Transformarea biodiversităţii sălbatice în biodiversitate cultivată şi semispontană (I)
Biodiversitatea este reprezentată de diversitatea speciilor vii și moștenirea lor genetică. Biodiversitatea reprezintă ansamblul speciilor vii care locuiesc pe planetă: plante, animale, ciuperci, microorganisme, dar și diversitatea lor genetică și toate ecosistemele în care trăiesc.
Organismele care o alcătuiesc participă la ciclurile ecologice majore ale aerului, solului și apei.
Ceea ce determină diversele tipuri de specii de animale și plante sunt în esență solurile și condițiile climatice locale, precipitațiile, temperaturile, lumina soarelui.
Pe scurt, condițiile pedoclimatice locale determină capacitatea fotosintetică, care influențează potențialul primar de biomasă pe care îl poate furniza un ecosistem.
Acest lucru explică de ce pădurile tropicale ecuatoriale sunt cele mai luxuriante jungle de biomasă vegetală (și, prin urmare, animală) de pe planetă, în timp ce tundrele circumpolare și cele din altitudinile înalte se mulțumesc cu licheni și plante pipernicite, iar în zonele temperate, dacă există apă întâlnim stepe sau deșerturi, dacă lipsește apa.
În aceeași climă, influența decisivă a solului se vede cu ușurință: de exemplu, o pădure calcaroasă de stejar-frasin (pe sol calcaros) nu va avea deloc aceleași specii de animale sau de plante ca o pădure acidofilă de fag-brad.
Aceste specii sunt organizate în ecosisteme, asemănătoare societăților cu specii care interacționează între ele, în lanțuri trofice, prădare, parazitism (cine mănâncă sau beneficiază de ce), colaborare (simbioze) sau competiție pentru resurse (spațiu, aer, lumină, apă, nutrienți).
Ceea ce imaginarului colectiv îi place să descrie în Occident ca un echilibru natural armonios al naturii este în realitate o lume în perpetuă transformare, un univers nemilos, în care singurul rezultat care contează în viața indivizilor este supraviețuirea speciei.
Acest lucru creează tipologii de ecosisteme, fiecare dintre acestea fiind bine descrisă de ecologia științifică (fără legătură cu ecologia politică) prin natura condițiilor sale pedoclimatice, lista și abundența tuturor speciilor care trăiesc acolo.
Există încă multe necunoscute în privința interacțiunilor multilaterale foarte complexe dintre specii și chiar asupra compoziției speciilor care trăiesc în anumite zone. De exemplu, oamenii de știință de specialitate estimează că știu abia 5% din speciile de microorganisme din sol, în timp ce masa lor subterană la hectar reprezintă mai mult decât cea a unei turme de vite pe suprafața unei pajiști ținute pe aceeași suprafață.
Toate cele de mai sus se aplică tuturor ecosistemelor naturale.
Acțiunea omului este deosebită: specia de animale este cea care a transformat cel mai mult spațiile naturale, prin capacitatea sa de a-și modifica mediul prin acțiuni tehnice a căror putere și impact sunt dincolo de îndemâna unei specii de animale.
În primul rând, bărbații preistorici foloseau focul, la fel ca populațiile de vânători, precum aborigenii australieni sau băștinașii din câmpiile americane, pentru a facilita dezvoltarea poienilor sau a vegetației favorabile speciilor pe care preferă să le vâneze în prezent.
Lucrări de cercetare recente sau în curs de desfășurare chiar stabilesc ipoteza că aceste arderi repetate ar fi putut favoriza înființarea de pajiști, stepe, savane, selectând plante naturale capabile să reziste la foc sau chiar să necesite replantare.
Acest lucru poate merge până la crearea sau accelerarea deșertificării (Sahara, Australia Centrală etc.).
Cu cât existența impactului omului modern asupra mediului este cunoscută și acceptată în literatura științifică și în imaginarul colectiv, și tot mai mult denunțată ca o catastrofă sau chiar ecocid, aceste ipoteze ale unei acțiuni străvechi a omului preindustrial sunt cel mai adesea denunţate.
Pentru că un curent de antropologie și științe umane asociate este influențat de noțiunile de „nobil sălbatic“ ale lui Jean-Jacques Rousseau (un filozof), Daniel Defoe (Robinson Crusoe) și antropologii mai recenți (Tristes Tropiques, Claude Levi-Strauss). Să remarcăm în treacăt preferința multor agronomi pentru agricultura de subzistență a micilor țărani săraci care provine, fără îndoială, din aceeași înclinație de a prefera micul spre mare, apropierea naturii de modernitatea tehnologică, chiar dacă acest lucru înseamnă ascunderea impactului real al tehnicilor și tehnologiilor implementate, pozitiv sau negativ, atât asupra obiectivului urmărit, cât și asupra efectelor nedorite. Ceea ce este totuși interesul primordial al unei lucrări de evaluare științifică, mult mai interesantă și operațională decât o judecată morală între bine și rău.
Agricultura constă, practic, în înlocuirea vegetației naturale care nu este foarte productivă la hectar (care necesită călătorii lungi pentru a culege ceea ce este comestibil sau utilizabil acolo) cu culturi care concentrează într-un singur loc o cantitate mai mare de producție utilă și necesară.
Aceeași abordare este cea a reproducerii, înlocuind speciile sălbatice cu echivalentele lor domestice. Interesant este să privim și la speciile sălbatice vânate, din rolul esențial și vital de hrană și utilitate, într-un rol recreativ, decorativ, contemplativ, accesoriu religios, chiar concurenți pentru pășuni sau dăunători ai culturilor.
Sistemele de creștere a animalelor și culturilor depind la fel de mult de condițiile pedoclimatice ca și de ecosistemele naturale care le-au precedat.
De exemplu, solurile calcaroase care se usucă vara nu sunt potrivite pentru porumb. Dar sunt potrivite pentru culturile de cereale de iarnă și rapiță. Dimpotrivă, multe culturi de porumb sunt transportate în prezent pe terenuri care au fost odinioară mlaștină deoarece apa este foarte aproape de suprafață și ușor accesibilă porumbului, care are nevoie de ea vara.
Deoarece natura detestă vidul, o mulțime de plante s-au așezat spontan pe câmp datorită defrișărilor și „curățării“ și au însoțit culturile încă de la originile agriculturii. Ele sunt în cea mai mare parte moștenitorii plantelor existente în ecosistemele naturale, care s-au adaptat la ciclurile de cultură și la practicile culturale ale fermierilor, în special lucrarea manuală și apoi mecanizată a solului, aratul, graparea, prășitul, plivitul etc., cerându-le sfatul cultivatorilor. Prin urmare, încă de la început s-au confruntat cu o dilemă: lăsați aceste așa-numite plante buruieni să crească în câmpul lor sau le eliminați? Și cum?
Din păcate, prima opțiune are ca efect dispariția recoltei sau obținerea unei recolte mici. Pentru că buruienile sunt, din păcate, mult mai bine adaptate să se dezvolte, prin natura lor sălbatică, decât plantele cultivate care au nevoie de țăran ca să se dezvolte bine.
Există, desigur, multe plante hrănitoare sălbatice în mediul natural. Dar care este randamentul acestora? Producția la hectar este extrem de scăzută. Acesta este și motivul pentru care strămoșii noștri au început să cultive plante sălbatice care îi interesau la fel ca: strămoșul grâului în bazinul Mesopotamien, orezul în Asia, porumbul în America Centrală.
Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU
animale, plante, ciuperci, biodiversitate, microorganisme
- Articol precedent: Sfaturi de plantare a butașilor de zmeur și mur
- Articolul următor: AsolamEntul, fundament al biodiversității și garant al producției agricole sporite