Prin măiestria arhitecților secolului al XVII-lea, orașul Lecce din sudul Italiei a înflorit precum crinul plin de grație, cu petale expresive ce împrăștie parfumul baroc pretutindeni în jur. Clădiri ce întruchipează eleganța, piatra de Lecce, uleiul de măsline, vasele din ceramică și gustul unic al vinului local formează un tot complex, dar străbătut de o simplitate neobișnuită, pe care doar trebuie să o descoperi.
Arcul de Triumf din Lecce a fost ridicat în semn de recunoștință pentru Carol al V-lea în anul 1548, cel care a avut o contribuție deosebită la construcțiile pentru protecția orașului. Câteva cuvinte ce aduc aminte de victoria asupra turcilor, precum și simbolul imperial habsburgic al lui Carol al V-lea, sunt adânc imprimate deasupra mărețului arc ce face intrarea în centrul vechi. Numit și Poarta Napolitană, arcul impresionează prin coloanele laterale, dar și prin forma triunghiulară de deasupra, dând senzația unei încoronări supreme a celor care-i trec pragul.
La capătul unei străduțe ascunse și înguste se deschide, ca o carte, distinsa Piazza del Duomo. Asupra Palatelor Episcopiei, Seminarului, Catedralei și Clopotniței s-a cuibărit domol, cu a ei lumină pătrunzătoare, luna, ce le învăluie în brațe, creând emoția caldă a întâlnirii noastre de acum. Catedrala Mitropolitană Santa Maria Assunta sau Domul este cel mai de seamă lăcaș de cult din Lecce. Piazza Duomo este, de fapt, o piață mare închisă și a fost inaugurată în vremea episcopului Gerolamo Guidano.
Cred că meșterii care au lucrat la ridicarea Bazilicii Santa Croce au avut în minte lucruri amestecate, gânduri uluitoare; heruvimiii, oile, fiarele și legumele, alături de un mare trandafir „viețuiesc“ laolaltă pe impresionanta fațadă. Biserica a fost construită pe terenul caselor unor familii evreiești expulzate, iar o mare parte din lucrări au fost conduse prin anii 1600 de arhitectul italian Giuseppe Zimbalo.
Purtând hramul Sfintei Irene, Biserica Sant’ Irene dei Teatini a fost proiectată în secolul al XVI-lea de arhitectul religios de origine italiană Francesco Grimaldi. La exterior este ornamentată cu marmură, ferestre mari, stâlpi verticali și o statuie în stil baroc a Sf. Irene. Interiorul în formă de cruce cu altarele Sf. Ștefan, Sf. Oronzo, Sf. Gaetano din Thiene, numit și Sf. Providenței, capele cu bine definitele cupole eliptice te încântă pe măsură ce te apropii cu inima. Renumitele picturi precum „Transportul Arcului Sfânt” de Oronzo Tiso sau „Lapidazione di Santo Stefane“, pictura pe pânză a lui Antonio Verrio, completează perfect ambientul, dând magie acestei încăperi unice, ce potolesc setea ochilor dornici de cunoaștere a glasului divin.
Se spune că sub Lecce ar fi un alt oraș subteran imens, iar acest lucru este susținut și de dovezile de la Muzeul Faggiano, casa unde s-a descoperit o adevărată comoară arheologică în urma numeroaselor săpături. Coborând potecile în adânc, descoperi însemne evreiești, cripte romane, ziduri medievale, o fântână, un grânar, morminte și alte detalii demne de luat în seamă. Regăsim în turnul de pe acoperiș simbolurile Cavalerilor Templieri. Casa datează din secolul al XII-lea și a fost mănăstire o perioadă.
Fragmente din istoria a mii de ani se află în Piazza Sant’ Oronzo. Arhitectura din diferitele epoci este prezentă prin Amfiteatrul Roman, Palazzo dell’ Ina, Coloana Sant’ Oronzo și Biserica Santa Maria. Fiind închisă traficului, piața este locul perfect pentru revederile între prieteni sau pentru spectacolele în aer liber.
Amfiteatrul Roman a fost descoperit în anul 1901, pe când muncitorii săpau la fundația pentru Banca Italiei din Lecce. Se presupune că amfiteatrul datează din sec. al II-lea d. Hr. Aproximativ 15.000 de locuri găzduia marea arenă ce are formă de potcoavă; se mai disting azi, parțial, grădinile și zidul exterior.
Construit la ordinul regelui spaniol Carol al V-lea, Castelul din Lecce a fost înălțat pe locul unei vechi structuri medievale, din care au mai rămas doar turnul principal și un altul, tăiat. După anii 1600, Castelul a fost sediu al Curții Audienței Regale, iar ulterior, după 1700, a devenit spațiu civil și militar. Închisorile antice de la subsol, Capela Santa Barbara, Sala Maria d’Enghien sunt câteva din încăperile ce țin vie amintirea tumultoasă a acelor vremuri. Legenda spune că inginerul constructor al castelului s-ar fi întors aici prizonier în urma unor datorii, iar fantoma lui ar fi prezentă; totodată, fantoma unui copil care plânge și cea a Contesei de Lecce, Maria de Enghien, care a locuit în castel și a murit aici ar bântui locul.
Chiar de am atins filele acelorași străzi de mai multe ori, de fiecare dată le-am privit cu mai multă ardoare, fiindcă le-am plăcut ca pe o iubire adolescentină. Tendința artistică incomparabilă, pitorescul din orice colțișor, monumentele și decorul extraordinar fac din orașul Lecce o romanță mirifică a barocului italian, ce te surprinde chiar și în cele mai neașteptate clipe.
Aurora GRIGORE
FOTO
