În România s-ar părea că există 128 de sate total părăsite, deși ele încă figurează pe harta administrativă a localităților. Unele sunt fictive, dar păstrate în nomenclator, deși ele se află pe fundul lacurilor de acumulare, de exemplu în Neamț, Caraș-Severin sau au fost strămutate după inundațiile din 1970 (Satu Mare) ori au fost șterse de pe fața pământului odată cu digul Prut (Botoșani, Iași, Galați) sau Canalul Dunăre – Marea Neagră. Altele au fost pur și simplu depopulate în timp din cauza migrării la oraș și procesului de îmbătrânire (Alba, Hunedoara, Buzău, Bacău, Mureș). La acestea se adaugă cel puțin alte 150, poate chiar 200 de cătune, care au sub 10 locuitori.

În județul Botoșani sunt cele mai multe sate fantomă în sensul în care în vetrele fostelor cătune nu mai este nicio casă, nici măcar din cele părăsite. Toate sau cea mai mare parte sunt concentrate pe malul Prutului, ceea ce înseamnă că ele au avut puțin locuitori și au fost strămutate la realizarea digului. În Alba, cu 11 sate fictive, și în Hunedoara (8), motivele sunt altele, dar despre acestea vom discuta mai târziu. Sate inexistente se mai păstrează în evidențele administrative din județele Băcău și Mureș (fiecare cu câte 10 sate părăsite), Brăila (8), Călărași și Cluj (câte 7 fiecare), Vaslui și Dolj (câte 6 fiecare), Satu Mare, Tulcea și Harghita (câte 3 fiecare), Suceava, Timiș, Buzău, Prahova, Constanța (câte 3 fiecare), Argeș, Sălaj și Mehedinți (2 fiecare), Iași, Gorj, Galați, Caraș-Severin, Covasna, Bihor, Ialomița, Olt (câte 1).

Hunedoara și Alba, proces ireversibil de depopulare a satelor de munte

În Hunedoara, oficial sunt opt sate abandonate cu totul, iar dintre acestea amintim Mosoru și Curpenii Silvașului (din comuna Toplița), Bastea (Lăpugiu de Jos), Bunești (Balșa), Ciumița (Tolești), Mesteacăn (Răchitova), Ticera (Bulzeștii de Sus). Neoficial situația este mult mai complicată: aproximativ 30 de sate sunt aproape părăsite și altele 40-50 sunt accentuat depopulate. În comuna Balșa, de exemplu, deși figurează drept fantomatic doar cătunul Bunești, părăsite sunt și satele Rotuca și Roșia. În Bulzeștii de Sus, în afară de Ticera, fără locuitori sau cu câte o casă locuită sporadic sunt Grohotul, Străuțu, Ruseștiu și Furdeștiu. Istoricul Daniel Iancu a realizat un amplu studiu pe această temă a fenomenului de depopulare și spune că „satul s-a depopulat pentru că oamenii nu aveau locuri de muncă. Aceștia au coborât către orașe, s-au angajat, au cumpărat case și nu s-au mai întors la vatra părintească“. Și cine s-ar mai întoarce, în condițiile în care acolo se ajungea doar mergând pe jos, nu exista curent electric, oricum viața era de secol XIX, nici măcar de XX?

În Alba, 11 dintre satele de munte sunt desființate cu totul: Ibru (comuna Blandiana), Șasa (Lupșa), Cicârd (Lopadea Nouă), Zărieș (Mihalț), Geamăna (Lupșa), Incești (Poșaga), Medrești (Sohodol), Doptău (Șona), Carpenii de Sus (Șpring), Bordeștii Poieni (Vidra) și Poieni (Vidra). Pe lângă acestea, în 20 de cătune sunt sub 5 locuitori. De exemplu, în 2011, 12 sate erau pe cale de dispariție, având câte unul sau trei locuitori: 1 locuitor – Satul Hărăști (Vidra); 2 locuitori – Petreni (Bucium), Flitești (Blaj), Capu Dealului (Cenade), Joldișești (Sohodol) și Țoci (Sohodol); 3 locuitori – Cocoșești (Avram Iancu), Muntari (Bucium), Mărgaia (Lupșa), Carpen (Șpring), Vâlcești (Vidra) și Mătăcina (Vințu de Jos).

În alte 28 de sate, și tot la recensământul din 2011, erau înregistrați între 5 și 10 locuitori. Fenomenul a devenit unul de necontrolat. Și este, din păcate, ireversibil. Închiderea minelor, diminuarea activităților legate de exploatările forestiere, viața aspră în general din zonă au făcut ca tinerii să-și caute soarta la oraș sau în afara țării, iar casele părinților dispăruți au rămas părăsite. Fenomene similare se mai întâlnesc în județele Bacău, Buzău și Mureș, ca să cităm doar exemplele unde depopularea este accentuată. Ce e de făcut? Nimic! Cu dispariția ultimilor gospodari care se încumetă încă să înfrunte viața aspră din cătunele rupte de lume, peste 20-30 de ani pesemne vor fi șterse de pe hartă cel puțin 300-400 de așezări rurale.

Maria BOGDAN

În ultimii ani, tot mai mulți fermieri, atât din cultura mare, cât și din zootehnie, se plâng de scăderea prețurilor pe care le obțin pentru produsele lor. Fiecare caută soluții pentru a reuși să crească, cât de mult posibil, rentabilitatea fermei. Iar cine caută cu adevărat sfârșește prin a găsi. Și Ioan Fleșeriu din Blaj este unul dintre aceia care au sfârșit prin a găsi o soluție pentru a crește veniturile propriilor ferme. Povestea sa v-o prezentăm în reportajul următor.

Primul pas, brutăria

La începutul anilor '90 toată lumea visa să își deschidă câte o mică afacere. Fiecare se îndrepta spre ce știa să facă. Unii și-au deschis câte un mic atelier, alții câte o prăvălie. Ioan Fleșeriu, măcar că era șofer de meserie, a gândit altfel: „Oricum ar fi vremurile, oamenii or să aibă mereu nevoie de pâine!“ În consecință, a deschis o fabrică de pâine în 1994. Nu a făcut o fabrică prea mare, căci nu a avut nici mijloacele, nici interesul. A rămas la 1.000-1.200 de pâini pe zi, pe care le vinde în Blaj și, ce mai rămâne, în satele din împre­jurimi. Și, pentru ca afacerea să nu depindă de alții, și-a amenajat, cu timpul, și câteva magazine proprii. Odată pornită, afacerea s-a așezat singură pe făgașul ei.

Dar, la un moment dat, i s-a ivit ocazia să cumpere, la licitație, două tractoare de la fosta SMR. Și sorții au fost de partea sa. Stăpân de tractoare, le-a pus la treabă. La început lucra pământul doar ca prestator de servicii. Și, de la an la an, afacerea a crescut. Dar mulți dintre cei pentru care lucra ar fi preferat să plătească lucrările în produse, nu în bani. Grâul de panificație ar fi putut să-l folosească la brutărie, în schimb celelalte produse ar fi trebuit să le stocheze și apoi să le vândă, laolaltă cu producătorii.

Brutarul lăptar

Pus în fața acestei alegeri, Ioan Fleșeriu a găsit din nou o a treia alternativă. În loc să facă comerț cu cereale, și-a construit o fermă zootehnică. În felul acesta produsele obținute drept contravaloare a prestațiilor agricole erau folosite ca hrană pentru vite. Și a început să ia și pământ în arendă. Încet, încet a mărit și parcul de utilaje. Acum are trei tractoare mai mici, dintre care unul pe șenile, produse în România, pentru partea de zootehnie și lucrările agricole mai ușoare și trei tractoare mari Deutz-Farm pentru cultura mare.

Cel mai mult a lucrat 620 ha, cultivate cu tot ce crește prin zonă. Acum nu se mai ocupă decât de 130 ha, majoritatea cultivate cu plante furajere și porumb siloz. Producția obținută este destinată hrănirii vacilor din fermă. Omul nostru are 90 de vite, dintre care 45 sunt vaci de lapte, iar restul juninci și viței. Toate sunt Holstein sau Bălțată Românească. Producția de lapte ajunge la 1.000-1.200 litri de lapte pe zi. Cam trei sferturi din ea este vândută prin intermediul a trei dozatoare automate amplasate în diferite puncte ale orașului.

Și iată cum Ioan Fleșeriu a devenit, din omul care aduce pâinea, omul care aduce pâinea și laptele.

Din vânzător, cumpărător de lapte proaspăt

Dar în fiecare zi mai rămâneau câte 300-400 de litri de lapte cu care fermierul trebuia să se descurce într-un fel. O soluție era să facă precum toți ceilalți producători din zonă: să-l vândă la procesatori. Și iarăși s-a gândit cum ar face altfel decât toată lumea, astfel încât să poată obține un profit bun și să rămână pe propriile-i picioare. Și pentru că, așa cum am mai zis, cine caută sfârșește prin a găsi, i-a venit o idee. Pe lângă fermă, a construit și o linie de procesare. Și așa, în loc să vândă laptele ce îi prisosea, întreprinzătorul brutar a început să mai cumpere lapte de la vecini.

În făbricuța sa produce brânză, iaurt și kefir pe care le vinde – firește, unde altundeva? – în magazi­nele proprii, în care cu ceva vreme înainte vindea doar pâine. Un motiv în plus pentru clienți să-i calce pragul.

Crama „Mugurel“

Lucrurile păreau așezate de-acum pe un drum drept. Dar niciodată nu știe omul ce i se pregătește, spune o vorbă ardelenească. Așa i s-a întâmplat și lui Ioan Fleșeriu. În 2004, o fermă a Stațiunii de Cercetări Viticole Blaj a fost câștigată în instanță de către urmașii foștilor proprietari. Oamenii nu voiau însă pământul, ci doar ceea ce ar fi putut, eventual, să câștige de pe urma lui. Așa că, după ceva negocieri, fermierul nostru a bătut palma cu ei. În urma acestei înțelegeri s-a ales cu primele 13 ha de vie. La început vindea strugurii, en-gros, producătorilor de vinuri. Apoi a făcut cu via precum cu ferma de vaci: a pus-o să lucreze pentru el până la capăt. Concret, și-a construit și o instalație de procesare a strugurilor. Așa s-a născut Crama „Mugurel“. De la 13 ha, via a crescut treptat la 30 de hectare. Cea mai mare parte a ei a fost supusă unui program de reconversie, în cadrul unui proiect finanțat cu fonduri europene. Butucii bătrâni au fost înlocuiți cu alții tineri, aduși din Franța. Rata de prindere, spune mândru Ioan Fleșeriu, a fost de 97%. Soiurile predominante în podgorie sunt Feteasca Albă și Sauvignon Blanc. Deocamdată nu produce decât două tipuri de vin de masă, sec și demisec, ambalate sub marca proprie. Desfacerea, așa cum ați ghicit, se face tot în magazinele proprii. Pentru această toamnă, cel care de-acum poate fi numit om de afaceri, și-a propus să obțină, pentru crama sa, atestarea DOC.

Secretul succesului în agricultură?

Astăzi Ioan Fleșeriu este administratorul unei afaceri frumușele. Dacă e să tragem linia, are două cuptoare de pâine, o moară, o făbricuță de lactate, o fermă cu 90 de vite, dintre care 45 de vaci cu lapte, o cramă cu 30 ha de vie, 6 tractoare, 6 magazine proprii și 100 ha lucrate în arendă. Fiica sa, după ce o vreme a lucrat ca profesoară, acum îi stă alături și coordonează brutăria. Una peste alta, fermierul se consideră un om mulțumit.

„Am încercat să fac în așa fel încât lucrurile să meargă cât mai bine pentru toată lumea“, mărturisea domnia sa, molcom, în dulcele grai ardelenesc. Am încercat să-l ademenesc să-mi vorbească și despre părțile mai grele ale activității sale, despre problemele de care s-a lovit. „Probleme sunt mereu, dar vin și trec. Cea mai mare problemă la mine este cu desfacerea produselor“, îmi spune până la urmă. Iar despre zootehnie crede că „e dezamăgitoare. Dacă vrei s-o faci, o faci în familie, și atunci e frumoasă. Numai că familia mea nu a fost pentru asta. Familia mea și-a dorit altceva“. Probabil acel altceva pe care Ioan Fleșeriu l-a realizat: o structură integrată, care produce, procesează roadele și apoi vinde bucatele. Practic, în magazinele fermei găsești aproape tot ce-i trebuie unui gospodar: pâine, lapte, brânză și vin.

Nu știu dacă aș putea spune că acesta este secretul succesului în agricultură. Dar un lucru e cert: atunci când trec mașinile fermei, inscripționate cu logo-ul „produse de panificație, brânzeturi, vinuri“ zâmbetul lui Ioan Fleșeriu răspunde tuturor întrebărilor despre satisfacție.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 12,16-30 iunie 2016 – pag. 34-36

Nicio locuință fără apă curentă și canalizare, drumuri asfaltate, pistă de biciclete, trotuare pavate, independență energetică, parc pentru copii, Internet gratuit, zonă industrială bine dezvol­tată, școli moderne, acestea sunt doar o parte dintre beneficiile locuitorilor unei comune ce pare venită din viitor. Este vorba despre comuna Ciugud din județul Alba, locul în care facilitățile de la oraș și viața liniștită de la țară se împletesc creând un adevărat sat european.

Viziune, muncă și fonduri europene

6 sate – Ciugud, Limba, Drâmbar, Teleac, Șeușa și Harpia – formează astăzi comuna din Podișul Transilvaniei unde se spune că ar fi existat semne de viață încă din neolitic, dar care este atestată documentar pentru prima dată în anul 1264 printr-un act al Episcopiei Catolice Oradea. Dar nu trecutul ne-a îndemnat să vizităm acest colț de țară, ci mai degrabă ambiția unui primar de a transforma satul transilvănean într-unul european fără a-i știrbi din identitatea locală. Gheorghe Damian, căci despre el este vorba, se află deja la al patrulea mandat ca primar, fiind și președintele filialei Asociației Comunelor din România pentru județul Alba. Acesta a fost gazda noastră prin satele comunei. Ce-i drept, auzisem că fondurile europene „și-ar fi făcut casă“ la Ciugud, comuna devenind prima la nivelul țării în ceea ce privește gradul de absorbție, așa că l-am întrebat pe edil cum este posibil ca 16 milioane de euro să ajungă în traista ciugudenilor, iar răspunsul nu a întârziat să apară: „Începem să înțelegem că fondurile europene sunt acele trenuri care pleacă, dar care nu se mai întorc. Comuna Ciugud a absorbit aproximativ 16 milioane de euro din fonduri europeni, bani care au contribuit la dezvoltarea comunei. Fără aceste fonduri, adică doar din veniturile  primăriei, într-o 100 de ani ar fi arătat Ciugudul așa. Am început să construim cu pași mărunți tot ceea ce înseamnă infrastructură: implementarea rețelei de apă, Internet, gaze naturale, asfaltarea tuturor străzilor, ba mai mult, am fost și prima comună care a asfaltat și un drum care trece prin câmp, aproximativ 26 de km“, ne-a declarat primarul Damian care a ținut să puncteze faptul că o comună poate să arate bine și să fie îngrijită doar prin strânsa legătură între autoritățile locale și comunitate.

Nu doar fondurile europene au schimbat fața comunei transilvănene, ci și un proiect încheiat cu Guvernul Norvegiei care a vizat protecția mediului. „Am fost printre primele comune din țară care au semnat Convenția Primarilor din Europa care presupune reducerea cu 20% a emisiilor de dioxid de carbon până în 2020. Am început proiectul în colaborare cu Universitatea Politehnică din Timișoara și finanțat de guvernul Norvegiei, înființând o microcentrală eoliană și grupuri de panouri solare necesare producerii energiei pentru tot ceea ce înseamnă iluminatul public al celui mai mare sat din comună, satul Seușa. Nu ne oprim aici, vrem să montăm câteva centrale eoliene și panouri solare, tot în această zonă, pentru a produce energia necesară iluminatului public în întreaga comună, în școli, primărie, cămin cultural ș.a.m.d“, a declarat primarul.

Modernism, dar și tradiție

Bun. Drumuri sunt, canalizare, gaze și apă curentă la fiecare casă, însă am aflat că ar mai fi și alte facilități de care dispun sătenii. De exemplu, ciugudenii au acces la Internet gratuit pe străzile comunei și beneficiază de o zonă industrială bine dezvoltată unde își desfășoară activitatea 20 de firme. Înființarea zonei industriale a fost un alt punct de start în dezvoltarea comunei, după cum ne-a declarat primarul, și asta din două motive: pentru că firmele aduc bani la bugetul local și au creat locuri de muncă, aproximativ 1.600. Acum parcă nu ne mai întrebăm de ce la Ciugud s-a înregistrat o creștere demografică considerabilă, de la 2.700 de locuitori, la 3.200 doar în câțiva ani.

Încă de la începutul vizitei am aflat că primarul Damian este deja la al patrulea mandat și era oarecum de așteptat ca acum să culeagă roadele, însă nu ne așteptam ca acest lucru să se realizeze și la propriu. Ei bine, în curtea din spatele primăriei există o livadă de meri care a fost plantată la începutul anilor 2000. Aici, în anotimpul cald, se oficiază căsătorii, iar de roadele livezii se bucură copiii din sat, vârstnicii, azilul de bătrâni din comună, dar și 2 case de copii din localitățile învecinate.

Comuna Ciugud se întinde pe o suprafață de 4.376 de hectare, dintre care peste 3.000 de ha teren agricol, motiv pentru care l-am întrebat pe domnul primar care este situația cadastrului la nivel local, ținând cont de faptul că în următorii ani trebuie cadastrat întreg teritoriul agricol al țării. „Avem la primărie un birou de cadastru unde lucrează doi ingineri specialiști. Am investit aproximativ 7.000 de euro în echipamente performante; am început cu pași timizi, dar siguri și cred că vom realiza în timp util cadastrul general“, a răspuns edilul.

Tradițiile din Transilvania sunt recunoscute în întreaga țară, tot la fel începe a fi cunoscut și ansamblul Doina Mureșului înființat nu demult, în 2013, dar care este cel mai de seamă promotor al culturii locale. Ansamblul ciugudenilor este unul complet: instrumentiști, soliști și promotori ai dansului popular, iar priceperea lor este dovedită mai ales în cadrul festivalurilor și al concursurilor de unde se întorc adesea cu premii. De activități culturale se bucură și sătenii, uneori fiind organizate spectacole folclorice, iar cu ocazia anumitor sărbători creștine la Ciugud se păstrează tradiții unice, cum ar fi, de exemplu de Sfântul Gheorghe, când se săr­bătorește Boboratița. Oamenii locului organizează an de an sărbătoarea Fiii satului, o întâlnire care în satul Limba are loc în data de 6 septembrie, iar la Drâmbar și Teleac pe 15 august.

Viitorul, încotro?

Nu puteam să nu întrebăm ce ar mai fi de făcut într-o astfel de comună pentru că prezentul este așa cum poate va fi viitorul altor comune din țară, iar primarul ne-a asigurat că treaba nu s-a încheiat pentru că, „dacă ai viziune, într-o comunitate ai mereu lucruri de făcut. De exemplu, ne propunem să construim un pod peste Mureș care să ne scurteze drumul de la Ciugud la Alba-Iulia de la 10 la 2 km, acesta ar fi cel mai ambițios proiect. Apoi mai avem un proiect în parteneriat cu o comună vecină prin care vrem să asfaltăm un drum de legătură, ne propunem ca în zona industrială să introducem rețeaua de gaze naturale, sa finalizăm modernizarea căminelor culturale, să mutăm primăria în sediu nou, să inaugurăm o grădiniță cu program prelungit. De asemenea ne dorim să continuăm amenajarea pistelor de bicicletă, să amenajăm un teren de golf, să înființăm o zonă de picnic frumoasă lângă râul Mureș care este ca o comoară pentru noi și ar fi păcat să nu valorificăm acest lucru. Lista poate continua cu siguranță“, a concluzionat cu entuziasm primarul Gheorghe Damian.

Dacă ne-ar fi permis spațiul, v-am fi amintit mai multe detalii despre specificul, realizările și viața ciugudenilor, ne oprim aici, însă vă îndemnăm să vizitați comuna și, de ce nu, să o aveți drept exemplu pozitiv, pentru că viitorul satului românesc este deja prezent la Ciugud.

Loredana Larissa Sofron, Ion Banu

Considerată de mulţi una dintre cele mai privilegiate ţări europene, România beneficiază de frumuseţi naturale aparte, lucru care poate fi constatat şi, mai ales, admirat în fiece colţ al ţării. Păstrarea tradiţiilor, a obiceiurilor şi a tuturor celorlalte elemente de identificare poate fi observată mai ales în lumea satului. Cum elementele moderne şi-au făcut treptat loc în cotidian, cei mai mulţi dintre edilii comunelor din România încearcă să-şi aducă localităţile în rândul satelor europene, însă în acelaşi timp să ţină cont şi de specificul zonei şi de tradiţii. Un astfel de exemplu este comuna Şona din judeţul Alba, unde primarul se îngrijeşte, deja de 3 mandate, de obşte, de specificul, dar şi de problemele ei.

File de istorie

Formată din şapte sate – Şona, Alecuş, Biia, Doptău, Luca Târnavei, Sânmiclăuş şi Valea Sasului –, comuna are o veche tradiţie, prima atestare istorică fiind înregistrată în jurul anul 1200 şi face referire la satul emblemă, Biia. Ioan Horsia, primarul Şonei, este unul dintre edilii care au înţeles că sătenii au nevoie de motive pentru a rămâne în locurile natale, acesta fiind unul dintre principalele motive pentru care încă ocupă această funcţie, iar despre comuna de astăzi vorbeşte cu mândrie. „Comuna are suprafaţa de 12.000 ha teren arabil, iar cei aproximativ 4.900 de locuitori lucrează pământul, se îngrijesc de gospodării şi asta pentru că vrem cu toţii să avem sate europene“.

Şi, da, satul european nu pare a fi departe, mai ales că proiectele europene nu sunt străine pentru cei din conducere, multe dintre ele fiind deja implementate. Sătenii au acum apă curentă, drumurile sunt asfaltate, trotuarele înfrumuseţează deja comuna, iar în unele sate s-a construit inclusiv reţeaua de canalizare. Ne-au atras atenţia punctele de colectare a deşeurilor de plastic amplasate din loc în loc pe toată raza comunei, iar primarul ne-a semnalat faptul că nu sunt o noutate aşa cum poate ne-am fi aşteptat, ci funcţionează cu succes de ceva vreme.

Şona face parte din GAL „Pe Mureş şi pe Târnave“, asociaţie din care mai fac parte alte 14 comune, iar beneficiarii nu au întârziat să apară, inclusiv construirea tro­tuarelor a fost în urma unui proiect accesat prin intermediul GAL-ului.

Odată venit la cârma comunei, una dintre priorităţile domnului Horsia a fost modernizarea şcolilor, nu de alta dar este cunoscut faptul că viitorul depinde de junii satului, iar o astfel de comună trebuie să aibă o continuitate care să nu ştirbească valoarea trecutului. „În comună avem 3 şcoli mari. În cea din satul Sânmiclăuş sunt 8 clase de elevi, care desfăşoară cursurile în limba română, şi alte 8 clase în care orele se ţin în maghiară, pentru că pe teritoriul Şonei se află şi o importantă comunitate de maghiari. O altă şcoală cu opt clase se află în satul Biia, alta în Şona. Şcolile au fost modernizate, astfel că cei peste 700 de elevi au parte de toate condiţiile necesare unei bune pregătiri. Au fost reabilitate acoperişurile, pardoseala, tâmplăria, au fost montate centrale şi înfiinţate grupuri sanitare, iar sălile de clasă mobilate. De asemenea, avem şi o bibliotecă foarte frumoasă, cu un important număr de volume, iar pragul ei este trecut nu doar de elevi, ci şi de cadre didactice sau de locuitori din cele şapte sate. Şi căminele culturale sunt puse la punct; cel din Sânmiclăuş este recent modernizat şi are o capacitate de aproximativ 400 de persoane. În satul Biia avem şi o sală de sport cu care ne mândrim“, continuă primarul lista de realizări.

Satul emblemă

În primăvara acestui an Asociaţia Cele mai Frumoase Sate din România a organizat cea de-a doua ediţie a competiţiei Satul Cultural al României, iar comuna Şona a fost reprezentată de satul Biia. De ce Biia şi nu alt sat? Pentru că datează din anul 1202 şi aici se desfăşoară cele mai importante evenimente culturale, iar păstrarea tradiţiilor este una dintre cele mai importante preocupări ale biienilor motiv, care a condus şi la înfiinţarea unui atelier de meşteşuguri unde le sunt transmise elevilor, şi nu numai, tainele locului moştenite de-a lungul vremii.

Se spune că muzica ne încălzeşte sufletele, iar acest lucru îl ştiu şi locuitorii din Biia, astfel că există un grup local de femei, un grup instrumental, dar şi interpreţi care duc mai departe cântul specific Podişului Târnavelor.

Pe parcursul vizitei în comună multe ne-au atras atenţia, iar popasul cel mai lung a fost în cadrul expoziţiei etnografice „de o frumuseţe rară“, după cum spune şi domnul Horsia. Expoziţia a fost concepută pe modelul Casei dinainte – o expresie des întâlnită la Şona şi care indică locul în care ţăranul îşi ţinea lucrurile cele mai de preţ, hainele bune, adică cele pentru evenimentele speciale, precum şi cele pentru mersul la biserică. Aici sunt expuse numeroase obiecte de veselă, covoare ţesute cu trudă de gospodinele din comună, ştergare, obiecte din lemn pentru cărat apa sau pentru depozitat brânza, un cântar de lemn etc. Este improvizată aici chiar şi o cameră aşa cum era pe timpuri, cel mai impozant obiect fiind băbăul, adică un pat mare pe care sunt aşezate perne, numărul lor indicând cât de gospodină este femeia casei.

Tot aici sunt expuse porturile populare: cel bărbătesc este format din cioareci, laibăr, haină, cămaşă şi şărpar, iar cel femeiesc este format din broboadă – basmaua albă –, ie a cărei pânză este cusută la război şi brodată manual, poale şi şorţ care.

Am fost invitaţi să vizităm şi cele trei colţuri din muzeu, adică locuri amenajate tematic. Primul, colţul creştin, este un loc dedicat icoanelor creştine, fiind expuse cele mai vechi exemplare care au aparţinut bisericii din Biia. Tot aici este expusă şi o strană veche de 200 de ani. Cel de-al doilea este colţul istoric în care sunt expuse obiecte vechi şi fotografii, una dintre ele ilustrând celebrul vas de aur de la Biia. Ultimul, colţul cultural, însumează fotografii care prezintă obiceiurile şi tradiţiile din vatra satului. Toate obiectele din cadrul expoziţiei au fost donate de săteni, ei neavând pretenţii financiare, ci au dorit să contribuie la realizarea un muzeu care să se ridice la nivelul tradiţiilor.

Evenimente culturale

Veche aşezare de saşi, Şona nu şi-a pierdut din specificul de altădată nici în ceea ce priveşte casele tradiţionale păstrate de cele 10 familii de saşi rămase în comună, ceilalţi, nu puţin de altfel, părăsind comuna la începutul anilor ’90. Dar nici unii n-au uitat de ceilalţi, aşa că din 5 în 5 ani se organizează întâlnirea saşilor din Transilvania; cei din Germania se întorc cu drag şi sunt mândri de felul în care arată comuna, unii regretând că au ales să plece. Întâlnirea are loc de Sărbătoarea şipotelor, o tradiţia unică în lume. De mai bine de şapte secole, feciorii curăţă izvoarele din jurul satului, apoi ies pe uliţe în care împodobite cu flori, cântă cântece populare, iar sătenii îi întâmpină cu vin, iar seara se sărbătoreşte „ca la carte“.

Pe lângă evenimentele culturale, lăcaşele de cult reprezintă un motiv de mândrie, unele dintre ele devenind şi importante atracţii turistice. Printre acestea se numără: Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din satul Valea Sasului, construită în anul 1790, Biserica evanghelică fortificată din Şona, construcţie ce datează încă din secolul al XVI-lea, Biserica reformată construită în stil baroc în anul 1750, Biserica unitariană, construită în secolul al XIII-lea, Conacul „Alexius şi Georgius Bethlen“ şi Situl arheologic, toate din satul Sânmiclăuş.

Ion BANU
Loredana Larissa SOFRON

Comuna Bistra, situată în nord-vestul judeţului Alba, în Munţii Apuseni, pe cursul mijlociu al râului Arieş, este cea mai întinsă comună din România, având în componenţă 35 de sate, peste 1.000 ha de teren intravilan şi o populaţie de 5.200 de locuitori. Traversată de DN 74 ce face legătura între oraşele Câmpeni şi Turda, comuna Bistra se învecinează cu Roşia Montană şi se află pe traseul vechiului drum roman ce lega Apulum de Alburnus Maior, păstrând vestigii importante ale trecutului naţional, dar şi tradiţii specifice Ţării Moţilor.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Daniel Plăiaşu
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012