Turism 05 Martie 2023, 12:28

Mărgăritarul Mării Ionice, Gallipoli

Scris de

Se pare că timpul este mai îngăduitor în această latură de lume, parcă stă în loc, cel puțin printre căsuțele de tuf nuanțate cu var din vechiul oraș Gallipoli, de pe coasta de vest a Peninsulei Salento din Italia, înființat de mesapieni. Urmele mediteraneene respiră prin lăcașurile de cult, castelul medieval, monumente și palate, iar istoria este amprentată de ocupațiile romane, bizantine, normande, aragoneze.

În apropierea podului ce unește orașul nou de cel vechi am găsit grandiosul Castel Angevin, ridicat probabil în secolul al XI-lea pe fortificații romane, iar cu timpul reconstruit. Zidurile dimprejur îmi dau senzația că plutesc pe apă și se balansează în jurul câtorva bărci curioase să-i privească mișcările ce se pierd în adâncuri… Unitate pentru legionari în trecut și un punct important de protecție a orașului, castelul a fost ținta goților și a vandalilor în preajma secolului al V-lea, după care locul a fost reclădit de bizantini. În timpul angevinilor și aragonezilor, arhitectul Francesco di Giorgio Martini a avut o contribuție semnificantă la transformarea cetății, atunci construindu-se turnurile din jurul castelului. Trecutul din Gallipoli și istoria uleiului lampant pentru care orașul a fost cunoscut în secolul al XVI-lea le putem admira în frumoasele expoziții din Sala Circolari, Galeria femeilor, arcul Tudor, Sala Ennagonale.

Spectacolul fermecător al mării se dă la poalele zidurilor ce protejează orașul încă din cele mai vechi timpuri. Spiaggia della Purita este plaja întinsă într-un semicerc, ce adună laolaltă turiștii și localnicii care vin să-i admire cristalele ce strălucesc ca un zâmbet larg către cer.

În Marea Ionică se reflectă angelica biserică Santa Maria della Purita, încadrată în peisaj fără a-i găsi măcar vreo umbră cu defect, ca-ntr-o pictură acum zugrăvită-n albastrul infinit. Aflată pe Riviera Nazario Sauro, biserica a fost construită în anii 1600 cu ajutorul frăției Băștinașilor înființate de țărăniști, iar fundația a fost pusă de șeful Episcopiei din Gallipoli, Giovanni Montoya de Cardona. Pe zidul fațadei este pictată în centru Fecioara Maria în brațe cu Pruncul Iisus, iar alături îi sunt Sf. Iosif și Sf. Francisc de Assisi. Dar, în spatele acestor ziduri albe, dincolo de ușa fragilă, pătrund într-un alt decor, un spațiu fermecător, plin de stucaturi impresionante, marmură, statuete din lemn și picturi napolitane realizate în secolul al XVII-lea. Scenele din Apocalipsă pictate pe bolta bisericii și frescele celor patru Evangheliști bine conservate în spatele unor pânze din fața altarului, alături de alte detalii biblice, ridică pe trepte înalte arta și istoria locului.

Chiar dintr-o parte laterală, după cum o zăresc acum, își arată frumusețea izbitoare ca o frunză de toamnă gălbuie. Proiectată în anii 1700 de către arhitectul Giovanni Bernardino Genuio, Catedrala din Gallipoli este închinată Sfintei Agata, fecioară și martiră din Catania. Auriul din piatra de Salento de pe fațadă te fascinează negreșit, iar la interior elementele de artă unice te acaparează prin picturile și arhitectura barocă. Pășesc timid printre coloane și ajung la cele treisprezece altare, cel mai mare fiind dedicat Sf. Agata. Legenda spune că pe plaja orașului a fost găsit un sân tăiat al fecioarei din Catania, iar această relicvă sacră a fost furată și dusă în orașul Lecce la biserica Sf. Ecaterina.

Precum o diademă decorată cu scene mitologice, Fântâna Greacă este socotită drept cea mai veche fântână din Italia, posibil fiind construită în secolul al III-lea î.Hr. Pe cele două fațade sunt reliefate printre altele stema orașului Gallipoli printr-un cocoș cu coroană, metamorfozele figurilor mitologice Dirce, Biblide și Salmace, dar și stema regelui Spaniei, Filip al II-lea.

Vechea clădire barocă din anii 1700 a Seminarului din Gallipoli găzduiește azi Muzeul Eparhial, ce a fost deschis pentru public în anul 2004 din dorința păstrării unei amprente vii a zestrei bisericești și totodată a credinței transmise de la o generație la alta. De-a lungul parterului și a celor trei etaje sunt expuse racle și statuile din argint ale Sf. San Sebastiano și Sf. Agata, obiecte folosite la Sfânta Liturghie și o librărie; la ultimul nivel, din locul de belvedere se zărește Gallipoli, în toată splendoarea lui.

În secolul al XVI-lea Gallipoli a fost unul dintre cele mai mari orașe care produceau ulei lampant de o calitate superioară, ce nu scotea fum la ardere, astfel acest loc a devenit „capitala mondială a uleiului lampant“. Numite și „trappeti“ în dialectul Salento, morile de ulei au fost construite pe locul vechilor grânare antice din solul Messapi. Dintre cele 35 de mori subterane din vremurile apuse ale orașului, astăzi mai pot fi vizitate doar două în centrul vechi, una în Palatul Granafei, iar cealaltă este în apropierea acestuia, Vicere, descoperită în anul 2002. Locul amintește de perioada dominației Bourbon și de asprele condiții în care lucrau muncitorii ademeniți de altfel de câștigurile bănoase destul de mari.

Alunec acum printre miile de firicele de nisip de care tălpile mele s-au îndrăgostit subit, sub apusul ce-mi cade pe umerii dezgoliți, mă ascund și cerșesc încă un strop de lumină, ca să mai miros puțin din mărgăritarul Mării Ionice, Gallipoli.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO


Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti