ipso iunie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 Jul 2021
Lumea Satului

Lumea Satului

Aproximativ 100 de rase locale au dispărut între 2000 și 2014

Stabilirea și susținerea unor programe eficiente de creștere a animalelor sunt încă provocări majore pentru multe țări și, ca urmare, diversitatea animalelor domestice din lume rămâne în pericol. În momentul de față, potrivit FAO, există aproximativ 8.800 de rase de animale din 42 de specii diferite în lume care oferă o diversitate de produse și servicii. Cel mai recent raport al organizației arată că 7.745 de rase de animale din 8.803 s-au dovedit a fi rase locale și 26% dintre acestea sunt expuse riscului de dispariție. Potrivit raportului, intitulat „Starea Biodiversității Mondiale pentru Alimentație și Agricultură 2019“, aproximativ 100 de rase de animale au dispărut între 2000 și 2014. Pentru a limita riscul extincției raselor locale, amenințările la adresa resurselor genetice animale trebuie să fie mai bine identificate și efectele potențiale ale acestora să fie mai bine evaluate. Doar astfel, spun specialiștii, pot fi luate măsuri raportate la realitatea imediată.


Conform DAD-IS, materialul genetic al raselor locale este crioconservat doar într-o proporție foarte mică de 3% și doar aproximativ 1% este folosit pentru reconstituirea populațiilor de rase locale. În februarie 2020, statutul crioconservării era necunoscut pentru aproape 95% din rasele locale din DAD-IS. Pentru a elimina acest deficit de informații, FAO a colaborat cu coordonatorii naționali, iar rezultatul a fost că 58 de țări au furnizat informații cu privire la starea crioconservării populațiilor lor de rase naționale. Această cooperare a crescut numărul țărilor care au furnizat informații despre crioconservare de la 35 la 93.


Ce este DAD-IS și cum funcționează

Sistemul de informații privind diversitatea animalelor domestice (DAD-IS) este un sistem conceput de FAO ca măsură de implementare a Planului global de acțiune pentru resursele genetice animale și care are scopul de a monitoriza populațiile de animale de rasă locale. Programul permite analizarea diversității raselor de animale la nivel național, regional și global, inclusiv statutul raselor în ceea ce privește riscul lor de dispariție prin accesul la o bază de date cu informații și fotografii. În momentul de față în sistem sunt înregistrate peste 15.000 de animale de rasă, din 8.800 de rase, din aproximativ 40 de specii, din 182 de țări.

Coloana vertebrală a DAD-IS este baza globală de date privind resursele genetice animale, în care țările înregistrează informații despre rasele lor de animale, inclusiv date despre dimensiunea și structura populațiilor de rase. Datele sunt introduse în sistem de coordonatorii naționali pentru gestionarea resurselor genetice animale, care sunt nominalizați oficial de guvernele țărilor respective. Fiecare stat care se înregistrează în sistemul DA-IS își asumă întreaga răspundere pentru veridicitatea și calitatea datelor introduse. Practic, DAD-IS este centrul unei rețele globale extinse de sisteme de informații care schimbă date legate de rasele de animale. Un sistem regional (Sistemul european de informații privind diversitatea animalelor de fermă – EFABIS) a fost stabilit în Europa, iar sistemele naționale au fost înființate în mai multe țări europene.

Pe lângă baza de date a raselor, DAD-IS asigură accesul către alte surse web, oferă o serie de instrumente pentru analiza datelor despre populația rasei, prezintă știri despre evenimentele și evoluțiile înregistrate în gestionarea resurselor genetice animale și pune la dispoziția celor interesați informații de contact ale coordonatorilor regionali pentru gestionarea resurselor genetice animale.

Ponderea raselor locale în ultimul deceniu

Primele informații concrete despre diversitatea raselor locale au apărut în anii imediat următori realizării primului Raport de stat legat de resursele genetice animale pentru alimentație și agricultură din lume și după adoptarea Planului de acțiune pentru resursele genetice animale în 2007. Atunci a existat în sistemul DAD-IS o raportare importantă de nume de rase noi, dar, cu toate acestea, actualizările furnizate de țări cu privire la dimensiunea populațiilor raselor nou introduse au fost puține. Ca urmare, a rezultat o proporție semnificativ crescută de rase locale cu starea riscului necunoscut, de la 54% în 2007 la 70% în 2008. Situația s-a îmbunătățit ușor de atunci, proporția raselor locale necunoscute (inclusiv rasele dispărute) scăzând la 61% în 2018. Alte categorii de risc au rămas relativ stabile în timp.

În 2018 a fost raportat un total global de 8.803 de rase, comparativ cu 8.822 în 2016 și 8.774 în 2014. Din acestea, 7.745 sunt rase locale (comparativ cu 7.761 în 2016 și 7.718 în 2014) și 1.058 sunt rase transfrontaliere, comparativ cu 1.061 în 2016 și 1.056 în 2014. Dintre rasele transfrontaliere, 511 – comparativ cu 499 în 2016 și 510 în 201 – sunt rase transfrontaliere regionale (raportate într-o singură regiune) și 547 (comparativ cu 562 în 2016 și 546 în 2014) sunt rase internaționale transfrontaliere (raportate în mai multe decât o regiune). În prezent, 600 de rase – comparativ cu 643 în 2016 și 647 în 201 – sunt clasificate ca dispărute, dintre care 6 sunt rase transfrontaliere (comparativ cu 4 în 2016 și 4 în 2014). Anul de dispariție este necunoscut pentru majoritatea acestor rase. Dintre speciile aviare, găinile înregistrează cel mai mare număr de rase expuse riscului pe o scară globală. Proporția raselor aviare cu risc necunoscut este chiar mai mare decât pentru speciile de mamifere.


De ce este importantă menținerea raselor locale de animale?

Multe rase au caracteristici unice care le permite existența în regiuni unde alte rase nu se pot adapta. Practic, în aceste regiuni unde diversitatea raselor este limitată de condițiile pedo-climatice oamenii depind exclusiv de rasele locale.


Proporția raselor locale cu statut cunoscut a crescut la nivel global la 49% în 2020. În februarie 2021, proporțiile raselor locale cu material genetic insuficient și suficient pentru reconstituirea rasei în caz de dispariție sunt estimate la 6,2% (474 rase) și 2,6% (203 rase).

(D.Z.)

A început competiția: Care sunt candidații pentru titlul de Tractorul Anului 2022

S-a dat startul competiției internaționale Tractor of the Year 2022, unul dintre cele mai importante evenimente din domeniul mecanizării agricole la nivel european. Nu mai puțin de 14 tractoare, reprezentând 11 producători diferiți, vor participa la una dintre cele patru secțiuni ale concursului, a cărui temă principală este în acest an sustenabilitatea.

Înființată în 1998, competiția Tractor of the Year (Tractorul anului, sau TotY) este unul dintre cele mai longevive evenimente de acest fel din Europa și reprezintă un punct de reper în evoluția mecanizării agricole și în special a segmentului tractoarelor. Concursul este jurizat de 26 de experți și jurnaliști agricoli din 25 de țări, care decid anual, pe baza unor parametri tehnici specifici, care este cel mai bun tractor de pe piața europeană.

„Sunt 14 tractoare în competiție, împărțite în trei categorii, și toți finaliștii participă și la premiul special, TotY sustenabil. Ca de fiecare dată, evaluarea tractoarelor participante la competiție se va baza pe parametri tehnici preciși, iar un accent deosebit se va pune pe inovație și sustenabilitate“, a declarat Fabio Zammaretti, managerul Tractor of the Year, în cadrul festivității de deschidere, derulate online la 22 iunie anul curent.

Competitori cunoscuți, dar și multe surprize

În total vor fi acordate patru premii, câte unul pentru fiecare secțiune a competiției, în funcție de criteriile specifice ale fiecărei categorii.

Tractorul Anului este secțiunea concursului cea mai cunoscută și este dedicată în general tractoarelor folosite în cultura mare. Parametrii în funcție de care se va decide câștigătorul sunt: motorul, transmisia, electronica, sistemele hidraulice, opțiunile de dotare, inovația, conectivitatea și elementele de precizie, confortul și designul.

Concurenții din acest an sunt: 7R 350 AutoPower de la John Deere, T6 Methane Power – New Holland, T235 Direct – Valtra; companiile Case IH și Massey Ferguson, urmând să vină cu tractoare noi pe care le vor prezenta pe 22 iulie, respectiv pe 4 septembrie.

A doua categorie, Cel mai bun tractor utilitar, premiază calul de bătaie al fermierilor – tractoarele multifuncționale, în patru cilindri, cu o putere de peste 70 cp, greutate maximă de operare sub 10.500 kg și un ampatament de sub 2.550 mm. Având în vedere că vorbim de tractorul utilizat zi de zi de agricultori, alături de criteriile ce privesc motorul, transmisia sau sistemele hidraulice, regăsim și versatilitatea sau ușurința cu care pot fi manevrate. În această categorie competitorii sunt: Claas cu Arion 470, John Deere – 6M 120 AutoPower, Landini – 5-120 Dynamic, Massey Ferguson – 5S.145 Dyna-6 Exclusive și Valtra – A 115.

Secțiunea Tractoare Specializate vizează utilajele folosite în podgorii, livezi, exploatații silvice sau la cosit. Nominalizații pentru această categorie sunt: SRX 5800 de la Antonio Carraro, Compact VLB 75 – Carraro Tractors, Vega 85 Dualsteer Ferrari și Metrac H75 Pro de la Reform.

Ultimul premiu va fi acordat pentru Sustenabilitate, care reprezintă și tematica acestei ediții. În această secțiune sunt cuprinse toate tractoarele aflate în competiție, iar câștigătorul va fi desemnat după realizarea unei analize a fiecărui tractor din perspectiva utilizării noilor tehnologii (soluții digitale, surse alternative de energie și propulsie, impact asupra mediului etc.).

Ca și anul trecut, ediția din acest an este susținută în colaborare cu producătorul de anvelope agricole BKT, festivitatea de premiere urmând să aibă loc la expoziția EIMA din Bologna în perioada 19 și 23 octombrie.

Daniel PLĂIAȘU

Sărbătoarea iei și Târgul national de ceramică „CUCUTENI 5000“, la Iași

Consiliul Județean și Primăria Municipiului Iași au organizat Sărbătoarea iei, eveniment care s-a desfășurat în perioada 24-25 iunie. De altfel la această dată atât în Iași, cât și în comunitățile românești din întreaga lume a fost sărbătorită Ziua Universală a Iei. Sărbătoarea „cămăşii cu altiţă“ este deja o manifestare de tradiție și pentru județul Iași, eveniment al cărui scop este acela de a promova valorile culturale tradiționale românești. Totodată, în perioada 25-27 iunie 2021, în Parcul Copou, a avut loc cea de a XXXVIII-a ediție a Târgului național de ceramică „CUCUTENI 5000“.

Deschiderea oficială a Sărbătorii iei a avut loc în Salonul Instituției Prefectului, unde s-a desfăsurat vernisajul artistei de renume internațional Cela Neamțu, în prezența „doamnei tapiseriei românești“. Evenimentul a fost urmat de momente artistice în fața Palatului Culturii, în cadrul cărora, artistei Cela Neamțu i-a fost înmânat titlul de Cetățean de Onoare al județului Iași. Spectacolele au fost susținute de Ansamblul Artistic Profesionist „Constantin Arvinte”, Școala de Arte „Titel Popovici“ și ansamblurile „Floare de Bujor“ – Iași, „Moldovenii din Cetate“ – Moșna și „Corăgheasca“, din Deleni, alături de artiști consacrați ai muzicii populare românești.

„Organizăm anul acesta Sărbătoarea iei, o formă de a readuce în spațiul public tradițiile și valorile culturale pe care Iașul le are. Împreună cu păstrătorii de tradiții ai Iașului, producători locali, meșteri populari, artiști de mare valoare și ansambluri folclorice din județ, vom da viață acestei sărbători frumoase care va însufleți Iașul în acest sfârșit de săptămână“, a precizat Costel Alexe, președintele Consiliului Județean.

„Sărbătoarea iei ne aduce în suflete bucuria retrăirii acelor vremuri minunate, când straiul popular era purtat cu mândrie pe ulițele din satele bunicilor noștri. Nu există eveniment important în viața satului fără ca strămoșii noștri să nu-l onoreze cu frumusețea portului, ca semn al apartenenței la o lume a decenței și bunului simț pe care s-a clădit poporul român“, a precizat Mihai Chirica, primarul Municipiului Iași.

Producătorii asociației Produs în Iași au fost prezenți în fața Palatului Culturii cu produse pe bază de lavandă, produse de panificație, salate marinate, miere de albine, bere artizanală, ciocolată artizanală și tăiței din ingrediente naturale.

Ateliere interactive de olărit

În cadrul evenimentului au avut loc și ateliere interactive de olărit, pictură, sculptură, precum și expoziții cu vânzare ale producătorilor locali.

În perioada 25-27 iunie 2021, în Parcul Copou din Iași, a avut loc cea de a XXXVIII-a ediție a Târgului național de ceramică „CUCUTENI 5000“.

Scopul manifestării l-a constituit cunoașterea și promovarea ceramicii tradiționale din cele mai importante centre de olărit din țară, având ca invitați meșteri olari din Republica Moldova și Ucraina. Organizatorii evenimentului au fost Consiliul Județean Iași, prin Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași, în parteneriat cu Primăria Municipiului Iași.

La ediția din acest an au fost prezenți peste 120 de meșteri din: Argeș, Bistrița, Cătămărăști Deal și Dorohoi – Botoșani, Corund și Miercurea Ciuc – Harghita, Schitu Stavnic – Voinești, Iași, Baia Mare – Maramureș, Măldăeni – Teleorman, Horezu și Lungești – Vâlcea, Satu Mare, precum și din Chișinău, Nisporeni, Drochia, Iurceni – Republica Moldova și din regiunea Cernăuți – Ucraina.

„Cucuteni 5000“ are drept scop promovarea și stimularea meșteșugului străvechi al olăritului

Târgul național de ceramică tradițională „Cucuteni 5000“ atrage meșteri olari din importante centre de ceramică ale țării și din Republica Moldova sau Ucraina, având ca scop promovarea și stimularea acestui meșteșug străvechi. Târgul de la Iași se impune an de an prin participarea unui număr însemnat de meșteri, care păstrează nealterată ceramica tradițională, prin frumusețea, varietatea și calitatea exponatelor, acordând, totodată, o mare atenție promovării tinerilor olari. Meșterii expun creații care sunt scoase la vânzare, realizate prin metode vechi. Dincolo de cele ornamentale, aceștia vin și cu o varietate de obiecte care au o utilitate practică.

Mai mult, fiecare dintre etapele evoluției umane se regăsește și astăzi, în mod direct sau indirect, în meșteșugurile tradiționale românești, în modelajele și pictura care individualizează obiectele din lut și ceramică. Multe dintre acestea conțin simboluri transmise din generație în generație, ele putând să ducă pe firul istoriei adevărate povești despre felul de viață al oamenilor, al relațiilor dintre ei, al credințelor, obiceiurilor și temerilor lor. Toate acestea au fost evidențiate la Târgul național de ceramică tradițională „Cucuteni 5000“.

Beatrice Alexandra MODIGA

Scurt istoric al sării în România, din vremuri neștiute și până astăzi (I)

În lucrarea Sarea în preistoria României, semnată de dr. Dan Monah, una dintre personalitățile marcante ale arheologiei preistorice, se afirmă că geologii români au inventariat în țară peste 300 de mari depozite de sare, ce acoperă o suprafață de circa 30.000 kmp. Acestea sunt grupate în două mari zone salifere: prima, în exteriorul arcului carpatic, se întinde din nordul țării (Suceava) și până prin Valea Jiului, trecând prin Carpații de Curbură, pe o bandă care ar însuma 1.500 km și o lățime de câțiva kilometri; a doua, în Transilvania, care ar ocupa în jur de 16.200 kmp. În afara acestora mai sunt câteva zăcăminte importante în Maramureș și în Moldova, în afara Carpaților, la Ibănești – Dorohoi și la Hârlău.

Sarea se pare că ar fi exploatată pe teritoriul României de azi de prin anii 6000 î.Hr. Două situri de valoare excepțională din județul Neamț stau mărturie: Lunca (Vânători) și Țolici (Petricani); pentru primul, așezat pe linia zăcământului de la Oglinzi, cercetătorii de la Muzeal Județean Neamț și Universitatea din Regensburg (Germania) au stabilit vechimea prin anii 6050 î.Hr., iar pentru al doilea datarea este localizată în perioada 6.000-3.500 î. Hr. De asemenea, cercetările de la Băile Figa (Bistrița-Năsăud) au scos la lumină, conservate ideal, instalații de lemn de acum 3.000 de ani, jgheaburi mari, troace, lopeți, baroase decupate din trunchiuri de copac, vase de lemn și ciocane masive de minerit realizate din piatră, toate utilizate la exploatarea sării. Evident că dacii exploatau sarea înainte de cucerirea romană. Dar aceștia au venit cu un plus de tehnologie, atât cât putea fi, în acele vremuri, iar urme ale salinelor romane s-au găsit la Ocna Sibiu, Ocna Mureș, Cojocna, Sic, Ocna Dej, Domnești, Mărtiniș, Ocnele Mari, Mănastur, Bata, Reteag, Ciceu, Cristur, Arpas, Beclean etc.

Sarea, azi

Venind în zilele noastre, Societatea Națională a Sării-Salrom are în exploatare 7 saline, corespunzătoare sucursalelor din subordine: Slănic (Prahova), Râmnicu Vâlcea (Vâlcea),Târgu Ocna (Bacău), Praid (Harghita), Cacica (Suceava), Ocna Dej (Cluj) și Ocna Mureș (Alba). Alte saline și-au pierdut interesul pentru exploatare (închise), dar nu și din punct de vedere turistic: Turda (Cluj), Coștiui (Maramureș), Ocna Șugatag (Maramureș), Rona de Sus (Maramureș), Ocna Sibiului (Sibiu), Cojocna (Cluj), Sic (Cluj), Doftana (Telega, Prahova). Dincolo de importanța economică a exploatărilor de sare, că mai sunt sau nu active, acestea au avut două efecte majore de-a lungul timpului: pe lângă saline s-au consolidat și dezvoltat localități urbane importante; proprietățile curative inclusiv ale apelor sărate au transformat aceste așezări într-o reală industrie turistică. În cele ce urmează vom scrie, pe scurt, despre exploatările active.

Slănic Prahova

Zăcământul, cu vârsta fixată prin Tortonian Superior, se întinde pe o suprafață de 10 kmp. Începuturile istoriei salinei datează din jurul anului 1685, când spătarul Mihail Cantacuzino, realizând potențialul zonei, a cumpărat moșia Slănic, deschizând mina Valea Verde (1688), apoi Baia Baciului (1689-1691). Ulterior, aproape până în zilele noastre, s-a exploatat sare din minele Mihai, Carol, Unirea și Victoria. Minea Unirea (208 m adâncime) a devenit, după ce s-a închis, cel mai important obiectiv de vizitat din stațiune, având în adâncuri camere amenajate, busturi în sare ale lui Burebista, Traian și Decebal, Mihai Viteazul și Mihai Eminescu, terenuri de sport, locuri de joacă pentru copii, carting, jocuri mecanice, spațiu delimitat pentru tratament. Dar la fel de căutate sunt, în ordine, Baia Baciului și Baia Roșie, ambele concesionate, Baia Verde (domeniul public) și Muntele Verde, precum și baza de tratament.

Râmnicu Vâlcea (Ocnele Mari)

Conform descoperirilor arheologice, pe aceste locuri s-a aflat vestitul centru tribal „Buridava“, despre care a scris istoricul grec Ptolemeu. Exploatarea de la Ocnele Mari este cumva localizată în timpul domniei lui Constantin Brincoveanu. Primele „găuri“ sunt săpate la Cărpiniș, dar acestea se surpă, lăsând loc lacului „Din Brazi“. Mai târziu se efectuează altele, din care se exploateză 15 ani, dar și acestea se prăbușesc, formând „Balta Roșie“. Apar, cu timpul, minele Sf. Ioan Vechi, Sf. Ioan cel Nou, Pavel (1 Mai). Din 1993 au început lucrările la mina nouă din punctul Cocenești. Salina Ocnele Mari oferă condiții de relaxare, agrement și tratament (sport, spații de joacă, restaurant și cramă, un magazin de souveniruri și de băuturi răcoritoare, fast-food, tratament), dar foarte vizitată este biserica cu hramul Sf. Varvara și Sf. Gheorghe. În afară se găsesc, foarte cătate și acestea, ștrandurile Ocnele Mari și Ocnița.

Târgu Ocna, Bacău

Cea mai veche mărturie scrisă despre zăcământul de sare de la Tg. Ocna datează din anul 1380. Este, de fapt, un hrisov domnesc din care rezultă plata unei catități de 2.000 ocale de sare pentru construcția unui pod de piatră. Dezvoltarea exploatarii este pusă apoi pe seama domnitorului Ștefan cel Mare, acesta întărind privilegiul acordat ctitoriei de la Putna de a se aproviziona cu sare de la Târgu Ocna. Prin secolul al XVIII-lea, ocnașii condamnați la muncă pentru grave delicate stăteau în adâncul minei zile în șir; Grigore Ghica a fost atât de impresionat de soarta acestora încât a luat primele măsuri de cazare a lor în afara ocnei. Exploatarea s-a realizat în minele Moldova Veche (mina Carol I), Moldova Nouă (mina Carol II), Pilot (aici a funcționat, în perioada 1974-2005, un sanatoriu), Trotuș și Unirea. Din punct de vedere turistic, este exploatat orizontul IX al minei Trotuș, amplasat la 240 m adâncime și desfășurat pe 13.000 mp. În adâncuri se găsește o biserică ortodoxă, spații pentru activități sportive și de joacă, jocuri mecanice, punct de prim ajutor, lac cu apă sărată și cascadă, iar în afară, baza de tratament a fost completată cu ștrand, un muzeu al sării etc. (Va urma)


Primele atestări documentare

În analiza „Exploatarea zacămintelor de sare din România”, prof. univ. dr. ing. Dumitru Fodor, membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România, scrie că primele documente care semnalează existența unor ocne de sare s-ar referi la Turda (1075), Rona și Ocna Șugatag (1191), Ocna Dej (1236), Cojocna (1291) și Ocna Sibiului (1326) – în Transilvania și Maramureș și Tg. Ocna (1380), Trotuș (1.570), Ghitioara (1557), Ocnele Mari (1408), Ocnele Mici (1517), Telega (1563) – în Moldova și Țara Românească. Mai târziu apar exploatări la Praid, Vișeu, Câmpulung pe Tisa, Teișani, Sărari, Grozesti, Ibănești etc. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania se produceau anual 100.000 tone de sare, în Țara Românească – 8.000 tone, iar în Moldova, în jur de 13.000 tone. În anul 1938, producția României Mari se ridica la 350 000 de tone sare, iar prin anii 1990-2000 cantitatea de sare solidă era de 2 milioane tone/an, iar cea de sare în soluție depășea 3 milioane tone/an.


Maria BOGDAN

O sinteză utilă, semnată de Ion Bold: Școala de economie agrară și rurală

Cea mai recentă carte semnată de Ion Bold, Școala de economie agrară și rurală – Eseu asupra evoluției, apărută la Editura ASE, este o sinteză nu doar utilă și valoroasă pentru specialiști, cercetători, studenți, marele public, dar și un omagiu adus celor mai de seamă economiști agrari din epoca contemporană: Oprea Parpală, Sergiu Hartia, Florin Gâlcă, Marin Popescu, Angelo Miculescu.

O astfel de carte este utilă și pentru a evidenția că la noi, la români, a existat o agricultură tradițională, așa cum a existat și o școală de gândire economică agrară și rurală. Împărțită în patru mari capitole, această sinteză cuprinde atât aspecte din istoria Școlii de economie agrară și rurală, cât și confluențe istorice definitorii ale economiei agrare și economiei rurale. În cele peste 220 de pagini, cititorii vor descoperi o înțelegere multiplă a variatelor înfățișări ale gândirii economice agrare de astăzi, cu perspective către trecut și cu ferestre deschise către viitor, economia agrară și rurală fiind organic integrată în progresul general al societății românești.

Cum s-a conturat gândirea economică agrară

De altfel, „apariția Școlii de economie agrară și rurală s-a datorat evoluției agriculturii, în contextul libertăților economice și politice, a transformării vieții social-economice, generate și de pătrunderea culturii occidentale în Principate, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când au pătruns și cunoștințele economice, în special prin tinerii boieri aflați la învățătură în acea epocă, în străinătate“, scrie Ion Bold în Prolog. Potrivit autorului, „asimilând idei de largă circulație și dorind a le face aplicabile, pe baza experienței altor popoare, la specificul și condițiile poporului român, s-a conturat gândirea economică agrară, ceea ce putem considera Școala de economie agrară și rurală“.


„Școala de economie agrară și rurală, apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a afirmat ca un curent economic și social-cultural pentru rezolvarea problemelor agrare, exprimate prin idei, teze, concepte, înscriindu-se printr-o evoluție continuă în galeria școlilor cultural-științifice: istorică, juridică, filosofică, economică, sociologică, geografică etc., cu care coexistă în armonie și interdependență. Evoluția sintetizată a Școlii de economie agrară și rurală nu este o contemplare a realităților, ci un mod de afirmare a valorilor conceptuale, deschideri în variate și legitime direcții ale unei tradiții culturale și economice.“


„Dezvoltarea Școlii de economie agrară și rurală se manifestă, pentru început, în epoca romantismului, care lărgește câmpul valorilor morale, realizează și ridică acțiuni considerate până atunci decăzute în concordanță cu clasicismul – acela al ideii de progres.“


Simona Nicole David

APIA a finalizat campania de înscriere în Programul pentru susținerea producției de legume în spații protejate

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) informează că în data de 20 iulie 2021, s-a încheiat perioada de depunere a cererilor de înscriere în Programul pentru susținerea producției de legume în spații protejate, fiind depuse un număr de 14.239 cereri pentru o suprafață solicitată de 1532,28 hectare. (În Anexă regăsiți situația cererilor depuse pe fiecare județ în parte și suprafața solicitată).

Conform legislației în vigoare, după etapa de primire a cererilor, în vederea stabilirii eligibilității acestora, APIA realizează controale administrative pentru un procent de 100% din cererile depuse.

Conform HG nr.651/2021, pentru verificarea schemei de ajutor de minimis, după depunerea notificării cu 10 zile calendaristice înainte de începerea valorificării producției, APIA efectuează verificări pe teren privind existența suprafețelor și a culturilor declarate, iar reprezentanții Direcțiilor Agricole Județene realizează evaluarea producției de legume înainte de recoltare.

Valorificarea producției se va efectua în perioada 2 noiembrie – 2 decembrie 2021, iar documentele care atestă valorificarea producției și registrul de evidență a tratamentelor vizat de către autoritatea fitosanitară vor fi depuse până la data de 3 decembrie 2021, inclusiv.

În urma controalelor pe teren realizate, datele se introduc în sistemul informatic al APIA și în funcție de datele operate și verificate în aplicația informatică, sistemul calculează automat pentru fiecare beneficiar:

  • suma la care are dreptul solicitantul având în vedere ajutoarele de minimis încasate;
  • suma cuvenită, cu respectarea principalelor condițiilor prevăzute de legislația în vigoare privind acordarea ajutoarelor de minimis.

Valoarea maximă în euro a sprijinului financiar de ajutor de minimis /cultură /1.000 mp /beneficiar este de 2.000 euro și se acordă în lei, la cursul de schimb de 4,8725 lei, stabilit de către Banca Centrală Europeană, la data de 30 septembrie 2020, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria C, nr.323 din 1 octombrie 2020.

Mai multe informatii referitoare la criteriile de eligibilitate, termene și condiții se regăsesc în Hotararea de Guvern nr. 651/2021 pentru aprobarea programului de susținere a producției de legume în spații protejate pentru anul 2021.

ANEXĂ

Județ

Număr fermieri

Suprafață (ha)

AB

37

4.87

AG

28

3.04

AR

263

26.89

B

1

0.98

BC

28

4.22

BH

225

24.64

BN

61

6.16

BR

64

6.51

BT

77

7.73

BV

3

0.51

BZ

660

87.11

CJ

31

4.77

CL

30

3.02

CS

19

1.97

CT

56

6.16

CV

8

0.81

DB

191

26.44

DJ

1485

149.38

GJ

11

1.21

GL

3153

342.93

GR

1012

111.34

HD

36

5.81

HR

10

1

IF

137

13.73

IL

70

7.56

IS

119

11.97

MH

118

11.8

MM

46

6.21

MS

93

12.26

NT

45

9.07

OT

4500

465.96

PH

663

67.07

SB

2

0.2

SJ

38

3.8

SM

86

8.6

SV

25

2.81

TL

25

2.5

TM

28

3.11

TR

448

46.89

VL

129

13.18

VN

96

9.6

VS

82

8.36

Total

14.239

1532.28

Portalul populațiilor de păsări acvatice

Beneficiem în atât de multe moduri de ecosistemele zonelor umede, dar majoritatea oamenilor nu recunosc valoarea vitală a acestora în susținerea vieții. Peste un miliard de oameni din întreaga lume trăiesc chiar în zonele umede și totuși aproximativ 64% din acestea au dispărut în secolul trecut. Ecosistemele complexe, dinamice care se dezvoltă în astfel de regiuni sunt complet dependente de existența zonelor umede, de aceea conservarea și protejarea siturilor Ramsar trebuie să fie o prioritate. Altfel lanțul trofic își va pierde rând pe rând verigile.

Cum funcționează

La 29 iunie 2021, Wetlands International a lansat Portalul populațiilor de păsări acvatice (WPP), o platformă interactivă online care conține cele mai recente date privind starea și distribuția populațiilor păsărilor acvatice. Portalul este accesibil autorităților naționale sau locale astfel încât administratorii zonelor umede să selecteze populațiile relevante cu pragurile de 1%, pentru a verifica informațiile disponibile și pentru a identifica zonele umede potențial importante la nivel internațional sau național.

Acest portal oferă cele mai recente estimări legate de dimensiunea și tendințele a peste 2.500 de populații din 870 de specii de păsări de apă și prezintă ultimul prag de 1% din fiecare populație. Pragul de 1% a fost utilizat pentru a selecta 867 de situri Ramsar, reprezentând peste 35% din totalul siturilor listate la nivel mondial până în prezent (acestea reprezintă site-uri care îndeplinesc Criteriul 6 al Convenției Ramsar privind zonele umede).

Portalul sprijină astfel guvernele din întreaga lume să dezvolte și să pună în aplicare acțiuni de gestionare a zonelor umede și să conserve păsările de apă pentru a îndeplini obiectivele globale stabilite în temeiul Convenției Ramsar privind zonele umede, convențiile conexe legate de biodiversitate, precum și acordurile și inițiativele de transport aerian. Pe lângă denumirile formale, portalul oferă oportunitatea de a identifica zonele importante pentru păsări și zonele cheie de biodiversitate din întreaga lume. Portalul este utilizat pe scară largă de cercetătorii de păsări și zone umede, ONG-uri de conservare, industrie și altele.

Asia și Africa, preferate de cele mai multe păsări acvatice

La nivel global există peste 870 de specii de păsări acvatice cu roluri importante în ecosistemele naturale; tocmai de aceea conservarea lor este primordială. Amintim aici doar două exemple ale unor specii aflate la limita extincției. Maiestuoasa pasăre din specia Sarus Crane Grus, care are o înălțime de peste 1,5 metri, ceea ce o face cea mai înaltă pasăre zburătoare care locuiește în zonele umede din Asia de Sud și de Sud-Est și Australia, și Sarothrura ayresi, specie limitată la câteva zone din pajiști umede din estul și sudul Africii. Așa cum spuneam, ambele sunt specii amenințate la nivel global. Conservarea tuturor acestor specii necesită informații ușor accesibile despre starea și tendințele lor pentru a ajuta specialiștii să ia măsuri responsabile.

Cea mai mare parte a populațiilor păsărilor acvatice din lume se găsesc în zonele umede ale Asiei, urmată de Africa și Neotropice, Europa, America de Nord și Oceania având mai puține populații.

Aproximativ 29% din populațiile de păsări acvatice sunt mici, respectiv nu mai mari de 10.000 de exemplare. Se estimează că 9% din populații sunt între 10.001 și 25.000 de păsări, 21% între 25.001 și un milion, iar doar 5% sunt mai mari de un milion de păsări.

Dimensiunea populațiilor

Cele mai mari cinci populații din lume sunt:

  • Populația Scolopax rusticola din Europa de Sud și de Vest și Africa de Nord, estimată la 10.000.000-25.000.000 de exemplare;
  • Populația de Vanellus vanellus care se reproduce în Asia de Sud-Vest și Europa, estimată la 5.500.000 - 9.500.000 de păsări;
  • Populația de Sterna fuscata oahuensis din jurul insulelor Hawai din Pacific, estimată la 9.600.000 de exemplare;
  • Populația Anas platyrhynchos din America de Nord, estimată la 9.183.000 de păsări;
  • Populația de Anas discors din America de Nord, Centrală și de Nord, estimată la 8.948.000 de exemplare.

Populațiile mai mici tind să fie asociate cu regiunile tropicale, în timp ce populațiile mari sunt mai frecvente în regiunile temperate. Principalele excepții sunt speciile care trăiesc în apele costiere și marine, cum ar fi Sernica Sernă. În Oceania, mai mult de 40% din populații sunt mai mici de 10.000 de exemplare.


  • În general, 3% din populațiile cunoscute de păsări acvatice au dispărut încă din secolul al XVII-lea. O mare majoritate a acestora erau populații rezidente și limitate la unul sau un număr mic de insule.
  • Tendințele a 18% din populațiile existente la nivel mondial nu sunt cunoscute, în timp ce procentul crește la aproape 50% pentru populațiile din Asia, Oceania și Neotropice; acest fapt evidențiază lacunele mari în cunoștințe în aceste regiuni.
  • Din toate populațiile pentru care sunt disponibile informații despre tendințe, 38% sunt în scădere și doar 20% cresc, iar 39% sunt stabile și 3% fluctuează. Cele mai multe populații în scădere (50% din cele despre care se cunoaște faptul că sunt în scădere) se găsesc în Asia.

(D.Z.)

  • Publicat în Mediu
  • 0

Mănăstirea Izvorul lui Miron, ctitorie a primului patriarh al României

Situată la granița cu Hunedoara și Caraș-Severin, la poalele Munților Poiana Ruscă, localitatea Tomești, din județul Timiș, are o ofertă turistică importantă, grație naturii, a celor două cursuri de apă, Bega Poieni și Bega Luncanilor, reunite la ieșirea nordică din localitate în râul Bega, a acțiunii de mare succes Liman Bike Race, a pensiunilor turistice, a păstrăvăriilor, a apelor termale, dar și a mănăstirilor. Unul dintre lăcașurile de cult care atrage anual mii de vizitatori este Mănăstirea Izvorul lui Miron, din satul Românești. Accesul este posibil din drumul european 673, Deva-Lugoj, în dreptul localității Coșava.

Lăcașul este legat în totalitate de primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, publicistul, filologul, politicianul, senatorul, premierul și regentul Miron Cristea, pe numele său de mirean Ilie Cristea. Pe când era episcop al Caransebeșului, acesta a vizitat satul Românești, în 1910, săvârșind o Sfântă Liturghie în aer liber chiar pe locul unui izvor termal. De atunci localnicii l-au numit Izvorul lui Miron, care îi vindecă pe cei bolnavi și îi adapă pe cei însetați după dreptatea lui Dumnezeu. Uimit de frumusețea ținutului, viitorul patriarh a decis să zidească aici o mănăstirea, scop în care a deschis și lista donatorilor, contribuind pentru început cu 1.000 de coroane. Terenul a fost donat de două surori din sat, Maria și Suzana. În 1912 au început lucrările cu o troiță și clădirile pentru călugări, mai apoi cu biserica, finalizată 17 ani mai târziu, în 1929 și sfințită abia în 1931. Lăcașul poartă hramul „Sf. Ilie“, după numele de mirean al celui considerat ctitor al așezării monahale, patriarhul Cristea.

Intrarea se realizează pe o poartă din lemn maramureșeană, sculptată cu scene religioase și acoperită cu șindrilă, iar mai departe se merge pe o alee străjuită de mici lacuri termale, acoperite cu nuferi. Biserica este construită din piatră și cărămidă, în stilul arhitecturii bizantine; este singura din zona care are pereții exteriori pictați, iar culorile alese i-au determinat pe localnici să o numească „Voronețul Banatului“. Pictura, realizată după anul 1979, este opera artistului timișorean Ion Sulea-Gorj, care a imaginat, de la soclu până la cornișă, trei registre: în partea de sus sunt scene cu minunile Mântuitorului Hristos, la mijloc sunt reprezentați sfinții mucenici, iar în partea de jos sunt imagini din viața Sfântului Ilie. Din 1995 sunt adăugate un paraclis de iarnă și altul de vară, chilii, grup administrativ, camere pentru pelerini, un muzeu religios care are, printre exponate, icoane pe lemn și sticlă, cărți vechi bisericești, o cădelniță din Țara Sfântă.

Tot în satul Românești se mai păstrează, în cimitirul satului, o biserică din lemn ce datează din secolul al XVII-lea, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Lăcașul este ridicat din bârne groase de gorun, încheiate fără să se folosească cuie. Pereții sunt acoperiți cu lipitură de pământ și var, pronaosul fiind scund, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Acoperișul din șindrilă are în prelungire două polate ce protejează intrările, iar turnul, din lemn și acesta, se termină cu un bulb de inspirație barocă.

Maria BOGDAN

Cinci locuri mai puțin mediatizate din Banatul Montan

Banatul Montan se suprapune în totalitate cu județul Caraș-Severin, incluzând și părți din Mehedinți, Hunedoara și Timiș. În interior se regăsesc patru parcuri naționale, Domoglet – Valea Cernei, Porțile de Fier, Cheile Nerei – Beușnița (UNESCO) și Semenic – Cheile Carașului. Oferta turistică este una absolut generoasă. Astăzi, dintre cele peste 100 de obiective de vizitat, vă propunem să poposim în câteva locuri mai puțin mediatizate.

Scările Ineleț

Nu reprezintă un obiectiv turistic în sine, ci mai degrabă o curiozitate legată de condițiile aproape imposibile în care-și duc viața cele câteva zeci de familii din satele Ineleț și Scărișoara, cătune ce aparțin comunei Cornereva, cu o populație răspândită în 40 de sate. Undeva, la 19 km nord de Băile Herculane, în drum spre Baia de Aramă, se trece râul Cerna pe o punte (o aventură în sine!), după care o potecuță șerpuiește până la baza unei stânci. Locuitorii au amenajat patru scări care urcă pe peretele abrupt, ultima fiind aproape verticală. De jos nu se întrezărește unde duce urcușul, iar de pe platou, doar temerarii pot să-și arunce privirea în hău. Temerari sunt chiar oamenii locului, care nu se tem nicicum de escaladă. Un turist neobișnuit cu sportul extrem clar nu se va încumeta să încerce această variantă de urcare. La Ineleț se mai poate ajunge și pe o altă cărare aflată la aproximativ 16 kilometri de Băile Herculane, dar traseul prin pădure durează cam patru ore, fapt care-i determină pe oameni să ultilizeze varianta scurtă și riscantă de pe scări.

Muzeul tehnic în aer liber de locomotive cu abur din Reșița

muzeu locomotive reșița

Este unic în spațiul european, conținând 16 piese, din care 14 sunt produse în municipiul reședință al județului Caraș-Severin. A fost deschis în 1972, prin grija unui colectiv condus de ing. Mircea Ioan Popa, pentru a marca centenarul de la fabricarea primei locomotive cu abur în uzinele de la Reșița. În perioada 1872-1964, aici au fost realizate 1.461 de locomotive. Exponatul cel mai valoros este considerat locomotiva Resicza, prima de acest fel construită în sud-estul Europei, în 1872, având la bază modelul Szekul, produs la Viena, după un proiect al inginerului scoțian John Haswell. O altă locomotivă cu abur importantă este „Principesa Elena” (a circulat până prin anii 1970), a doua construită pe teritoriul României Mari, în anul 1925, după cea denumită „Principele Carol“, care a fost dată, din păcate, la casare.

Lacul Mare și Lacul Mic

lacul mare

În partea de nord-vest a Munților Banatului, în localitatea Dognecea, situată pe drumul 586A Ocna de Fier-Secășeni, în munții cu același nume, cărora, din cauza altitudinilor mici, li se mai spune și Munceii Dognecei, se află Lacul Mare și Lacul Mic. Priveliștea din toată zona cuprinsă între râurile Caraș și Bârzava este una rară, iar cătunele de munte dau o notă aparte, prin felul deosebit în care sunt întreținute gospodăriile. Cele două lacuri atrag atenția atât prin vechimea lor, fiind realizate în jurul anilor 1750, cât și prin faptul că au devenit importante locuri de agrement.

Lacul Mare s-a format prin zăgăzuirea pârâului Dognecea. Are o lungime de 760 m, o lățime de 200 m, o adâncime maximă de 9 m și un luciu de apă de 6,2 ha. Lacul Mic s-a format în spatele unui baraj zidit din piatră, are 460 m lungime, cel mult 8 m adâncime și o suprafață de apă de 2,3 ha. Acestuia din urmă i se mai spunea și Lacul cu Nuferi fiindcă chiar pe o parte a luciului creștea splendida plantă. În celălalt sat al comunei Dognecea, Calina, se află izvorul cu cea mai bună apă minerală naturală din România și a doua din Europa, după Evian. Cel puțin așa susține un clasament al Organizației Mondiale a Apelor.

Mănăstirea Piatra Scrisă

manastirea piatra scrisa

Este poziționată pe drumul european E70 Orșova-Caransebeș, la nord de satul Armeniș. Aceasta s-a zidit pe locul unde s-a găsit o icoană a Sfintei Treimi, despre care oamenii locului spun că ar avea origini nepământene, fiind o pronie cerească. Ca să respectăm o oarecare cronologie, o primă mențiune documentară despre Piatra Scrisă apare pe o hartă militară austriacă din anul 1788, în care locul este marcat chiar așa, „Stânca Sfintei Treimi“. Icoana a fost restaurată în anul 1822 de pictorul Moise Buru Scriitorul, din Caransebeș. Povestea spune că, prin anii 1870-1879, când se construia calea ferată Caransebeș-Orșova, la deschiderea unui tunel într-o stâncă de lângă Armeniș muncitorii au văzut această icoană. La insistențele preotului, primarului și credincioșilor, conducătorul proiectului, inginerul Mihlheisen, a fost nevoit să devieze ieșirea tunelului la câțiva metri înspre apus de icoană. Tot de atunci există alte cinci istorioare cu privire la originea icoanei. Noi le amintim pe două dintre ele. Se spune că un conducător de oaste creștin, urmărit de otomani, ar fi căzut într-o prăpastie cu cal cu tot. Scăpând teafăr, acesta a poruncit să se picteze o icoană pe stâncă, drept mulțumire că a scăpat cu viață. O altă versiune are în centrul poveștii un negustor de vite, surprins de o furtună chiar în Duminica Tuturor Sfinților; un fulger a despicat stânca sub care se adăpostise, dar el nu a pățit nimic, iar preotul l-ar fi sfătuit să zugrăvească icoana. Cert este că, în 1929, familia Ana și Vasile Dragomir, din Slatina Mică, a ridicat în acest loc o capelă în amintirea unicei lor fiice care s-a prăpădit, iar în 1930, Episcopia Caransebeșului a construit lângă schit o casă cu etaj pentru personalul monahal și o clopotniță. După 1990 s-a refăcut capela, s-a construit un altar de vară pe dealul din apropiere și s-au amenajat un nou corp monahal și o nouă biserică.

ostrov moldova veche

Ostrovul Moldova Veche

Este o insulă situată pe Dunăre, în partea românească a fluviului, la sud de localitatea Moldova Veche și la aproximativ 3 Mk de port, având o suprafață de 345 de ha și o lungime de 6 km. Înainte de 1970 era mai mare, dar a fost parțial scufundată, odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier, moment care a marcat și dispariția celebrei insule Ada Kaleh. În interiorul insulei se întind și două lacuri, fără conexiune cu Dunărea, iar pe uscat sunt între 100 și 150 de cai sălbatici, care trăiesc total lipsiți de legătură cu oamenii, în libertate deplină. În cel mai înalt punct de pe insulă legenda spune că ar fi mormântul lui Attila, cel mai crud conducător al hunilor, supranumit și „Biciul lui Dumnezeu“. În dreptul localității Coronini, la capătul ostrovului, se află o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 m, denumită Baba Caia, însemnând, în limba turcă, „babacai“, adică „Stânca Tatălui“.

Maria BOGDAN

Alexandria, dincolo de Far

Dacă ne gândim la o vizită în Egipt, prima idee care ne vine în minte este aceea că vom vedea piramidele. Însă, dincolo de platoul din Giza, cu fastuoasele piramide și mândrul Sfinx, există multe alte atracții care merită luate în considerare. De exemplu, Alexandria, un oraș cu o istorie aparte, renumit în toată lumea pentru cel mai înalt Far construit vreodată și una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Turist în pandemie

Este destul de dificil să vizitezi o astfel de țară în pandemie, iar dacă ajungi mai întâi în Cairo este destul de greu să treci peste primul impact pe care ți-l provoacă: aglomerație, trafic infernal și mizerie. Speri doar ca următoare destinație să fie altfel. Și a fost, în cazul meu. Am parcurs destul de rapid drumul din Capitală spre cel de-al doilea cel mai mare oraș al țării, care are o populație de 4.5 milioane locuitori. Desert road, așa cum era numit cândva, a fost mai animat decât mi-aș fi imaginat, iar acest lucru a fost posibil datorită dezvoltării agriculturii din zonă. Evident că nu vorbim de ferme intensive, însă de foarte multe ori mi-aș fi dorit să opresc pentru a degusta tot felul de fructe chiar de la producători. Am aflat de la ghidul care ne însoțea faptul că Alexandria este numit și „orașul sandvici“, deoarece este situat între ape, adică lacuri și Marea Mediterană, și pare împărțit în două: orașul vechi, care păstrează elemente arhitecturale deosebite, și orașul nou, care are suflul lumii moderne.

Pentru a ajunge la primul obiectiv turistic am parcurs din nou străzi imposibil de înguste, aglomerate, pline cu tarabe, iar una dintre ele era un adevărat cimitir de mașini, de unde, dacă ai fi mers pe jos, puteai pleca fără grijă cu piesele necesare pentru jumătate de mașină, ne-a spus ghidul. Astfel, am ajuns la renumita Columna lui Pompei, vegheată de sfinxul din fața ei. Simbol al Egiptului, columna lui Pompei a fost cea mai înaltă coloană triumfală ridicată în orașele europene, depășindu-le pe cele din Roma ori Constantinopol. A fost ridicată în anul 297 în cinstea împăratului roman Dioclețian, sub a cărui nume mai este cunoscută, și este înaltă de 27 metri, cioplită în granit de Assuan. Se păstrează bine și astăzi, însă nu la fel de bine ca celelalte monumente din acest complex pe care trebuie să îl vizitezi cu atenție, mai ales într-o zi călduroasă.

Teatrul Roman și Biblioteca din Alexandria

Un alt obiectiv turistic important este Teatrul Roman, singurul de acest tip care a existat în Egipt. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că Alexandria a fost centrul elenismului mai multe secole, considerată și astăzi de istorici o răscruce a civilizațiilor, sau locul în care diferite culturi se întâlneau. Spre deosebire de alte obiective turistice din Egipt, Teatrul Roman a fost descoperit întâmplător, în momentul în care se săpa pe acel teren în vederea realizării unei alte construcții. Acest lucru se întâmpla în anul 1960, iar din acel moment a recăpătat faima de altădată.

egipt2

Din păcate, nu am putut vizita în detaliu Biblioteca din Alexandria, recunoscută ca fiind cea mai renumită bibliotecă din Antichitate, ce conținea peste 900.000 de pergamente. Clădirea inițială nu mai există, iar cu privire la distrugerea ei încă există polemici, însă nici clădirea actuală nu este una oarecare; este futuristă, formată din mai multe biblioteci, muzee, o arhivă impresionantă cu acces la Internet, sedii ale diferitelor instituții și organizații, precum și spații amenajate special pentru conferințe și alte tipuri de evenimente. În plină pandemie fiind, nu am putut vizita biblioteca, am admirat-o din exterior cu gândul la o nouă vizită.

Așa s-a întâmplat și în cazul Palatului Regal Montaza și a celebrelor grădini, nu le-am putut vizita din cauza restricțiilor. Însă consider că sunt două dintre obiectivele pe care nu trebuie să le ratați dacă ajungeți aici deoarece palatul regal are un stil arhitectural deosebit, îmbinând influențele otomane cu elemente ale stilului florentin.

Farul din Alexandria

Contrast. Așa aș descrie într-un cuvânt Egiptul, deci și Alexandria. Un oraș al contrastelor, al bogăției, pe de o parte, și al sărăciei, pe de altă parte. Dar cred că, dincolo de toate monumentele istorice, riviera acestuia este nemaipomenită. Kilometri întregi de frumusețe cât vezi cu ochii asupra Mării Mediterane. Doar să ai timp să te plimbi, să admiri agitația orașului și liniștea mării, pescarii pasionați și vânzătorii insistenți. Și, cum era de așteptat, am ajuns și la cea mai importantă oprire din acest oraș: locul în care a fost cândva Farul din Alexandria. Cine n-a auzit de el?

Istoricii spun că impresionanta construcție era acoperită cu plăci de marmură, iar oglinda Farului era folosită pentru a detecta și uneori chiar arde navele dușmanilor. Se spune că, în jurul anului 1166, un arab a vizitat Farul și l-a descris în amănunt, de aceea avem o descriere amplă. Avea 3 etaje: primul măsura 55.9 metri și avea un miez cilindric, cel din mijloc era octagonal și avea 27.45 metri, în timp ce ultimul etaj avea 7.30 metri  și era circular. Înălțimea impresionantă a Farului a creat de-a lungul timpului numeroase legende, majoritatea păstrându-se chiar și astăzi. În anul 956 d.H., Alexandria a fost zguduită de un cutremur, iar structura construcției a avut de suferit, urmat de alte două astfel de evenimente, în jurul anului 1320, iar în 1375 Farul nu a mai rezistat. Pe la 1480 sultanul Qaitbay a hotărât să întărească zidurile de apărare ale Alexandriei și a construit un fort exact pe locul unde se înălţa odinioară Farul, folosind marmura din care acesta fusese construit. Am ajuns aici cu mari speranțe, însă dezamăgirea a fost destul de puternică. Știm că nu vom găsi Farul, dar speram ca măcar prezenta construcție să ne trezească sentimentul unui loc important. Nu a fost așa, am asemănat-o mai degrabă cu o fortăreață, cu ziduri de jur-împrejur, asemenea unor mănăstiri de pe la noi. M-aș fi așteptat măcar la o prezentare digitală care să amintească de Far, însă din păcate toate încăperile erau goale. Nimic din măreția de altădată nu mai era prezent. Probabil doar priveliștea spre Marea Mediterană a rămas la fel, deși și aici am dubii.

egipt3

Și, totuși, cum este Alexandria dincolo de celebrul Far? Un oraș interesant, care merită vizitat la pas, dar care ar putea face mai simțită amintirea uneia dintre cele șapte minuni ale lumii antice

Larissa Dinu

Abonează-te la acest feed RSS