Fiecare pas cu care înaintezi înseamnă o alunecare, un ghețuș pietral ce te trage înapoi, dar vocea din inima ei nu te lasă să renunți, e o încununare să ajungi în mijlocul acestei mândre semilune, Stari Most, denumit și Podul Vechi, inclus în Patrimoniul UNESCO, construit în secolul al XVI-lea în orașul Mostar din Bosnia și Herțegovina.

Într-o după-amiază de toamnă colind prin Mostar, nume luat de la păzitorii de poduri de prin anii 1400 care se numeau mostari. E sâmbătă, soarele pișcă puțin pielea, bărbații stau la mesele restaurantului Cevabdzinica Korzo din cartier, beau ceai și cafea, alături de dulcele rahat cu diverse arome, împărtășindu-și ultimele noutăți. Pe femei le zăresc făcând cumpărături de la aprozarele cu fructe și legume din stradă.

E liniște, dar nu și pe zidurile blocurilor pe lângă care trec, ele poartă încă strigătul durerilor din timpul conflictului croat-bosniac ai anilor ’90. Stă picior peste picior, îmbrăcat elegant, cu cămașă, sacou, cravată, dar legat de mâna dreaptă cu un lanț, nu-i pot zări privirea pentru că nu are cap, nici măcar gât. Cu siguranță cel care a pictat simțea lipsa cuiva drag, poate că nu a vrut să îi redea ultima imagine zguduitoare a feței, însă ne spune, printr-o măiestrie a artei murale stradale, că a plecat prizonier dintr-o lume în care a simțit acest crunt genocid. Dar totuși speranța nu a pierit întru totul, pe alți pereți flori de culoare roz au înflorit, soarele își deschide larg gura lângă o inimă curtată de o albinuță ce zâmbește, viața curge lin, precum râul Neretva, iar din ce a fost urât ori greu trebuie să culegem frumosul, ridicându-ne din mocirla lipicioasă.

Ajung în bazar, e forfotă, aud din treacăt frânturi de limbă franceză, turcă și altele pe care nu le înțeleg, sunt veniți turiști de peste tot ca să-l vadă pe Stari Most, mândria locului. Încă puțin și ajung acolo, deja îl zăresc din depărtare. Căsuțe vechi, ibrice din cupru, șaluri atârnate, lampadare colorate și muzica orientală fac din acest vechi cartier un decor șic ce-ți învie pofta de a zăbovi mai mult aici.

Traversez podul, am ceva emoții să nu alunec pe pavajul ce a fost pus cu grijă pentru a-i reda exact forma, culoarea și faima inițială și spun asta pentru că el a fost reconstruit între anii 2001-2004, piatră cu piatră. Stari Most, acest arc arhitectural islamic, comandat de Suleiman Magnificul în anul 1557 și proiectat de arhitectul Mimar Sinan, spre deosebire de restul podurilor din Bosnia și Herțegovina, a rezistat războielor mondiale, însă în 1991 a fost bombardat cu șaizeci de lovituri de tunuri în timpul conflictului bosniac și a cedat, a îndurat până în ultima clipă cruzimea celor făr’ de suflet ce și-au dorit să ștergă această zestre culturală.

La mijlocul podului un bărbat strigă cât îl ține gura, dând un mic spectacol, ca să se audă până jos că se aruncă, dar numai dacă este plătit. Apa râului Neretva ce se revarsă pe sub pod este foarte rece, din această cauză fiind necesare antrenamente speciale, dar și mult curaj pentru a sări de la așa înălțime... Și sare, spre deliciul tuturor curioșilor, iar jos îl așteaptă recompensa oferită de către turiști.

Îmi întorc privirea în partea stângă și, printre arborii ce au crescut alături de ea, se regăsește așezământul Moscheii Koski Mehmed Pașa, construită prin anii 1600 în raza semilunei, pe stâncile râului Neretva. Ca și Stari Most, în timpul războiului bosniac moscheea a fost bombardată de forțele militare croate. O regăsesc acum, după restaurare, cu pace în inimă, gata să îmi dăruiască și mie, pe furiș, o picătură din liniștea ei. Iar eu îmi deschid brațele, ochii, mă bucur de culorile covoarelor, picturile din pridvor și de pe pereți, urc pe îngustele scări ca să admir priveliștea de sus, din minaret. E o poveste de imagini aici, pe Stari Most: ca niște furnici, oamenii se duc de colo-colo, râul mă îmbată cu verdele si albastrul lui, bărcile lasă în urmă valurile cu modele brodate precum spuma laptelui.

Se lasă seara, luminițele se aprind peste Mostar, străzile duc în spate urmele de pași ale trecătorilor, le-au absorbit vorbele și cântecul rugăciunii, buruienile crescute pe la ferestrele caselor părăsite își lasă privirile în jos neputincioase. Mă așez pe unul dintre ziduri ca să mai privesc încă o dată, înainte să plec, semiluna, această poezie a cărei versuri vor fi rostite și peste ani, de noi, cei ce vom grăi despre Stari Most.

Aurora GRIGORE