Kuhn GMx aprilie2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 15 May 2021
Lumea Satului

Lumea Satului

Un oraș pe malul râului Prut

La 250 km de Galați, pe partea cealaltă a hotarului Republicii Moldova, se află Leova, un oraș micuț cu 10.000 de locuitori amplasat în partea de sud-vest a Republicii. Orașul se întinde pe râul Prut, iar la granițele acestuia se află vestitul monument istoric Valul lui Traian.

Leova dispune de 6 instuții de învățământ: 2 grădinițe, școală internat, școală profesională și 2 licee. De asemenea, autoritățile orașului le-au asigurat cu cămine pentru toți elevii atât din orașul Leova, cât și localitățile apropiate. În mijlocul orașului se află biblioteca orășenească ce are în componență o sală de lectură dotată cu calculatoare și o sală de împrumut cărți. Astfel elevii au posibilitatea de a studia acasă.

De asemenea, locuitorii au asigurată grija pentru sănătate. Orașul dispune de medici calificați la Spitalul Orășenesc Leova, precum și de o instituție publică de sănătate stomatologică. Spitalele au program non-stop pentru a se asigura că locuitorii primesc ajutorul necesar la timp. 

Leovenii țin la istoria baștinilor, de aceea muzeul orășenesc prezintă exponate tradiționale moldovenești și obiecte vechi inclusiv încă din cel de-al Doilea Război Mondial.

Și, nu în ultimul rând, Leova se mândrește cu Școala de Arte „Ion Aldea Teodorovici“, școala unde artiștii naționali Ion și Doina Aldea Teodorovici și-au descoperit pentru prima dată dragostea pentru muzică. Aceasta oferă o gamă variată de cursuri prin care tinerii își dezvoltă calitățile cultural muzicale. Profesorii oferă ore de pian, vioară, canto, saxofon, țambal, dansuri, pictură etc.

În zilele de weekend leovenii își petrec momentele de relaxare în parcul orășenesc, care dispune atât de terenuri de joacă pentru copiii, cât și restaurante frumos amenajate.

Liliana Postica

Dinu Gavrilescu, fost ministru al Agriculturii „Am fost PNȚ-CD-ist și așa voi rămâne“

Vorbește scurt și la obiect. Este modest și are un simț al umorului foarte bine dezvoltat – apanajul oamenilor inteligenți. Ar avea cu ce să se laude, dar nu o face. A fost cel mai reformist ministru din ministerele economiei reale, a restructurat întreprinderi și a închis „găuri negre“. Poate cu strategia sa a început România lucrului bine făcut, la sfârșitul anilor '90. Ce a creat ca ministru nu a mai putut fi stricat sau modificat de cei care au venit după el. Când alții făceau politică sau doar gălăgie Gavrilescu nici măcar nu era membru de partid. Simpatiza PNȚ-CD, în care s-a înscris târziu, în anul în care a devenit ministru. Dar nu asta l-a recomadat, ci studiile și experiența practică. Până la scaunul de ministru lucrase deja în toate tipurile de ferme. Știa despre orice cultură. Iar, în afară de agronomie sau zootehnie, știa marketing. Știa ce înseamnă o piață liberă în care cel mai bun câștigă. Pe vremea aceea, astfel de noțiuni erau avangardiste. Prețul făcut de piață era o noțiune imposibil de înțeles și de acceptat. Ca tot ce venea din Vest.

Spune că a făcut multe greșeli, dar și le asumă. De unele nu vrea să vorbească pentru că îi este jenă. Vorbește despre o greșeală pe care, retrospectiv, o regretă: restructurarea prea lentă a Ministerului Agriculturii, pentru care i-au trebuit 6 luni. La acea vreme, ministerul și instituțiile din subordine aveau aproape 40.000 de angajați. Înainte de a fi ministru, la Institut, Gavrilescu avea doar 50. Acordul ASAL, de restructurare a agriculturii, negociat de Gavrilescu, prevedea și o reducere cu 40% a angajaților. Nu i-a fost ușor. Mulți îi fuseseră colegi în facultate. Dar oameni pe care să se bazeze efectiv nu prea avea. În echipă erau trei secretari de stat. Unul dintre ei se mira că prețul este făcut de piață și nu controlat de statul atotputernic. Au rămas doar doi. A creat o funcție, cea de secretar general, și a adus un om tânăr, neînregimentat. Cristina Cionga avea doar 29 de ani și avea să dărâme multe bariere, principala fiind mentalitatea oamenilor moșteniți, a celor care se opuneau schimbărilor firești. Pentru a organiza eficient ministerul și celelalte instituții din subordine, Gavrilescu a venit cu organigrame din alte ministere europene, pe care le-a adaptat. Pentru a-i cunoaște și evalua corect, s-a dus prin toate birourile și a vorbit cu toți. I-a luat vreo două zile. Deși crede că a fost o greșeală că a întârziat restructurarea, oamenii au avut timp să-și dea seama că nu asta era misiunea sa. Și nici nu-și dorea să dea oamenii afară, ci doar să-i păstreze pe cei care munceau. Indiferent de orientarea lor politică.

Curățenia în minister a continuat și cu lucrurile inutile sau care nu-și aveau rostul. Mobila veche din cabinetul ministrului este înlocuită cu mobilier simplu, minimalist, „office“, pentru întâlnirile de lucru. Dă jos tabloul „cu un țăran care măsura adâncimea la care ară tractorul“ – pictat de Rudolf Schweitzer-Cumpăna – și aruncă o veioză verde „tip Gestapo“. Pentru a redecora, cere cu împrumut tablouri de la Muzeul Țăranului Român. Nu mai apucă să le și vadă pe pereți. Era prea mult de muncă, iar timpul îi era limitat. Gavrilescu nu era un membru de partid care susținea partidul sau care făcea ce îi dicta partidul. Nici nu prea dădea pe acolo. Prețul plătit a fost postul de ministru. Iar ca mesajul să îi fie clar, lui Gavrilescu nici măcar nu i s-a comunicat revocarea sa. Pentru că trebuia să fie umilit ca să-și învețe lecția, a fost lăsat să vadă la televizor că nu va mai fi ministru. Și-a păstrat coloana vertebrală și, în liniște, cu demnitate, și-a strâns lucrurile și a părăsit biroul din care începuse să construiască o Românie normală.

Ce spune DINU GAVRILESCU

„Când m-a felicitat pentru funcția de ministru, la ceremonia de învestire a Guvernului, președintele Emil Constantinescu mi-a șoptit la ureche, zâmbind: „Mi-a spus mama că îmi ascundeai jucăriile când eram mici. Diferența de vârstă dintre noi este de 3 săptămâni. În copilărie, prin anii '40, când începuseră americanii bombardamentele,

v-ați refugiat cu noi la bunicii mei la Brădet și acolo ne-am întâlnit pentru prima dată.“

„Aveam nevoie și de un om care să muncească. Așa că am creat funcția de secretar general.“

„Cel mai bun ministru care a fost înainte de Revoluție? Cu siguranță, Angelo Miculescu. Chiar am fost la cabinetul său când era ministru, prin anii '60, și știți ce mi-a atras atenția? O veioză verde «tip Gestapo» și un tablou care nu aveau ce să caute acolo. Mi-am spus că vor fi primele lucruri care vor dispărea, dacă voi ajunge vreodată ministru al Agriculturii.“

„Cel mai bun ministru de după 1990? Au fost câțiva buni. Mi-a plăcut și Petre Daea, chiar a muncit. S-a ocupat de irigații, de exemplu.“

„Slab pregătiți au fost Ioan Mureșan și Ilie Sârbu. Nu pot să spun nimic de actualul ministru, Adrian Oros. Este medic veterinar, nu are cum să știe despre culturi, dar măcar vine din domeniu...“

„Tatăl meu a fost arestat de trei ori. Prima dată a fost în 1947. A fost auzit spunând pe un balcon din Băneasa că vin americanii. A intrat în pușcărie cu 120 de kilograme și a venit acasă, după 9 luni, cu vreo 50 de kg...“

„Nu am avut o relație bună cu tata, dar am învățat multe de la el. Era un inginer agronom foarte bine pregătit, iar experiența sa îl recomanda oriunde. Toți îl respectau și făceau ce le spunea că trebuie făcut, chiar și cei din coloniile de deținuți, acolo unde a fost nevoit să stea aproape 10 ani. Apoi, mai târziu, timp de 9 ani, a fost șeful fermei agricole a fratelui șahului din Iran. Acesta ceruse un specialist foarte bun, că era o fermă cu de toate...“

„Când am venit la Institutul de Economie Agrară, în 1977, mentor mi-a fost Serghie Hartia; eu cred că a fost cel mai bun economist agrar al României din perioada aceea...“

„Mi-au plăcut mult mașinile. Am avut Fiat, Dacii, Tico, Matiz și acum am o Kia Ceed. O conduce soția mea. Ca să-mi iau prima mașină am crescut și vândut porci.“

„În 1997 eram și profesor și nu aveam când să citesc toate lucrările studenților. Ca să câștig timp și să verific cât mai multe din cunoștințele lor am aplicat examinarea tip grilă – nu se mai făcuse așa ceva în facultate...“

„După 1990 am avut onoarea și plăcerea de a mă întâlni de șase ori (de două ori în convorbiri private) cu Maiestatea Sa Regele Mihai. Am fost și am rămas un monarhist convins...“

„Toate activităţile mele ştiinţifice au fost făcute cu ochii către Apus, nu către Răsărit. Când am ajuns ministru, scrisesem deja patru cărţi într-un domeniu nou pentru România, şi anume economia agroalimentară. Studiile şi cercetările în acest domeniu mi-au adus titlul de membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.“


Membru în organizații profesionale

  • Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești“: membru corespondent (din 1996) și membru titular (din 2007).
  • EAAE – Asociația Europeană a Economiștilor Agrari (din 1990) și ofițer de legătură național pentru România.
  • AIEA2: Association Internationale d’Économie Agroindustrielle: ofiţer de legătură național pentru România (din 1992), membru în Consiliul de Administraţie (2001-2004).
  • IAAE: Asociația Internațională a Economiștilor Agrari (din 1994).
  • ARERA: Asociația Română de Economie Rurală și Agroalimentară „Virgil Madgearu“ – membru fondator (din 1998).
  • Fundaţia internaţională „Fondation pour le progrès de l’homme“, cu sediul la Paris, Franţa – membru fondator (din 1993).
  • Expert colaborator la FAO – Divizia Statistică (1990-1991).
  • Autor al cărții Economia agroalimentară – delimitări, premise, anticipări, apărută în 1996, la editura Expert. Este cartea care a întemeiat școala de economie agroalimentară în România. Prefața cărții a fost scrisă de Mircea Ciumara, ministru al Finanțelor (12 decembrie 1996 – 5 decembrie 1997) și, ulterior, ministru al Industriei și Comerțului (până în aprilie 1998).
  • Coordonator al singurului Tratat de Economia Agriculturii din România (Editura Expert, București, 2003).
  • Până la ieșirea sa la pensie (2009), în total a scris și/sau a coordonat 30 cărți din domeniu.

Nu l-au recomandat „vocea și talentul“, ci studiile și experiența profesională

Dinu Gavrilescu spune că nu a fost prea bun la facultate, dar uită să precizeze un amănunt: examenele se suprapuneau cu perioada campaniilor agricole – vara și toamna.

  • Licențiat în agronomie, Facultatea de Agricultură, Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu” București (1964);
  • Licențiat în economie, Facultatea de Comerț Exterior, ASE București (1977);
  • Absolvent al cursurilor postuniversitare de inginerie economică și consultanță în marketing, ASE București (1981);
  • Doctor în economie la ASE București (1995);
  • A ocupat, succesiv, funcții de execuție și de conducere în întreprinderi agricole de stat, în domeniul creșterii păsărilor, porcilor, vacilor de lapte, al nutrețurilor combinate, producției vegetale și legumiculturii;
  • Cercetător (din 1977), director adjunct (din 1990) și director (din 1997) la Institutul de Economie Agrară al Academiei Române;
  • Înainte de a fi ministru, publicase deja 4 cărți în domeniul economiei agroalimentare și dezvoltării rurale și peste 120 de studii și articole în domenii ca: zonarea producției agricole, eficiența economică în agricultură, planificarea și prognoza agricolă, economia asolamentelor de câmp, marketing agricol, economia agroalimentară, ferma familială în România, restructurarea exploatațiilor agricole. Iar lista poate continua.

Simona Nicole David

Pandemia a lovit micile afaceri ale meşterilor populari de la sate

Nu există activitate să nu fi fost afectată de pandemia de COVID-19. E şi cazul meşterilor populari din satele sucevene, care au lucrat toată iarna cu gândul că în vara 2020 îşi vor vinde lucrările. Pentru că toate târgurile tradiţionale şi festivalurile au fost anulate, o parte dintre ei au rămas cu marfa nevândută. Chiar și așa, ei au lucrat şi în această iarnă, dar se pare că nici anul acesta cei care nu îşi vând produsele online nu au şanse să supravieţuiască din valorificarea tradițiilor populare.

Pagină de promovare a meşterilor populari

Meșterii populari suceveni care obişnuiau să îşi vândă cu succes produsele la târgurile organizate de muzeele din ţară, la diverse evenimente publice locale sau naţionale sau în zonele intens frecventate de turişti spun că le-au scăzut veniturile considerabil din cauza pandemiei de coronavirus.

Chiar dacă au investit bani grei în materia primă şi riscă să-i piardă pentru că cea mai mare parte din lucrări au rămas în ateliere, cei mai mulţi dintre meşterii populari suceveni spun că nu vor abandona şi vor încerca să-şi păstreze activitatea pentru că au moştenit şi îndrăgit meşteşugurile practicate şi au făcut eforturi considerabile să-şi dezvolte micile ateliere. Fără târguri și expoziții, la vreme de restriște, meșterii populari suceveni continuă să-și promoveze munca în mediul online. Mulți dintre meșteșugari au acceptat propunerea consultantului artistic Eutasia Rusu de a participa la Proiectul online „Meșterii populari la vreme de restriște...“, apelând la platforma pusă la dispoziţie de Direcţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural „Bucovina“ ce se poate urmări pe pagina de Facebook Meșteri și meșteșuguri din județul Suceava.

Ideea înfiinţării acestei pagini de promovare a meşterilor după declararea stării de urgenţă în primăvara anului trecut a fost gândită pentru a promova meşterii şi meşteşugul în sine, pentru a nu muri tradiţia, dar în primul rând pentru a-i susţine economic pe aceşti oameni, în speranţa ca doritorii să îi contacteze şi să le comande  obiectele produse de ei. Meşterii intraţi în proiect fie trimit prin curierat pachetele cu obiectele dorite, fie cumpărătorii se pot duce la meşter acasă să achiziţioneze produsele făcute cu multă migală pe care şi le doresc.

Camara hutulilor

Târguri on-line ale meşterilor populari

De la Eutasia Rusu, consultant artistic, expert etnograf în cadrul Direcţiei pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale a Centrului Cultural „Bucovina“, am aflat că, iniţial, meşteşugurile se practicau având la bază utilitatea obiectului. În timp, acel obiect a devenit şi parte a comerţului, s-a pornit de la troc, apoi la vânzarea obiectelor din nevoia de a asigura un trai liniştit meşterului.

„Din primăvara anului 2020 meşterii populari se confruntă cu o situaţie foarte dificilă pentru că nu se mai organizează târguri şi expoziţii şi ei nu au mai putut să vândă obiectele pe care le confecţionează cu multă migală.

Centrul Cultural Bucovina, prin Direcţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, a iniţiat proiectul «Meşteri şi meşteşuguri din judeţul Suceava», care s-a născut din dorinţa de a arăta publicului larg că meşterii populari suceveni îşi continuă activitatea şi în perioada pandemiei. Am realizat un site de specialitate, unde am organizat târguri şi expoziţii în mediul virtual. Am început în luna martie a anului trecut cu «Meşterii populari la vreme de restrişte...», postând materiale video şi fotografii cu meşteri populari, făcându-le publice, cu acordul lor, datele de contact (număr de telefon, adresă e-mail, pagină de Facebook).

Pe 24 iunie, de Sânziene, organizam la Suceava un târg viu, interactiv şi complet, cu program amplu, spre a evoca iarmarocul de altădată, la care participau peste 70 de meșteri populari din întreaga țară. Și anul trecut, de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în cadrul proiectului «Promovăm meşterii şi meşteşugurile din judeţul Suceava. Suntem aici, poftiţi la noi!», am păstrat tradiția organizării Târgului de Sânziene, dar în online. Am continuat în luna decembrie cu Târgul de Crăciun on-line al meşterilor populari, anul acesta am avut în luna februarie Târgul online al mărţişorului, iar de la jumătatea lunii aprilie avem, timp de două săptămâni, un alt târg online, Târgul de Paşte, în cadrul căruia vom promova încondeietoarele de ouă din judeţul Suceava. Vom posta în fiecare zi filme, fotografii, descrieri de specialitate, adrese de contact ale meşterilor care se vor înscrie în acest proiect.

În acest fel, într-o perioadă în care nu pot fi organizate târguri şi expoziţii din cauza pandemiei de Covid-19, meşterii populari suceveni sunt ajutaţi să-şi promoveze munca în mediul online. Am fost surprinsă că foarte mulţi meşteri m-au contactat şi au vrut să intre în aceste târguri“, ne-a spus expertul etnograf Eutasia Rusu, de la Centrului Cultural „Bucovina“ din Suceava.

Silviu Buculei

Mărul românesc. În căutarea gustului pierdut

Ne mai aducem, nostalgic, aminte de merele cu aromă ispititoare puse la păstrare în pivniţa bunicii, de pomii bătrâni din grădinile de la ţară, încovoiaţi de fructe, cu un gust pe care îl tot căutăm, dar îl găsim din ce în ce mai greu. Proprietarii de livezi comerciale s-au orinetat spre soiurile moderne de meri, arătoase şi productive. În câteva pepiniere pomicole și în satele pierdute printre dealuri am mai găsit mărul de odinioară...

Soiuri pe cale de dispariție, readuse la viață

Mărul românesc, autentic, este cultivat din ce în ce mai puţin. Soiuri precum Poinic, Pătul, Crețesc, Domnesc sau merele de Voineşti au pierdut, pare-se, bătălia cu soiurile moderne.

Cel mai clar exemplu este piaţa. Rar mai găsești câte o bunicuță de la țară venită să-și vândă merele din grădină. De când a început pandemia au dispărut cu totul... Amatori de mere mai puţin aspectuoase, dar mai aromate, sunt din ce în ce mai mulţi.

Încă există pepiniere pomicole de unde mai putem procura soiurile tradiţionale de măr. La Unirea, în Alba, inginerul Eugen Sepesi cultivă în pepiniera sa, în fiecarea an, peste 30 de soiuri tradiționale de măr, păr și prun. „Cererea este din ce în ce mai mare, mai ales pentru grădinile de acasă, nu pentru livezile profesionale. Am umblat mult pe la țară să caut soiurile vechi de măr sau de păr, majoritatea le-am descoperit pe la țară și am reușit să readuc la viață câteva soiuri de pomii care erau pe cale de dispariție.“ Printre avantajele mărului neaoș, dincolo de gustul pe care îl tot invocăm, se află rezistenţa şi robusteţea lui. Este adaptabil şi la vitregiile poluării moderne, este de părere Eugen Sepesi, unul dintre pomicultorii care încurajează cultivarea soiurilor tradiționale.

Nu e rentabil, dar e gustos...

În căutarea mărului românesc ne-am oprit și la Aiud. Aici, în satul Ciumbrud, din vecinătate, pomicultura este una dintre ocupaţiile de bază. La pepiniera Takacs grădinăritul s-a transmis din generație în generație. Experienţa bunicilor şi a părinţilor l-au ajutat pe Csaba, unul dintre cei mai tineri horticultori din zonă, să-şi dezvolte propria afacere. Csaba ne spune că a avut în pepinieră și soiuri tradiționale, dar a renunţat complet să mai cultive mărul pătul sau poinic din lipsa rentabilității economice. „Lumea caută aceste soiuri vechi care amintesc de grădina bunicilor, dar nu este o soluție pentru o livadă profesională, merele nu au aspect comercial, dar sunt, într-adevăr, foarte gustoase“, este de părere horticultorul din Alba. Pătulul sau poinicul se găsesc încă în oferta altor pepinieriști importanți din zona Aiudului, Emeric Bakk, Eugen Szekely sau Iuliu Ștefan Csiki. Nici la staţiunile de cercetări pomicole de la Blaj, Bistrița, Voinești sau Băneasa soiurile autohtone de măr nu au fost abandonate și pot fi procurate de doritori din pepinierele proprii.

Mărul de Batoș, în căutarea gloriei de altădată...

Parcă în niciun alt colţ al judeţului Mureş localnicii nu vorbesc cu atâta nostalgie despre vremurile apuse precum se întâmplă la Batoş. Comuna mureșeană este cunoscută drept o importantă zonă pomicolă. Înainte de 1989 IAS-urile din zonă trebuiau să ceară sprijinul elevilor şi soldaţilor pentru a putea face faţă muncii din livezi. Erau aproape 1.000 de hectare cultivate cu pomi fructiferi, în special cu meri, dar din gloria de altădată a mai rămas foarte puţin. Vechile livezi au îmbătrânit, nu mai sunt performante. Majoritatea au fost lăsate de proprietari în paragină și au devenit locurile cele mai bune de păscut oile sau vitele satului ori s-au transformat în adăpost pentru căprioare, iepuri şi mistreţi. Dumitru Dinu Cotoi, primarul comunei Batoș, ne mărturisește că „sunt lăsate în paragină zeci de hectare de livezi pentru ca acestea să fie bio sau eco, în ghilimele vorbind, de fapt ele sunt lăsate cu intenție în paragină și astfel se distrug“.

În preajma unei vechi ferme, lăsată în uitare, l-am întâlnit pe nea’ Ion, un localnic care s-a născut şi a trăit cu familia la Batoş, în vremurile bune ale comunei. Ne-a povestit, cu durere, despre timpurile când dealurile dimprejur erau pline de livezi și despre prăpădul de acum… „Pentru merele noastre a fost renumit Batoșul, dar acum s-a ales praful și pulberea de livezi. Pe vremuri se exportau în toată Europa, acum le aducem noi de pe la alții…“

Mărul înregistrat la OSIM

La Batoș pomicultura s-a schimbat radical după 1989. Zona beneficiază de un microclimat ideal pentru cultura mărului. Dar puțini localnicii au avut curajul şi banii necesari să înfiinţeze noi livezi. Majoritatea se plâng că nu au găsit sprijin la autorități și prețurile sunt, de la an la an, mai mici. În toamnă o mare parte a recoltei a fost vândută sub un leu pe kilogram. Producătorii de mere sunt nemulțumiți și pentru că au început să aibă o concurenţă tot mai mare din partea speculanţilor din pieţele mureșene, care îşi vând produsele ca fiind de „mere de Batoş“. „Supărarea noastră, a producătorilor locali, autohtoni, este că după ce muncim un an întreg cu familiile, cu o grămadă de bani investiți contra bolilor și dăunătorilor, în piețe vedem mere aduse de cine știe unde și vândute ca mere de Batoș“, ne spune Alin Păcurar, unul dintre proprietarii de livadă din comună. Primarul Dinu Cotoi le ia apărarea celor care au avut curajul să înființeze noi livezi. Spune că a încercat să protejeze producătorii locali şi a înregistrat la OSIM marca „Mere de Batoş“.

Merii pierduți din cătunele Apusenilor

În inima Apusenilor, într-un cătun dosit sub povârnişurile munţilor, la marginea comunei Lupșa, Emil Rosca, un cunoscut meșter popular, ne-a povestit despre merii din grădina sa, păstrați ca o zestre de preţ, din tată-n fiu. Sunt soiuri care au dispărut complet nu doar din Transilvania, dar şi din satele izolate ale Ţării Moţilor.

Sunt scorburoși, rămuroși și cu trunchiurile învelite în mușchi. Nea Emil nu le mai știe numele, ce fel de soiuri sunt, dar nu vrea să renunțe la ei. „Unii au peste 50 de ani, alții sunt și mult mai bătrâni, erau tot aici când eram copil… Au un gust pe care nu-l mai găsești niciunde... Și pălinca făcută din aceste mere este una deosebită“, spune meșterul de la Lupșa.

Casetă

Înainte de pandemie, în piața centrală din Târgu-Mureş o bătrânică venea în fiecare an, tocmai de la Bistriţa, să-şi vândă merele. Erau mici, puţin ciupite de rugină, mai puţin ochioase decât cele de pe la alte tarabe, aduse din Polonia, Turcia sau din Ungaria. Dar aveau o aromă a lor rară şi un parfum care te îmbia de departe. Era aroma din piviniţele şi cămările de odinioară, unde merele erau ţinute până în primăvară, când dădeau florile la pomii cei bătrâni... Bătrânica nu mai vine în piață și lipsa ei ne îndeamnă să pornim, iarăşi, în căutarea gustului pierdut...

Vasile Braic

Coliva tradiţională

Coliva tradiţională este preparatul simbol prezent la toate ceremoniile religioase închinate celor plecați dintre noi. Coliva reprezintă trupul celui dispărut deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul, ingredient din care se fac pâinea și coliva. Dar pentru mulţi alţii este un deliciu de post care se prepară cu mare uşurinţă. Şi pentru că în toate sâmbetele de până în sâmbăta Paştelui „se poartă colivele“, cum se spune în zona de unde vin eu, m-am gândit să structurez pas cu pas rețeta pentru coliva tradițională, ingrediente necesare și mod de preparare, poate vă sunt de folos.

Ingrediente

  • 500 g de arpacaş;
  • 350 g de zahăr;
  • 350 g de nucă;
  • 6 pliculeţe zahăr vanilat;
  • 5 linguriţe coajă de lămâie;
  • 100 g de stafide;
  • 1 pachet zahăr pudră pentru ornat;

Mod de preparare:

  • Pentru început, se spală arpacaşul şi se pune în apă rece la fiert. Pentru a face rețeta de colivă tradițională ai nevoie de trei ori şi jumătate mai multă apă decât arpacaş.
  • Se fierbe încet, la foc foarte mic, circa o oră, până ce bobul de arpacaş crapă sau „înfloreşte“.
  • Între timp, se alege nuca și se separă câţiva mieji mai frumoşi pentru ornat. Se dă prin maşina de tocat sau se macină.
  • În arpacașul care este la foc mic se adaugă zahărul şi un praf de sare şi se amestecă mereu, ca să nu se lipească de fundul vasului.
  • Când arpacașul pentru coliva tradițională este fiert, se dă deoparte şi se lasă la răcit, eventual cu un prosop curat umezit pus deasupra, ca să nu prindă coajă foarte groasă. Arpacașul bine fiert se lasă peste noapte.
  • Dimineaţa începe prepararea propriu-zisă a rețetei de colivă. Acum se amestecă arpacașul cu nuca, zahărul vanilat, coaja de lămâie, stafide, și orice alte ingrediente îți mai sunt pe plac.
  • După ce ai încorporat bine toate ingredientele, coliva tradițională se pune într-o farfurie lată și se ornează. Deasupra se poate presăra cacao, nucă de cocos și se pot așeza bomboane și nucă.

Beatrice Alexandra MODIGA

Evoluția suprafețelor și recoltelor de porumb în ultimii 30 de ani

În ultimii 30 de ani, suprafața cultivată cu porumb boabe a crescut cu 8,58%, de la 2.466.735 ha (26,23% din suprafața agricolă totală), în 1990, la 2.678.504 (30,65% din suprafața agricolă a țării), în 2019. În trei decenii, suprafața rezervată culturii nu a scăzut niciodată sub 2 milioane de hectare. În schimb, în 10 ani (1992, 1992, 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, 2003, 2004), suprafața a fost mai mare de 3 milioane de hectare, recordul absolut fiind înregistrat în 1992, când s-au cultivat 3,3 mil. ha cu porumb boabe.

Suprafețe cultivate în 2019

În 2019, ultimul de la care avem date statistice certe, cele mai mari suprafețe cu porumb s-au înregistrat în regiunea Sud-Muntenia (534.443 ha), urmată de Sud-Est (502.721 ha).

evolutia recoltelor porumb tabel 1

Pe județe, cele mai întinse suprafețe cu porumb s-au regăsit în Arad (198.249 ha), Timiș (165.643 ha), Călărași (127.300 ha), Brăila (125.418 ha), Ialomița (112.242 ha), Botoșani (108.669 ha), Buzău (106.283 ha) și Tulcea (101.749 ha).

Producții totale comparative

Ca producție totală, în 1990 România a recoltat 6.809.604 tone de porumb, iar în 2019, an cu mare favorabilitate, s-au obținut 17.432.223 tone, adică de 2,56 de ori mai mult în comparație cu recolta din urmă cu trei decenii. În această perioadă, cea mai slabă producție de porumb a fost consemnată în anul 2007 (3.853.918 tone), urmat de anul 2000 (4.897.603 tone) și 2012 (5.953.352 tone). Recordul de producție s-a înregistrat în anul 2018, când fermierii români au recoltat un total 18.663.939 tone, iar 2019 este următorul, ca record, în 30 de ani. Anul 1997 este primul din agricultura privată în care se depășește pragul de 10 milioane de tone, iar în trei decenii, doar în 10 ani (1997,1999, 2005, 2011, 2013, 2014, 2016, 2017, 2018 și 2019), s-a trecut peste această limită.

În 2019, pe regiuni de dezvoltare, cele mai mari recolte s-au înregistrat în Sud-Muntenia (3.579.476 tone) și Vest (3.337.845 tone).

evolutia recoltelor porumb tabel 2

Județele cu cele mai mai mari producții totale de porumb boabe sunt Timiș (1.726.089 tone) și Arad (1.410.102 tone). Observați: de data aceasta nu Arad, care a avut cea mai mare suprafață semănată, a obținut și cea mai mare recoltă. Dintre județele care au avut mai mult de 100.000 de hectare cu porumb, doar patru au obținut mai mult de 700.000 de tone: Călărași (999.394 tone), Brăila (954648 tone), Ialomița (835.269 tone) și Buzău (783.942 tone).

Producții medii record în Timiș

Cât privește producția la unitatea de suprafață, nu are nicio relevanță să facem comparație între anii 1990 și 2019. E diferență de tehnologie, utilaje, inputuri, interesul fermierului. Amintim cele două cifre din interes pur statistic: 1990 - 2.756 kg/ha; 2019 - 6.502 kg/ha. Dar întotdeauna agricultura românească a rămas tributară irigațiilor. Sau, să spunem invers, este dependentă de condițiile climatice. Astfel, cele mai mari producții au fot realizate în cei mai favorabili ani din punct de vedere climatic, respectiv, 2018 - 7.644 kg/ha, 2019 - 6.502 kg/ha și 2017 - 5.959 kg/ha. Peste 4.000 kg la unitatea de suprafață au mai fost obținute în anii 1991 - 4.072 kg/ha, 1997 - 4.171 kg/ha, 2004 - 4.441 kg/ha, 2010 - 4.309 kg/ha, 2011 - 4.525 kg/ha, 2013-4.488 kg/ha și 2014 - 4.770 kg/ha.

Recordul negativ s-a consemnat în anul 2007, când fermierii au recoltat o medie de 1.526 kg de porumb la hectar, urmat de anul 2000, cu 1.603 kg/ha. Pentru anul 2019, pe regiuni de dezvoltare, cele mai mari medii la hectar provind din zona de Vest.

evolutia recoltelor porumb tabel 3

În 2019, recordul absolut este deținut de fermierii din Timiș, care au obținut o medie de 10.420 kg boabe/ha, deși terenurile lor nu se găsesc în prima zonă de favorabilitate a acestei culturi. Restul județelor se află la distanță mare: Neamț – 7.876 kg/ha, Călărași – 7.851 kg/ha, Brăila – 7.612 kg/ha, Teleorman – 7.549 kg/ha, Bihor – 7.519 kg/ha, Ialomița – 7.442 kg/ha, Buzău – 7.376 kg/ha, Satu Mare – 7.271 kg/ha și Arad – 7.113 kg/ha. Interesant este că găsim în această ierarhie județul Neamț, pe poziția a doua, după Timiș, ca performanță, deși zona nu are terenuri nici pe departe la fel de bune precum cele din câmpiile din sudul țării.

Date comparative între județe

Să încercăm însă și o altfel de analiză. Mai exact, să facem o comparație între mediile la hectar obținute de județele care cultivă cea mai mare suprafață de porumb, în anii cu cea mai slabă medie națională la unitatea de suprafață, repectiv, în anii cu cele mai mari producții din ultimii 30 de ani. Nu știm dacă ar rezulta de aici date care să scoată în evidență lucruri care țin de performanța fermierilor. Posibil că nu. Așadar, luăm ca etalon județele Arad, Timiș, Călărași, Brăila, Ialomița, Botoșani, Buzău, Tulcea, alături de care mai introducem Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Constanța, toate din primele trei zone de favorabilitate.

evolutia recoltelor porumb tabel 4

Remarcați că, în toți acești ani, cele mai constante recolte provin tot din vestul țării, acolo unde regimul precipitațiilor este superior sudului și sud-estului țării, dar și din Brăila, care pesemne beneficiază de cele mai mari suprafețe irigate. Remarcabilă este prezența județului Botoșani în acest top al constanței producției, nordul Moldovei neavând nici cele mai bune soluri și nici precipitații suficiente. Județele din clasele I și II de fertilitate (sudul țării) este clar că depind în mare măsură de ploaie: când au precipitații, fermierii fac performanță; altfel, degeaba există cernoziomul Bărăganului din Ialomița și Călărași, județele cu cel mai fertil pământ, deoarece sunt zone care rămân, cum se zice, la mâna lui Dumnezeu.

Maria BOGDAN

Cum putem trata depresia cu metode naturiste (I)

Este tot mai clar că, în prezent, afecțiunile psiho-morale cu o latură depresivă sau depresia ca atare, cu tot ce derivă de aici, sunt tot mai frecvente. Destul de des întâlnite și în anii trecuți, aceste probleme s-au acutizat și înmulțit și din cauza pandemiei COVID-19. Explicația este cât se poate de simplă: imprevizibilul, privarea de libertate și de alte drepturi fundamentale, purtatul măștii și teama că oricând poate apărea poliția să ne dea amendă că nu o purtăm regulamentar, dar și lucrul de acasă – în unele cazuri, în locuințe prea mici pentru numărul membrilor familiei etc. – sunt principalii factori ce provoacă depresie.

Depresia cuprinde toate vârstele și straturile sociale, de la adolescentul care nu are voie să iasă din casă pentru a-și vedea iubita, poate prima iubire..., până la bătrânelul ieșit la pensie..., de la bogatul care tremură să nu-și piardă averea câștigată cinstit sau mai puțin cinstit, până la cel mai sărac om, speriat de gândul că mâine nu va avea ce pune pe masă copiilor sau că nu-și va mai putea plăti facturile și va fi azvârlit pe drumuri cu tot cu familie. Pentru unii, depresia este provocată de un traumatism de scurtă durată, pentru alții, având ca bază frustrarea sau o criză de adaptare, poate să dureze ani buni, chiar și toată viața dacă nu se ajunge la suicid. Depresia este cea mai comună și acută problemă psihologică la nivel mondial. De altfel, statisticile arată că sunt peste 120 de milioane de oameni înregistrați cu această boală; în Statele Unite ale Americii (SUA), mai mult de 10% suferă de depresie, femeile fiind afectate de 3-4 ori mai mult decât bărbații. Și vorbim doar de cifre oficiale, adică mult mai mici decât în realitate pentru că multă lume evită să meargă la psiholog sau psihiatru de teamă că se va pune eticheta de „nebun“. Pe de altă parte, există și temerea legată de medicamente care pot da dependență; precum și lipsa banilor pentru tratamente și terapii.

Sunătoarea, unul dintre aliații principali în lupta cu depresia

În cartea Depresia, Viorel Olivian Pașcanu menționează o serie de terapeuți din întreaga lume care au apelat cu succes la metode naturiste ce ajută în cazuri de: depresie, insomnie, blocaje emoționale, nesiguranță, frică, stres, tristețe, apatie etc. De pildă, în cazuri de depresie avem la îndemână leacuri lăsate de bunul Dumnezeu. Acestea pot fi transformate în ceaiuri și consumate zilnic pe o perioadă de 2-3 luni (fiecare ceai are un prospect de care este bine să ținem cont). Plantele care ajută în cazul depresiei sunt: valeriana, teiul, sunătoarea, cimbrul, lavanda, talpa gâștii. Autorul cărții menționează recomandările terapeutei Hademar Bankhofer, potrivit căreia consumul zilnic de infuzie de sunătoare (3 căni zilnic) și băi cu ace de molid (de două ori pe săptămână) ajută persoanele care suferă de depresie. Aceeași sunătoare este recomandată și de terapeuta Maria Treben. În studiile sale, Treben a observat că infuzia de sunătoare este mai eficientă dacă se fac și băi cu ceai de sunătoare, coada calului sau rădăcini de cicoare (alternativ). Infuzia de sunătoare este menționată și de R. A. Hoffman, care a observat rezultate bune dacă se consumă zilnic două căni de infuzie de sunătoare în care s-a adăugat o lingură de suc din planta mielului. Cercetări recente arată că sunătoarea este nu doar un remediu tradițional pentru depresie, ci ajută și la dezinfectarea și cicatrizarea rănilor, în stări febrile etc. Totodată, sunătoarea are proprietăți antivirale și antibacteriene. Sunătoarea acționează și la nivel cerebral, ajutând la eliberarea de serotonină, așa-numitul hormon al fericirii. Ceaiul de sunătoare are proprietăți antiseptice, sedative, antiinflamatoare, remineralizante, cicatrizante și astringente. Potrivit csid.ro, ceaiul de sunătoare învinge anxietatea și depresia, afecțiunile secolului 21; numeroase studii au arătat că ceaiul de sunătoare este la fel de eficient precum antidepresivele, dar are mai puține efecte adverse decât acestea. Recomandat de terapeuți și pentru insomnie, ceaiul de sunătoare va ajuta persoanele care nu se pot odihni printr-un somn bun deoarece crește producția de melatonină, hormonul care stimulează somnul profund, fără vise.


Viorel Olivian Pașcanu este autorul a numeroase lucrări de medicină naturistă în care găsim soluții la îndemână și fără efecte adverse pentru tratarea diferitelor afecțiuni. Tratamente integrale prin medicina naturistă, Medicina naturistă preventivă, Depresia (Tratament integral naturist), Bolile digestive, tratamentul naturist și dieta, Povești terapeutice, Energia care vindecă, Eu, bolile mele, Vârsta a treia sau ultimul examen, Manualul bioenergoterapeutului, Energia care vindecă – spiritoterapia, Cancerul și tratamentele lui naturiste, Diabetul zaharat și tratamentul naturist integral al acestuia, Rețetele frumuseții, Omul bolnav, Tratamentul naturist al bolilor uro-genitale, Bătrânețea și calitatea vieții, Suferințele cronice și tratarea lor, Tratamente prin remedii naturale și spirit etc.


Simona Nicole David

Cum funcționează fermele de producere a perlelor de cultură

Deși subiectul de față pare lipsit de importanță pentru țara noastră, la nivel mondial producerea perlelor de cultură este o activitate aflată în expansiune și asta pentru că omenirea a dezvoltat de-a lungul timpului un apetit extraordinar pentru bijuterii. Se estimează că piața mondială a bijuteriilor cu perle va crește la un CAGR (rata de creștere anuală compusă) de peste 13% până în 2025. Perlele naturale sunt extrem de rare, se mai găsesc în Golful Persic, iar multe specii de stridii sunt la limita extincției din cauza supraexploatării şi din cauza contaminării habitatelor. Ca urmare, s-au dezvoltat foarte multe ferme specializare pe producția de perle de cultură. Cum funcționează acestea și ce condiții trebuie îndeplinite pentru ca o astfel de afacere să aibă succes?

Care sunt condițiile optime

Obținerea perlelor de cultură, mai ales a celor de calitate, presupune mult timp și atenție. Fermele producătoare de perle dețin mii de stridii în condiții ideale, timp de aproximativ doi până la cinci ani, până când este posibilă formarea perlei. La fel ca în cazul altor afaceri agricole și aici sunt necesare anumite condiții pentru a obține o „recoltă“ profitabilă și există, de asemenea, factori care pot decima efectivele de midii. Fermierii specializați pe acest segment de activitate au în general propriul nucleu de reproducere a midiilor. Cu toate acestea, cei care dețin rase exotice, cum sunt stridiile de apă sărată din Polinezia Franceză, Australia de Nord și Filipine, continuă practica recoltării unei cantități strict limitate de stridii sălbatice din oceane în fiecare an cu scopul de a-și fertiliza nucleul existent. Astfel reușesc să mențină diversitatea genetică în fermele lor și ajută stridiile de fermă să rămână puternice, sănătoase și capabile să reziste multor boli comune care pot apărea în fermele de perle supraaglomerate.

În fermele specializate, procesul de reproducție presupune colectarea ouălor de stridii și a spermei și fertilizarea acestora pentru a produce noi larve. Potrivit informațiilor de pe site-ul www.purepearls.com, larvele de stridii își petrec primele câteva săptămâni din viață într-o formațiune gelatinoasă plutitoare, iar când sunt suficient dezvoltate găsesc o suprafață solidă de care să se agațe. În natură, aceasta ar fi probabil o piatră, dar în fermele specializate sunt folosite așa-zisele roci-surogat. Larvele sunt monitorizate până când se dezvoltă în stridii tinere. În general, fermele specializate dețin creșe de stridii, unde acestea își petrec primii doi ani dezvoltându-se în condiții sigure și confortabile. În ceea ce privește condițiile care trebuie asigurate, acestea sunt similare celor din sălbaticie. Pentru obținerea perlelor de cultură este nevoie de ape temperate între 20 şi 25 grade C, cu adâncimi între 10 şi 20 de metri. Scoicile sunt active jumătate de an (perioada optimă de obținere a perlelor este din octombrie până în decembrie), iar procesul de hibernare începe între 10 grade C şi 18 grade C.

Factorii care condiționează succesul obținerii perlelor de cultură sunt și furtunile severe, căldura excesivă și poluarea apei. Fermierii nu pot evita aceste riscuri nici măcar cu toate măsurile de prevenire pe care le iau.

Cum se realizează nucleația

Stridiile sunt apte pentru a nuclea (a produce perle) după doi ani. În sălbăticie stridiile dezvoltă perle ca urmare a unei reacții pe care organismul o dezvoltă la nivelul  carapacei atunci când un coral, spre exemplu, le-a invadat și iritat țesutul moale. Acest lucru determină midia să producă secreții – care învelesc obiectul străin – numite „nacru“ (acesta este alcătuit din cristale microscopice). În timp, straturile de nacru se acumulează concentric în jurul iritantului, formând în cele din urmă ceea ce știm că este o perlă strălucitoare.

Pentru a forma perle, stridiile de la fermele specializate trebuie să treacă printr-o experiență similară. Aici intervine nucleația, o procedură chirurgicală prin care se implantează un obiect străin în stridie. Nucleația se face în două moduri diferite, în funcție de stridiile pe care le dețin fermele, și anume stridii de apă dulce sau de apă sărată.

Scoica de apă sărată este nucleată cu o mărgea de sidef. Mărgeaua este acoperită cu o mică probă de țesut de manta dintr-o altă stridie. Această mărgea acoperită este implantată în stridie. Perla crește în jurul mărgelei în același mod în care ar face-o dacă un coral ar fi invadat-o în sălbăticie (aceasta va rămâne în perlă pentru totdeauna). Forma perlei este direct legată de forma mărgelei, permițând o varietate de rezultate.

Scoicile de apă dulce sunt nucleate în același mod, doar că mărgeaua este exclusă și este folosită doar proba de țesut de manta. Perla este generată în jurul țesutului mantei, care în cele din urmă se deteriorează, lăsând o perlă alcătuită în întregime din nacru cristalin.

După ce scoicile au fost nucleate, li se permite o perioadă de recuperare, timp în care se determină dacă stridia va expulza implantul, se va îmbolnăvi de la proces sau, cel mai frecvent, se va recupera și va începe procesul de producere a perlelor. Acestea sunt mutate în straturi de stridii unde sunt îngrijite cu atenție. Acest lucru poate dura câteva luni sau câțiva ani, în funcție de condiții și de fiecare scoică în parte. Cert este că doar 20% dintre stridii vor produce perle de cultură de calitate pentru bijuterii.

Când perlele sunt gata, acestea sunt extrase din stridii, spălate, usucate, sortate în categorii în funcție de tipul și calitatea lor. Ulterior sunt vândute producătorilor, dealerilor și bijutierilor. (D.Z)


  • Durata de viaţă a unei stridii poate fi între 7 şi 10 ani, iar unele specii ating între 30 şi 40 de ani.

  • Un număr mic de specii de stridii produc perle cu valoare comercială și, prin urmare, sunt cultivate în ferme de perle. Este vorba despre speciile marine din genul Pinctada – aproximativ 6 specii frecvent exploatate întâlnite în Marea Mediterană, Marea Roșie, în regiunile calde din Oceanul Indian, Pacific și Atlantic, și specii din genul Pteria, de asemenea marine. Speciile de stridii de apă dulce din genul Hyriopsis (în Asia) și Amblema (în America de Nord, produc mai multe perle simultan, chiar și peste 20.

O migrare anormală

Am scris acest text în balconul casei în care, în bună parte, am copilărit, inspirând aerul curat al unei dimineți frumoase de primăvară. Este locul în care mă simt cu adevărat liber, dar și norocos că am avut parte de acesta.

De multe ori mă întreb de ce oare mulți tineri își doresc să meargă la oraș, de ce dau aceste peisaje pitorești, atâtea minunății din lumea asta mirifică a ruralului pe o adunătură de blocuri, aglomerație și poluare? Probabil, tânjesc, sărmanii după o viață lipsită de griji pe care speră s-o găsească acolo.

Mi se pare o utopie atâta vreme cât cele mai multe locuri de muncă, de se mai găsesc, sunt stresante, obositoare și fără a-ți oferi întotdeauna siguranță pentru zilele de mai apoi... În ceea ce privește alimentele, cele mai multe sunt din import, din țări care vor o producție mare, pentru un profit, cel puțin, la fel de mare și nu-ți oferă siguranță pentru sănătate. Nu mai vorbim de aerul de oraș – fiecare centimetru cub de aer inspirat este o adevărată armă biologică.

Și atunci cum să fim lipsiți de griji când ceea ce mâncăm a crescut într-o lună cât un fruct natural în trei, să nu mai vorbim de hrana de origine animală care este cu atât mai slabă din punct de vedere calitativ cu cât este mai frumoasă la exterior. Iată de ce această dorință de... orășenizare, de migrare de la țară către urbe mi se pare anormală.

Tot aud voci care spun că nu mai vor atât de multe griji, însă nu realizează că tocmai locurile către care vor să se îndrepte sunt dintre cele care creează griji, nesiguranță de multe ori, în fine, o viață stresantă ce te determină să ți-o dorești uneori... cât mai scurtă.

Ne dorim o imunitate naturală, un trup sănătos pe care le-am putea avea dacă am consuma alimente sănătoase, am inspira aer curat și am munci pentru a le obține... Cel mai sănătos fitness...

Întâlnesc din ce în ce mai des tineri, chiar bărbați, femei crescuți la țară care se îndreaptă spre orașe, cărora le este rușine mai apoi să-și recunoască originea, să povestească despre copilăria petrecută la țară, probabil de teamă să nu fie catalogați drept țărani. Ce-i drept, nu mă surprinde câtă vreme realizez că marea majoritate a orășenilor nu cunosc originea acestui cuvânt care vine de la „țar“, însemnând rege, urmând a veni „țarina“, care înseamnă pământ lucrat, muncit, iar mai apoi actualul țăran, țară. Iată cum putem realiza că adevărata și cea mai mare bogăție a noastră este pământul, mai ales cel de la țară care ne asigură până la urmă existența, de care nu trebuie să uităm. Să-l respectăm cel puțin atât cât el ne îngăduie să-l călcăm în fiecare zi.

Pământul și viața la țară au stat la baza evoluției pe care o trăim astăzi. Apoi marile descoperiri își au originea tot în acest spațiu.

Așadar, să nu ne fie rușine să trăim alături de el și să-l îngrijim ca pe noi înșine. Așa am învățat de la bunicii și străbunicii mei de care mi-aduc aminte cu drag și respect.

Andrei OPREA-BANU

Tăierea de întreținere și fructificare la speciile cireș și vișin

La cireş şi vişin tăierile sunt mai reduse ca volum decât în cazul celorlalte specii pomicole. Ambele specii sunt pretenţioase la tăierile severe, efectuate în timpul perioadei de repaus vegetativ, motiv pentru care se recomandă efectuarea acestor operaţii în timpul perioadei de vegetaţie, concomitent cu recoltarea fructelor sau după aceasta.

Caracteristicile acestor specii

  • dispunerea axilară (câte unul la un nod) a mugurilor floriferi;
  • diferenţierea mugurilor are loc de la baza ramurii spre vârful acesteia;
  • toate ramurile prezintă terminal muguri vegetativi.
  • Ramurile de rod ale cireșului și vișinului pot fi observate în figurile 2.18. și respectiv 2.19.

taierea la cirestaierea la visin

Materiale și echipamente utilizate

unelte taiere pomi fructiferi

Organizarea lucrării

Descrierea ramurilor de rod de la cireş și vişin:

Cireşul şi vişinul fructifică pe ramuri buchet (buchete de mai), ramuri mijlocii, ramuri lungi şi ramuri plete, iar ca ramură prefloriferă este pintenul.

Pintenul are aceeaşi organizare morfologică ca la pomacee, fiind o formaţiune prefloriferă scurtă (0,5-5 cm), cu un mugur vegetativ terminal, iar axial este lipsit de muguri sau are uneori 2-3 muguri vegetativi slab dezvoltaţi.

La pomii tineri pintenul evoluează în pinteni sau buchete de mai. Pintenii formaţi pe ramurile cu o poziţie favorabilă în coroană evoluează în ramuri mijlocii sau plete.

Ramura buchet (buchetul de mai) este o formaţiune scurtă (1-5 cm) care prezintă central un mugur vegetativ, iar lateral sunt inseraţi într-o spirală strânsă 4-6 muguri floriferi.

Buchetul de mai evoluează prin mugurii vegetativi, în funcţie de condiţiile de nutriţie, în buchete, ramuri mijlocii, plete, iar în ultimii ani de vegetaţie în pinteni.

Longevitatea buchetelor de mai la cireș este de 10-12 ani și asigură 70% din producție, iar la vișin longevitatea buchetelor este de 5-6 ani.

Ramura mijlocie are lungimea de 10-30 cm. Terminal şi în partea superioară prezintă muguri vegetativi. În partea bazală prezintă numai muguri floriferi. Uneori, mugurii de rod pot alterna cu cei vegetativi pe toată lungimea ramurii.

Ramura mijlocie evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă terminal noi ramuri mijlocii, buchete de mai sau pinteni, iar lateral buchete şi pinteni.

Ramura lungă reprezintă, în general, prelungirea unei şarpante sau subşarpante la pomii tineri, are lungimea peste 40 cm şi o organizare morfologică asemănătoare ramurii mijlocii.

Evoluează într-o ramură de semischelet care prezintă terminal şi în poziţie subterminală noi ramuri mijlocii, iar lateral buchete de mai şi pinteni.

Ramura pleată este caracteristică vişinului (soiurile Nana, Dropia, Crişana, Schattenmorelle) şi mai rar întâlnită la cireş la unele soiuri (Ramon Oliva). Este o creştere anuală cu lungimea de 15-30 cm, care prezintă un mugure vegetativ terminal şi lateral 10-15 muguri floriferi dispuşi solitar.

Ramura pleată evoluează prin mugurele vegetativ terminal în plete viguroase la început, apoi în plete mici, ramuri buchet sau pinteni în ultimii ani de viaţă. După 5-6 ani de fructificare ramurile plete se usucă.

Tăierile de rodire se aplică în vederea garnisirii ramurilor de schelet şi pentru o rodire mai precoce. Soiurile care rodesc pe ramuri plete pot să beneficieze de mai multe intervenţii în perioada de vegetaţie pentru a favoriza garnisirea elementelor semischeletului.

Lăstarii care apar pe ramurile de schelet se ciupesc la 4-5 frunze încă din primul an (când au 18-20 cm lungime), pentru diferenţierea mugurilor floriferi.

Tăierea ramurilor mijlocii se va realiza astfel încât să poarte în afara mugurilor vegetativi de la bază și 3-4 muguri floriferi. În situaţia în care ramurile nu prezintă muguri floriferi la bază, tăierea se face la 1-2 muguri vegetativi, situaţi deasupra mugurilor floriferi.

Ramurile lacome, dacă apar, se scurtează la 8-10 muguri pentru a fi transformate în ramuri de rod.

Tăierile de întreţinere a formei de coroană la cireş se rezumă la scurtarea cu 1/3-2/3 a prelungirii anuale a semischeletului, având ca scop formarea unui număr cât mai mare de ramuri de rod.

La vişin se recomandă îndepărtarea din ansamblul coroanei a ramurilor slabe, necorespunzător amplasate sau degarnisite. Pentru evitarea degarnisirii, ramurile plete se scurtează în punctele unde apar ramificaţii laterale sau există ramuri buchet.

La ambele specii, odată cu înaintarea în vârstă, ramurile de un an au vigoare din ce în ce mai redusă (10-15 cm lungime) şi se impune o regenerare a acestora prin reducţii asupra semischeletului de 2-3 ani, iar uneori, în funcţie de soi și specificul de fructificare, chiar asupra semischeletului de 4-5 ani.


Pentru o fructificare abundentă și de durată, cu reducerea degarnisirii pomilor, cireşul şi vişinul trebuie tăiați anual.

Scurtarea ramurilor anuale de prelungire cu 1/3 din lungimea lor, în dreptul unui mugure vegetativ exterior, are ca efect apariţia a 1-2 ramificaţii laterale cu efecte benefice asupra garnisirii ulterioare a ramurii portante.


Beatrice Alexandra MODIGA

Abonează-te la acest feed RSS