoșan a fost și el plecat  cu butoaiele prin țară. Acum face linguri din lemn pe care le poate vinde ușor… „Făceam butoaie, dar acum se vând greu... De-o lingură are toată lumea nevoie în bucătărie. Eu am învățat de mic, de la un unchi de-al meu care era dogar. Dacă lucrez o zi întreagă fac câteva zeci de linguri sau spatule... Le fac din lemn de stejar pentru că sunt mai rezistente și lemnul e mai curat, fără noduri. Le vând la oraș, pe la târguri...“

Ca mulți alți consăteni, Mihai Leahu știe să muncească cu lemnul din copilărie. Face și acum ciubere, dar ciubere mari, pentru îmbăiat, ajunse acum o adevărată modă printre proprietarii de pensiuni și pentru cei cu dare de mână... „Am trimis ciubere de baie și în străinătate, în Franța și în Spania. M-am apucat să le fac doar din primăvară... Am vândut peste 20 de bucăți, în numai câteva luni. Prețul mediu este în jur de 1.000 de euro, depinde cât sunt de mari. Cele în care încap 12-14 persoane sunt mai scumpe, trebuie mai mult lemn... Eu sper ca moda asta să mai țină pentru că avem și noi de lucru...“

Sandu Heler, primarul din Avram Iancu, ne spune că autoritățile nu sunt indiferente și încearcă promovarea dogăritului, inclusiv în scop turistic. „Avem câteva proiecte prin care încercăm să salvăm acest străvechi meșteșug. Le oferim meșterilor lemn gratuit și, printr-un alt proiect, i-am dotat cu aparatură modernă de debitat lemnul, ca să le ușurăm munca. Sperăm să putem contribui la revigorarea dogăritului în comună și să-i facem și pe tineri să rămână acasă.“

Din lemn era făcut aproape totul în satele din Apuseni – casele, uneltele, mobila. Și nici sufletul moțului nu era de piatră pentru că a știut să-și învețe copiii să-i ducă mai departe moștenirea... Nicolae este mândru că Ionuț, fiul său, știe, de la 13-14 ani, să facă tulnice mici, de artizanat, pentru turiști și va veni și vremea când va face singur butoaie, donițe și ciubere. Urmașii lui Iancu sunt oameni mândri și harnici. Știu să prefacă trunchiul uscat în lucruri de folos și în cântec de tulnic... Este viața de apoi a lemnului...


Viața dogarilor din Apuseni a fost o veșnică luptă cu nevoile, cu drumurile lungi și grele prin țară și, în ultima jumătate de veac, cu plasticul...


Vasile BRAIC

Când spui Alba spui Capitala Marii Uniri. Și mai spui Marea Adunare de la Blaj, din 1848, prima gramatică românească a lui Timotei Cipariu, șampania rosé de la Jidvei, Crăișorul Munților, Fetele de la Căpâlna, Târgul de fete de pe Muntele Găina, Cetatea dacică de la Căpâlna, monument UNESCO, tezaurele vii UNESCO. Și-am putea continua mult și bine. Realitatea este că Alba poate fi considerată o zonă la fel de valoroasă ca Maramureș, Bucovina și Sibiu.

Poziționat în partea centrală a României, județul Alba are în componență 4 municipii, 7 orașe și 67 de comune, cu 656 de sate. Multe din ele, depopulate. Sunt 11 comune care au coborât sub 1.000 de locuitori, iar dintre acestea, șase au o populație sub 600 de persoane: Ohaba, Ponor, Întregalde, Ocoliș, Râmeț și Ceru-Băcăinți. Alte 24 de comune au între 1.000 și 2.000 de locuitori (23% din totalul populației din mediul rural). Majoritatea comunităților depopulate sunt situate în Apuseni. Alba mai are însă o particularitate: dispune de cele mai multe unități administrativ-teritoriale din România, 22 la număr, care au mai mult de 10 sate în componență, iar dintre acestea amintim Vidra – 39, Bistra – 35, Avram Iancu – 33, Șohodol – 31, Bucium – 30, Lupșa – 23, Câmpeni – 22, Mogoș – 21. Suprafața județului este de 6.242 kmp (2,6% din teritoriul țării): 4.862 kmp înseamnă spațiul rural (78% din total teritoriu), locuit de aproximativ de 40% din populație. Așadar, gradul de urbanizare este unul dintre cele mai ridicate din România, de circa 60%.

Munții Apuseni, un fel de expoziție geografică, geologică și speologică în aer liber

Județul este dispus pe trei mari unități de relief: Munții Apuseni, Munții Șureanu și Podișul Târnavelor, cu tot cu defileul Mureșului. 28% din teritoriul Parcului Natural Apuseni se află în Alba, iar zona este una extrem de spectaculoasă. Și nici nu știi cu ce să începi mai întâi. Poate cu peșterile Scărișoara, Poarta lui Ionele (comuna Gârda de Sus) sau cu peșterile Vârtop, Vârtopasu, Huda Orbului (Arieșeni), Vânătările Ponorului (Roșia Montană), Huda lui Papară (Sălciua) ori cu Cheile Râmetului (Râmeț), Poiana cu narcise de la Negrileasa (Bucium), Dealul cu Melci (Vidra), Râpa Roșie (Sebeș) ori Pintenii din coasta Jinei și Masa Jidovului (Șugag). În totalitatea sa, județul reprezintă o zonă cu potențial turistic ridicat, dar există patru poli turistici dezvoltați: axa Arieșeni-Gârda-Albac, Rimetea și împrejurimile, Alba Iulia și zona Sebeș – Pianu.

Valori istorice și culturale excepționale

Acestora li se adaugă valori culturale de importanță națională. Și nu se poate să nu începem cu Cetatea Alba Carolina (Alba Iulia), cea mai mare din România și una dintre cele mai importante cetăți în stil Vauban din Europa, ridicată la începutul secolului al XVIII-lea. În interiorul fortificației se află Catedrala Încoronării, Muzeul și Sala Unirii, Biblioteca Batthyaneum, Celula lui Horea etc. Ar urma, apoi, biserica Evanghelică din Sebeș, cu cel mai mai mare altar din Transilvania, satul Rimetea, unic în România pentru arhitectura sa tradițională, sistemul de galerii romane de la Alburnus Maior, Roșia Montană, cel mai lung din Europa, Catedrala Greco-Catolică „Sfânta Treime“ din Blaj, cu cel mai mare iconostas din România, Cetatea dacică de la Căpâlna, monument UNESCO, orașele antice de la Apulum (Zlatna) și Brucla (Aiud), situl rural și cetatea de la Câlnic (UNESCO). Dacă enumerăm și câteva dintre valorile imateriale unice, cum ar fi Târgul de fete de la Găina (20 iulie, de Sf. Ilie), portul popular al Buciumanilor, celebrul dans al fetelor de la Căpâlna, Festivalul „Strugurele de aur“, meșterii populari „tezaure vii“ etc., avem o imagine clară a bogăției fantastice a județului.

A 16-a economie a țării și a treia regională

Ei bine, cu toate aceste bogății culturale și naturale incredibile, Alba nu este lider regional ca dezvoltare economică. Și nici nu va fi vreodată, cu o jumătate din sate în continuă depopulare. Județul este depășit de mai industrializatele Brașov și Sibiu. Totuși, se află pe poziții bune, într-un clasament național. În 2019, PIB-ul general s-a ridicat la 18,4 miliarde de lei, Alba ocupând poziția a 16-a, la nivel național. PIB-ul/cap de locuitor, de 11.995 euro, păstrează pentru Alba locul al treilea, pe regiune, dar duce județul pe locul 8, la nivel național, ceea ce ar putea părea o performanță formidabilă. Economia se bazează pe industria prelucrătoare, comerț și servicii, turism, agricultură. Vorbind despre sectorul agrar, poate cea mai însemnată componentă o reprezintă viticultura, cu centrele sale exponențiale de la Jidvei, Blaj, Crăciunelul de Jos, Roșia de Secaș, Ciumbrud, Bucerdea Vinoasǎ, Săliște, Pianu, Săsciori.

Infrastructură publică

Având în vedere zonele greu accesibile din Apuseni, era de așteptat ca infrastructura de drumuri să nu fie una dezvoltată. Dintr-o rețea totală de 3.028 km, din care 60 km de autostrăzi, Alba are încă 740 km de drumuri din pământ (24,43%) și 537 km din pietriș (17,73%). Ca infrastructură de utilități situația era următoarea:

  • alimentare cu apă: 73 de localități, din 78, dispun de rețea de apă, ceea ce plasează județul pe primul loc în regiune, cu un procent de acoperire de 93,58%. E adevărat, sunt câteva comune în care racordarea gospodăriilor la rețea este de sub 15%: Arieșeni, Bucium, Câlnic, Horea, Mogoș, Scărișoara, Sohodol și Vadu Moților. Aici însă sunt și două așezări rurale cu grad de racordare de 100%, respectiv, Daia Română și Râmetea;
  • rețea de canalizare: toate cele 11 orașe au sistem de canalizare, iar dintre comune, doar 26, din 67 total (38,80%), au rețea de colectare și epurare a apelor uzate, Alba ocupând ultimul loc din regiune sub acest aspect;
  • alimentare cu gaze: doar opt orașe, din 11 (72,72%) și 24 de comune, din 67 (35,82%), au rețea de gaz metan.

Perspectiva dezvoltării

În 2019, județul Alba a avut venituri bugetare totale de 1,159 miliarde lei (poziția 21, la nivel național). Doar 12 așezări rurale au avut venituri mai mari de 10 mil. lei: Bistra, Bucium, Ciugud, Fărău, Ighiu, Jidvei, Mirăslău, Pianu, Săsciori, Șonea, Unirea, Valea Lungă. Ca venituri proprii, cu câteva mici excepții (Gâlda de Jos, Ighiu, Jidvei), nicio așezare rurală nu realizează mai mult de 5 mil. lei, iar unele coboară mult sub 1 milion de lei (Blandiana, Ceru Băcăinți, Întregalde, Mogoș, Ocoliș, Ponor, Poșaga și Vidra). În aceste condiții, pentru planurile extrem de ambițioase ale județului, baza o să rămână fondurile europene, guvernamentale și județene. Iar ambițiile înseamnă drumuri modernizate, extindere alimentare cu apă, gaze și rețea de canalizare, modernizare școli și spitale, revitalizarea satului, promovarea meșteșugurilor și a tradiției populare, renovarea monumentelor istorice, facilități pentru dezvoltarea antreprenorială etc.

Creștinismul în Dacia Romană (sec. II-III), până la retragerea aureliană, a fost considerat de Vasile Pârvan „o necesitate logic istorică“. Pentru poporul român, creștinismul are rol determinant în procesul etnogenezei sale ca popor romanic. Radu Vulpe afirma că romanitatea și creștinismul sunt cele două coordonate magnifice ale etnogenezei române: „Noi suntem romani fiindcă suntem creștini și creștini pentru că suntem romani.“

Începuturile creștinismului românesc daco-român

Istoricii care s-au preocupat de stabilirea vechimii creștinismului la români au pornit de la singurul simbol creștin, crucea, aflată pe monumente și diferite obiecte arheologice, însă reprezentarea crucii se întâlnește rar înaintea sec. al IV-lea. Abia sub Constantin cel Mare (306-337) crucea a fost interzisă a mai fi folosită ca obiect de tortură și ajunge să fie cinstită oficial ca obiect de cult. Crucea avea mai multe forme. S-a folosit crucea Sfântului Andrei (X) și tăiată la intersecția celor două bare ale lui X de o linie verticală. M. Sulzberger a stabilit că crucea simplă nu se întâlnește deloc înainte de epoca lui Constantin, ea apare în chip neîndoielnic cu puțin înainte de nijlocul sec. al IV-lea.

În Transilvania, Banat și Maramureș regăsim un număr însemnat de toponime, unele Râmeț sau Rimeț și altele Remetea, Rimetea, Remeț. Se susține că toponimele respective au la bază maghiarul „remete“ (pustnic, sihastru, călugăr). În limba română, „râmeț“ (pl. râmeți) vine din latină, „eremitus“. Episcopul Teotim al Tomisului, la sfârșitul sec. al IV-lea, a elaborat o scrisoare specială adresată „eremiților“ (singuraticilor) și cenobiților (cei care trăiau viața monahală în comun în mănăstiri) din Scynthia Minor (Dobrogea). Avem existența eremiților pe teritoriul țării noastre înaintea folosirii termenilor monah, călugăr sau mănăstire.

Mănăstirea Râmeți, județul Alba

În vechile râmeții daco-romane, ridicate prin păduri și prin munți pentru a fi ferite de năvălitori, au rezidat și piscupii daco-romani, iar în unele râmeții au fost și sedii episcopale, piscupii, cum o dovedește până azi mânăstirea Râmeți, județul Alba, așezată într-un loc retras și pitoresc din Valea Geoagiului. În 1978, pe stratul al doilea de pictură din biserică, ce datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, a fost identificat numele arhiepiscopului Ghelasie, anul 1376 și numele meșterului zugrav, Mihul de la Crișul Alb. Arhiepiscopul Ghelasie a locuit în Râmeți, prin care se înțelege atât locașul monahal, cât și trăitorii lui, în sec. XIV-lea, devenit sediu arhiepiscopal pentru românii ortodocși din Transilvania. Vechile râmeții românești au fost centre de rezistență românească și în ele s-au scris și s-au copiat numeroase manuscrise care erau date preoților din satele românești și țăranilor pentru a învăța să scrie și să citească în românește. O astfel de Râmeție este între Feldru și Ilva Mică, județul Bistrița-Năsăud, aproape de Gura Râmeții, unde în sec. XVII și sec. XVIII s-au făcut manuscrise ce au rezistat până la 24 ianuarie 1768. Atunci, locuitorii din Feldru, reuniți la porunca vicecolonelului Enczenberg, au decis mutarea ei în sat, pentru că toate mănăstirile din păduri se spunea că ajunseseră cuiburi de hoți, adică cuiburi de rezistență românească.

Anca Lăpușneanu

Se întâmplă ceva. Peste tot în lume. Are loc un fel de trezire a conștiinței umane. Oamenii încep să renunțe la aparențe, la bogățiile materiale, părăsesc marile orașe și aleg în schimb o viață retrasă, petrecută într-un soi de înțelegere și contemplare a propriului suflet și a Universului. Cei care aleg acest drum nu se mai întorc la viața de dinainte. După câțiva ani petrecuți într-una dintre cele mai moderne metropole ale lumii, Londra, Andy Hertz, cel a cărui poveste o să v-o spunem, a ales să fie liber. Și libertatea, pe care nu și-o închipuise niciodată așa cum a trăit-o în ultima vreme, a găsit-o în Munții Apuseni, într-un cătun din comuna Buceș, județul Hunedoara. Acolo unde ceasul deșteptător nu sună niciodată pentru că bucuria de te trezi cât mai devreme activează în interiorul tău cea mai sigură alarmă.

Acasă în munți, într-o căsuță de lemn

Andy este un tânăr de 34 de ani, născut în Săvârșin, la limita dintre oraș și sat, într-o gospodărie mică, cu o pisică și un câine, iar povestea lui este excepțională prin faptul că a avut puterea de a renunța la toate promisiunile lumii civilizate.

Pentru el gratiile coliviei aurite în care mulți dintre noi trăim s-au deschis în fața unei lumi de basm. O lume plăsmuită din munți sălbatici peste care soarele răsare și apune de fiecare dată în nuanțe diferite. Pentru acești munți a părăsit Anglia, a renunțat la cariera sa și la beneficiile materiale pe care i le aducea. Andy a înlocuit confortul vieții moderne, care pe mulți dintre tineri îi îndeamnă să renunțe la sine și la libertate. Prin alegerea de a se muta la țară spune că a devenit un om liber.

„În Londra, în fiecare dimineață priveam pe geam către cerul gri de acolo, gândindu-mă la cum o fi acasă? Cât de verde o fi iarba și cât de albastru o fi cerul în România? Mi-a fost atât de dor de țară în fiecare zi, deși în Londra n-am dus deloc o viață plictisitoare.“ Reîntors în România pentru a-și petrece un concediu prelungit, a descoperit o viață nouă în Munții Apuseni.

„Inițial am gândit această reîntoarcere ca pe un concediu de un an, fără să știu că această joacă va deveni un mod de viață. Viața mea calculată, plănuită, gândită, așteptată, lăudată, râvnită era pe cale să se transforme exploziv. Mi-am ascultat inima și bine am făcut! După îndelungi căutări prin județul Hunedoara, am descoperit satul și casa în care trăiesc acum. Am găsit aici oameni frumoși și deschiși care mă văd ca pe unul de-al lor. Și natura cu toată liniștea ei care mă chema de atâta vreme. Înainte să vin nu credeam că este posibil să trăiesc astfel, într-o căsuță de lemn aflată într-o lume verde, în munți, și să o numesc acasă. În Londra stăteam ca să fac bani, acum fac bani ca să pot sta aici și să mă bucur de acest loc. E o diferență colosală între cele două tipuri de abordare.“

„Unii înțeleg, alții nu sunt pregătiți să înțeleagă“

apuseni IMG 6602

Surprinzător pentru unii sau de neînțeles pentru alții, Andy spune că abia după ce a renunțat la tiparele convenționale de existență a început să trăiască cu adevărat.

„Mă simt cu adevărat viu! Niciun job, carieră, ori salariu nu mi-au oferit asta. Am învățat sau am reînvățat aici lucruri care valorează mai mult decât banii! A fost ca intrarea într-o lume de basm. Fiecare lucru făcut pentru casa mea din Apuseni a fost o bucurie pentru că mediul și viața aici sunt de așa natură încât te fac fericit. Mă bucur de simplitate și, chiar dacă sunt multe de făcut, toate se fac și se aranjează așa cum trebuie. Aici am cunoscut oameni calzi și calmi, am cunoscut un mod nou de viață și ritmul ei lent. Lucrurile se întâmplă la un nivel mult mai profund, iar bucuria de a face treburi mărunte sigur că se leagă și de spiritualitate. Conectarea cu Universul nu se poate face în goană, ci în liniște și pace. Nu poți înțelege natura atunci când ești rupt de ea. Nu te poți cunoaște și înțelege atunci când fugi de tine și te amesteci cu oameni stresați, alergi printre mașini și trenuri, respiri un aer poluat, iar mintea îți este plină de reclame publicitare, reduceri, claxoane, știri... în general gălăgie. Aici la țară tot ceea faci ține de spiritual, chiar dacă nu gândești asta. Omul aici are bucuria de a se uita zile în șir la munca pe care a făcut-o cu bucurie, așa cum Brâncuși își admira opera fumând pipă. Unii înțeleg, alții nu sunt pregătiți să înțeleagă“, mărturisește Andy.

Mutat la țară – Viața fără ceas

Toate marile aglomerări urbane transformă omul și îl dezumanizează, spune Andy, dar viața în liniștea munților te purifică. „Știți, unii cred că mutându-mă la munte m-am rupt de lume. Dar, în realitate, legăturile puține și fragile de la oraș s-au transformat aici în prietenii multe și puternice, aproape ca într-o mare familie.“

Conștient de importanța acestei surse incredibile de energie vitală la care se poate conecta oricine este dispus să renunțe la viața în oraș, Andy Hertz a început să pledeze pentru satul românesc în mediul virtual. Mutat la țară – Viața fără ceas este un grup de Facebook în care oamenii împărtășesc din experiența lor în mediul rural și pe care Andy îl definește ca fiind o chemare la adevăr, la lumină, la realitate și la o viață simplă și frumoasă.

„Simțeam că era și este în continuare important să comunic cu ceilalți «mutați la țară» pe care i-am cunoscut. Astfel de la 20 de persoane am ajuns la peste 16.000. Acest grup se pare că arată multor oameni, care s-au mutat deja în mediul rural sau doresc să facă asta, că nu sunt singuri. Grupul arată și oamenilor de la oraș că această opțiune există și că cei care au făcut asta consideră alegerea făcută un succes. Mutarea la țară este un bine personal, dar și unul colectiv. Repopularea satelor nu poate face decât bine întregii planete. Satele plâng după tineri! Satele au nevoie de noi, dar și noi avem nevoie de ele ca și de aerul lor curat!“

Laura ZMARANDA

Și iată că timpul s-a oprit în loc într-o colibă călduroasă din munți. Prin ferestruica mică prin care privesc, munții își desfășoară spectacolul. Un univers întreg văzut doar prin câțiva centimetri de sticlă. Aripi de lumină căzute printre nori dezmiardă pădurile. Câțiva cai, probabil descendenți pierduți ai lui Pegas, și-au oprit pasul aproape de cătunul din Poiana Călineasa. Uneori își întorc privirea spre colibe. Ca și cum ar intui venirea stăpânilor. Nu vine nimeni însă.

20180812 134453

Scâncetul lemnelor contorsionate în foc mă aduce înapoi în colibă. Alături de Ana. Ana Dobra, o munteancă autentică născută și crescută în Gârda Seacă la umbra unora dintre cei mai frumoși munți ai României, Apuseni. O cunosc doar de câteva ore pe această femeie, dar nu ai ști asta dacă ne-ai vedea împreună. Felul ei atât de deschis și jovial a creat un confort pe care cu puțini dintre oamenii pe care îi întâlnești ai șansa să îl experimentezi. Este duminică și Ana și-a păstrat hainele alese pentru slujba de la biserică până după-amiază. Cred că acest manifest al respectului pentru omul invitat în casa ta, fie ea și doar o colibă de bârne împodobită cu macrameuri cusute în tinerețe, nu este niciunde mai evident decât la oamenii de la țară. Portul său este simplu. O cămașă albă și o fustă turcoaz închis. Părul, aproape fără fire albe, este prins într-o băsmăluță maro cu flori crem mari. Dinainte și-a prins un șorț. Ca orice gazdă care vrea să-și facă invitații să se simtă bine-veniți, Ana a hotărât că trebuie să mă servească cu ceva. 

20180812 140840

În timp ce schimbăm păreri despre viețile noastre, derulate în dimensiuni atât de diferite, oraș și rural, femeia stârnește iuțeala focului din plită. În colibă s-a răspândit discret parfumul de rășină al lemnelor. Prin contrast cu răcoarea de afară, înăuntru temperatura este plăcută. Ceaunul pentru balmoș a fost deja pus.  Când și când, Ana se oprește din dereticat pentru a mă privi. Ochii ei au o culoare pe care nu o poți defini cu ușurință. Un fel de verde strălucitor cu irizații de gri. Însă cu adevărat special la acești ochi este agerimea. Femeia aceasta modestă de 74 de ani are un fel curios de a te privi, dar fără să te stânjenească. Îmi povestește dezinvoltă despre viața sa din tinerețe, despre soțul care a murit cu ani buni în urmă, despre cei trei copii, două fete și un băiat, toți născuți acasă, fără ajutorul unui medic. Nu pare deloc marcată de aceste evenimente, ci dimpotrivă, probabil că pentru ea ar fi fost nefiresc să fie altfel. Și de la propria familie discuția se transferă asupra întregii generații de copii de acum.

20180812 141143

„Pe vremea lui Ceaușescu când un copil făcea școală avea serviciu. Îi dădeau un loc de muncă. Acum vedeți că nu mai are unde să muncească tineretul? Toate fabricile le-au desființat, le-au vândut și le-au distrus. Acum tot aud și la aparatele astea că taie porcii bieților oameni. Din ce să mai trăim? Tinerii de aici doar cu animale se ocupă și mai merg pe la pădure. Unde să se ducă acum tineretul? Prin țări străine, să culeagă căpșuni. Pe acolo se duc copiii acum.“ Cu amărăciunea celor spuse, Ana își continuă mărturisirea. Ce dificil este să auzi adevărul din gura omului de la talpa pământului! Pentru că astfel cunoști de fapt greutatea lui.

„Și la noi în Gârda era o fabrică de lemne. Acum a luat-o un patron și cine știe ce mai face cu ea? Mută pădurile de aici, dar oamenilor, moților, nu le mai dă nimic.“ Aproape automat privirea mea se îndreaptă spre ferestruică și spre pădurile de lângă cătun. Și un gând involuntar răsare. Într-adevăr, în drum spre Poiana Călineasa am văzut cum coamele munților fuseseră dezgolite de păduri. O plagă maro, culoare a pământului, se deschidea în mijlocul pădurii. Nuanțată de soare, imaginea căpăta valențe apocaliptice. „Aici nu ai de unde să câștigi bani. Vara mai aduni fructe, dar iarna ce câștigi? Mai ții câte o vacă. Dar nu ne mai lasă nici la târg. În Gârda, jos la noi, se face târg. Dar la ce bun? Să ne uităm unii la alții? Dacă nu ne lasă să ne vindem o vită, un vițel, un porc, atunci la ce bun?“

20180809 173254

Așezate la masă, îmbogățite cu o farfurioară plină cu afine, în această colibă atât de primitoare, aproape ca o chilie de rugăciune, doar cu cele trebuincioase, ne lăsăm îndemnate de căldura focului pentru a povesti în continuare despre viața în munți și despre comorile lor. „E greu să aduni fructele de pădure. Dar noi știm că astea sunt bune, că le-a dat Dumnezeu. Vara, când sunt aici, în Poiana Călineasa, pe la 10 și jumătate merg la adunat de fructe de pădure și pe la trei după-amiaza sunt înapoi în cătun. Într-o zi aduni o găletușă. Apoi ne întâlnim cu cei care iau fructele. Ne vedem cu ei aici, la biserică. Mai sunt și frunze printre fructe, dar ei le iau așa cum sunt. Primesc 7 lei pe kilogram. Ei vând fructele mai departe, dar ce știu eu cu cât să le dau? Noi nu avem unde să mergem să le vindem.“

Și iată cum „comorile“ muntelui, vândute cu 7 lei kilogramul în Munții Apuseni, ajung pe tarabele din București în păhăruțe de plastic de 250 grame la preț de 15 lei.

După câteva ore petrecute în coliba din poiană, ne despărțim. Cu speranța că viața ne va mai aduce la discuții. În urma mea, cătunul rămâne tăcut. Ana mă petrece cu privirea până urc dealul. Ca pe un copil de al său. Rămas bun!

Laura ZMARANDA

Apuseni. Un tărâm sublim, plin de farmec, povești și locuri în care legăturile cu natura s-au păstrat. De fapt, această legătură este atât de puternică încât și tu, orășean autentic, vei simți că aici este locul tău. Ciudat cum te poți simți acasă într-un vârf de munte, nu? Fotoreportajul de față are menirea de a vă confirma cele spuse, iar locul de poveste pe care vi-l prezentăm este Poiana Călineasa, „reședința“ de vară a moților.

Datele geografice ne arată că această poiană imensă, asemănătoare Platoului Padiș, este situată la 1.300 metri altitudine în Munții Bihorului, din partea centrală a Apusenilor. Din această poiană se văd văile Ordâncușa și Gârda Seaca din bazinul hidrografic al Arieșului Mare. Este un spectacol care îți taie răsuflarea. Munții au acest efect inexplicabil asupra omului. Aproape hipnotic. Am ajuns în Poiana Călineasa la vremea când într-un colț al cerului se întrevedea sfârșitul iminent al soarelui.

Dar poiana se bucura încă de căldura lui. În această lumină verdele proaspăt și crud al ierbii avea parcă reflexii aurii. Aerul rece și curat al munților era îmbogățit de parfumul pășunii. Din rândul colibelor, câteva firișoare de fum dezordonate se ridicau spre cer. Cadența tălăngilor care răsunau peste munți era întreruptă doar de lătratul unui câine alarmat de prezența noastră. Însă nici el nu își lua prea în serios avertismentul. După câteva clipe a tăcut, lăsând filarmonica naturii să își continue concertul.

În acest sat de vară cu aproape 100 de colibe oamenii vin doar vara. În lunile aprilie și mai pornesc cu animalele din satele apropiate Ghețari, Casa de Piatră, Hănăşeşti, Poiana Horea, Ocoale, Stânişoara spre această poiană. Rămân aici pentru a avea în veghe animalele până la începutul toamnei, în septembrie. Între timp, cei care rămân în sate au misiunea de a cosi și strânge fânul care va fi principala hrană pentru animale pe timpul iernii.

În Poiana Călineasa, ca în aproape toate regiunile montane, colibele sunt toate din lemn și cu aceeași arhitectură. Înăuntru lor sătenii și-au adus doar cele necesare traiului peste vară. Dovadă că omul poate trăi atât de simplu și nepretențios.

Laura ZMARANDA

GALERIE FOTO


Sunt călătorii pe care le facem în viața noastră și care au menirea de a fi mai mult decât atât. Sunt călătorii inițiatice în care descoperi că viața este poate mai mult decât ce ai trăit până acum. Și uneori nu este nevoie decât de un munte care să te urce spre nori și... liniște. În județul Alba, la o altitudine de 1.100 metri, Munții Apuseni prind în strâmtoarea lor unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată, Ghețari. Drumul (asfaltat) către acest cătun te poartă din centrul comunei Gârda de Sus, pe Cheile Ordâncușei, acolo unde natura face încă o demonstrație de forță și măiestrie. Coloane masive de stâncă, golașe sau dimpotrivă căptușite cu mușchi și licheni, pe la poalele cărora curge râul Ordâncușa, străjuiesc drumul. La intrarea pe chei se poate vizita peștera Poarta lui Ionele, dezvăluită de o ravenă uriașă de 17 metri care se deschide în stâncă. După câteva zeci de minute prin labirintul de rocă al cheilor, peisajul se îmblânzește. Încep văile adânci sau domoale, după vrerea muntelui. Aici cuvântul naturii nu este pus la îndoială.

Satul Ghețari are o energie aparte izvorâtă din liniștea în care este cufundat. Deși sute de turiști ajung în acest cătun, solemnitatea și liniștea muntelui se păstrează pentru că este mai mult decât un sat turistic. Este un loc spiritual în care te poți reconecta cu natura și poți descoperi traiul simplu, nesofisticat al oamenilor de aici. Moții sunt cei mai primitori oameni pe care i-am întâlnit până acum. Te poți așterne la povești cu ei fără să simți cum se scurge timpul, fără să te simți stânjenit de vreo bâlbă pe care ai făcut-o. În căsuțele lor modeste remarci cât de puține lucruri îți sunt de fapt necesare pentru a trăi. Chiar și în pensiunile turistice se păstrează această modestie. Pentru că moții știu că de fapt bogăția lor este muntele.

Numele satului Ghețari vine de la ghețarul Scărișoara. O peșteră care te determină să cobori printr-un aven de 48 de metri adâncime până în măruntaiele pământului pentru a descoperi aici primul ghețar ca mărime din țară și al doilea din lume. De-a lungul timpului au fost construite aici câteva rânduri de scări. Se pare că pământul și stâncile sunt vii. Bătrânul ghețar Scărișoara are peste 4.000 de ani și totuși gheața de aici are o grosime de 22 m.

În Apuseni oamenii respectă natura și nu pentru că sunt forțați sau pentru că li se „predau“ lecții despre comuniunea cu ea, ci pentru că înțeleg că așa este firesc. Modestele căsuțe tradiționale de lemn ale moților se integrează perfect în acest peisaj sublim, iar influențele modernismului nu se simt în arhitectura noilor construcții. Tot ce se construiește este în perfect acord cu munții.

GALERIE FOTO


Fotoreportaj Laura Zmaranda

Satul Mărişel din Apuseni, judeţul Cluj, pare că mă atrage ca un magnet în ultima vreme. Deşi locaţia nu abundă în evenimente spectaculoase, oamenii acestor locuri m-au făcut să revin a treia oară în doar câteva luni. De data acesta, la invitaţia pictoriţei Monica Vaupre Damian, un suflet de aur, am parcurs 600 km şi am urcat la 1.200 m altitudine pentru a vedea lucrările unor copii iniţiaţi în arta frumosului.

Dragostea pentru artă, natură, oameni şi bucuria de a împărtăşi acest sentiment cu semenii au făcut-o pe Monica Vaupre Damian să-şi dedice timpul, energia şi inima copiilor din Mărişel, satul în care artista este de 30 de ani „un fel de musafir permanent“, după cum susţine chiar dumneaei. De doi ani, în fiecare vacanţă de vară elevii claselor I-VIII participă gratuit la un atelier de creaţie pentru a descoperi tainele picturii. „Acum doi ani am avut o primă încercare, am lucrat cu 12 copii pentru un concurs internaţional numit „Hai spune-mi o poveste“, iar eu mi-am permis ca, pe lângă poveste, să şi ilustrez. În felul acesta au fost realizate 30 de tablouri pe sticlă şi 20 pe pânză. La ora actuală lucrările se plimbă prin Europa, expoziţia colectivă a copiilor fiind admirată la Paris şi în alte oraşe euro­pene. Concursul ţine 4 ani, iar după acest interval se va şti care este ţara câştigătoare“, spune Monica Vaupre Damian. De menţionat că România este reprezentată de lucrările copiilor din Mărişel în competiţia cu ţări precum Moldova, Belgia, Olanda, Franţa şi Italia.

Răbdarea şi dedicarea cu care Monica Vaupre Damian a cultivat frumosul în inimile acestor copii le-a dat încrederea şi dorinţa de a învăţa noi tehnici în pictură. „Am văzut cu câtă încântare lucrează copiii, aşa că am decis ca anul acesta să reeditez, tot sub formă de voluntariat, acest atelier de lucru. De data aceasta au venit 35 de copii de vârste diferite şi am încercat să abordez o tehnică nouă – pictura pe lemn, pe lângă lucrările realizate pe pânză şi sticlă. După acest curs copiii au prins curajul de a lucra pe alt material decât hârtia. La început au avut mari reţineri, dar materialele noi i-au cucerit. La finalul celor două săptămâni de lucru am organizat cu copiii un vernisaj“, afirmă Monica Vaupre Damian.

Un eveniment emoţionant pentru mine, pentru că, sosind mai devreme, am avut ocazia să-i cunosc pe copii şi să le surprind nerăbdarea cu care voiau să-şi expună lucrările. Îmbrăcaţi în costume populare imaculate, scrobite, cu flori în mână copiii se apropiau rând pe rând de căsuţa mică din lemn a Muzeului Satului din Mărişel. Deşi programată şi anunţată cu mult înainte, manifestarea la care ar fi trebuit să participe toată suflarea Mărişelului a fost onorată doar de câţiva părinţi, mici grupuri de localnici veniţi să se adăpostească de ploaia vijelioasă pornită pe neaşteptate şi participanţi surpriză – străini veniţi din Franţa, ajunşi din întâmplare într-un moment intim dedicat satului. „Este primul eveniment de acest gen din Mărişel şi nu mi se pare în regulă să nu fie nimeni din partea primăriei, din partea asociaţiilor, din partea satului întreg“, declara cu of mentora copiilor la finalul expoziţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, fără participarea oamenilor importanţi ai locului, probabil nesensibilizaţi de acţiunea copiilor, cele peste 30 de lucrări au cunoscut pentru câteva momente gloria expunerii unui vernisaj local. „Ştiu că îi iubiţi, că încercaţi să le daţi tot ce este mai bun, dar nu uitaţi ca, pe lângă mâncare, haine, să le daţi şi dragoste de sat, de natură, de Dumnezeu, de tot ce este în jurul lor, pentru că ştiu să aprecieze. În două săptămâni aceşti copii au făcut nişte lucrări extraordinare care mă fac să spun că sunt nu talentaţi, ci foarte talentaţi. Aveţi un sat minunat pe care Dumnezeu ni l-a dat să-l iubim, nu să-l batjocorim, iar tinerii aceştia trebuie crescuţi cu iubire pentru sat, nu pentru Cluj, nu pentru Franţa, Spania sau alte ţări“, a fost mesajul artistei Monica Vaupre Damian la vernisajul copiilor din Mărişel. Uşor neîncrezători în talentul copiilor vârstnicii satului au vrut să afle din gura pictoriţei cum le apreciază odraslele. „Pot să-i împart în două categorii: unii foarte talentaţi nativ, dar cu care trebuie lucrat în continuare, şi cei care au doar spontaneitatea aceea copilărească, specifică vârstei lor“, a fost răspunsul doamnei Monica Vaupre Damian.

Deşi toate materialele necesare, de la pensule până la vopsele, soluţii şi pânze sunt asigurate din fonduri proprii de pictoriţă, aceasta îşi propune ca şi anul viitor să lucreze cu copiii satului. „Vreau să-i ajut să realizeze nişte lucrări bine făcute şi să putem organiza adevărate expoziţii cu care să mergem la Muzeul Ţăranului din Cluj. După vernisaj mulţi dintre părinţi au spus că sunt dispuşi să contribuie la educaţia artistică a copiilor lor. Au devenit conştienţi de perspectivele pe care le pot avea copiii deprinzând anumite abilităţi. Pe lângă comitetul de părinţi din şcoală, ne propunem să formăm o asociaţie a părinţilor din Mărişel care să se ocupe de educarea lor extraşcolară, pentru formarea unui viitor. Totul ar putea lua o turnură realmente practică în viitor pentru ei“, susţine iniţiatoarea cursurilor de pictură.

Dacă autorităţile ar înţelege perspectivele oferite copiilor de această educaţie artistică Mărişelul ar putea deveni într-o bună zi recunoscut pentru taberele de pictură pe lemn, pe scoarţă sau pentru crestăturile în lemn care ar putea atrage tineri şi din alte localităţi sau pentru atelierele de lucru şi formare profesională a viitorilor artişti populari. Pentru toate aceste demersuri însă este nevoie de un sprijin minim – „nişte stâlpi, un acoperiş şi un robinet de apă“, o problemă pe care edilul localităţii suntem convinşi că o va rezolva.

Izvorul de inspiraţie artistică al doamnei Monica Vaupre Damian a fost alimentat încă de la vârsta de 11 ani de o activitate intensă de creaţie. După ce a urmat şcoala de artă populară secţia pictură şi Institutul de Arte Plastice la Cluj şi Bucureşti artista şi-a expus lucrările mai întâi în ţară la expoziţiile judeţene, apoi, după 1989, în Italia, Franţa, Germania, Canada. „I-am cucerit pe străini atât cromatic, cât şi tematic abordând teme româneşti din pictura naivă de exemplu, din iconografia românească. Simbolistica este stilul cu care am demarat şi pe care l-am păstrat“, ne-a spus în final Monica Vaupre Damian.

Patricia Alexandra Pop

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti