Precum cei care au deschis culmile turismului în Bali, Walter Spies, germanul ce a predat pictura, dar și muzica, Rudolf Bonnet, pictorul ce l-a distrat pe Charlie Chaplin, așa sper ca și eu să aduc un strop de curiozitate pentru această pagină a magnificului Bali din Indonezia, ce merită văzută, fie imaginar în această poveste, fie călcându-i pragul într-o zi aleasă.

Cutreier pe drumurile șerpuite și înguste, ce la începuturi, în epoca preistorică, au fost călcate de Omul Java, primul locuitor de acum un milion de ani. Învăluită de misterul verde umezit, miros de ierburi și plante medicinale, încet, așa mi se deschide poarta fermecată a orașului Ubud, un copil mai mare al insulei Bali. Poate că nu întâmplător Ubud, ce vine din cuvântul „ubad“, în balineză înseamnă medicament; pentru mine numai aerul pe care am început să-l capăt în interiorul corpului, de când am pășit în paradisul zumzetelor de insecte, m-a făcut să fiu una cu ele.

Floarea de Frangipani, de culoare albă cu galben, stă agățată de paharul învelit într-o carcasă de paie împletită; beau din licoarea cu gust de lămâie și fructul pasiunii și merg să privesc minunile din mijlocul acestei jungle. Baldachine și perne pictate precum vișina amăruie, șopârle ca la ele acasă, plante cu frunze deschise ca urechile elefantului, încăperi din lemn pentru masaj, suspendate, fără ferestre, unde poți asculta repertoriul râului ce curge din vale.

Aling Aling

În satul Sambangan întâlnesc țăranii gospodari ce duc baloți de nuiele în spinare, femeile ce împletesc la mături ori cară ulcioare pe cap, copiii veseli alergând prin orezărie, pierzându-se în fumul ce iese dintr-o grămadă de paie arse. Totul e în legea firii, nimic nu este forțat, natura te îmbracă până-n adâncul inimii cu glasul florilor roz, al frunzelor roșiatice și galbene, surâsul falnicilor palmieri.

Podețe din lemn cobor, locul îmi pare atât de virgin..., apoi urc scările din piatră acoperite cu haine de mușchi verde crud; plimbarea aceasta m-a adus la Aling Aling, cascada cu topogane naturale din piatră și stânci de pe care cei curajoși pot să se arunce de la 15 metri în vâltoarea apei gălăgioase. La o margine de trambulină am ajuns și eu, dar nu zăbovesc prea mult, fiindcă cascada are o vrajă, te trage în jos de-i intri în mreje.

Besakih Temple

În amurg, calc acum cu pași plăpânzi în curtea Templului Besakih, cel mai mare lăcaș de cult hindus din Bali, pe urmele primilor cuceritori javanezi ce s-au așezat aici prin anii 1200, ai vestitei dinastii Gelgel, ce se ocupa cu arta prelucrării de ceramică și pânzele cusute manual, prin secolul al XV-lea. Dintre cele 23 de temple din acest complex, cel mai de seamă este Pura Penataran Agung, construit în secolul al XVII-lea, unde se află tronul lotusului. Înălțat la 1.000 de metri, la poalele munților Agung, templul a scăpat ca printr-o minune de lava ce s-a scurs peste satul Besakih în anul 1963, când au murit foarte mulți oameni, sub pătura iadului de foc. Când am ajuns la punctul cel mai înalt, am simțit cum cerul, muntele și aburii ce stau ca niște zei mă protejau, dar mai ales vegheau asupra templelor și a rugăciunilor oamenilor rostite aici.

Gitgit Waterful

Arbori de cafea, vase de ceramică pictate manual, păpuși balineze îmbrăcate tradițional, cu podoabe la gât, sunt câteva detalii de pe poteca ce duce către cascada Gitgit din satul cu același nume. Înconjurată de frunzăriș, cu cât vreau să mă apropii de ea, cu atât zgomotul apei mă afundă în inima ei; de mă uit la cât de înaltă este, risc să alunec de pe stânca pe care stau acum. Magia e făcută de natură, fără a-mi șopti nici măcar un gând la ureche.

Lampuyang Temple

Stă jos pe pământ rezemată de niște cărămizi gri, la piept își ține pruncul într-o fașă roșie, inima-i vorbește prin ochii mărgelați, e o mamă ce întoarce capul după turiștii de la intrarea în Templul Pura Penataran Agung Lempuyang, așteptând orice, un zâmbet, o mângâiere vizuală, un bănuț. În interior sunt cele șase sanctuare ale lumii, cele mai sfinte temple din Bali, ce dau spiritualitate locului. Urc scările pe lângă sculpturile inspirate din epopeea Mahabharata, cel mai sus este statuia Krishna, întruchiparea lumească a lui Vishnu, una dintre cele mai importante zeități ale hinduismului, ființa ce protejează și transformă universul. Multe dintre tronurile de piatră sunt dedicate lui Sang Hyang Widhi, Dumnezeul Atotputernic, soarele din viețile tuturor. Un cocoș roșcovan dă târcoale ici-colo, înveselind chiar și muntele Lempuyang, pe care îl ating cu albastra mea privire, printre porțile ce se deschid către el.

În următoarea istorisire voi ajunge, printre plajele cu ape cristaline, la alte temple hinduse și faimoasele orezării. Lumea indoneziană este un tipar cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, unic, de la caracterul oamenilor atât de modești până la natura tăcută, căreia-i auzi cântecul interior prin mirosul florilor.

Aurora Grigore