Comuna Râu Sadului este situată la o înălțime între 750-800 metri deasupra nivelului mării. Satul este format dintr-o singură stradă întinsă de-a lungul și îndeosebi în partea stângă a râului Sadu pe o lungime de 7 km, fără să aibă străzi laterale, în afară de câteva ulicioare.

Satul Râu Sadului este așezat în partea de sud a comunei Sadu, la o depărtare de 14 km, și în partea de sud a comunei Rășinari, la o depărtare de 7 km.

Primii locuitori care au venit din comuna Rășinari și s-au așezat pe valea râului Sadu se numeau: Ciupar, Bebera, Maelaț și Fleschin, iar numele lor îl poartă și astăzi cele patru cătune din care se compune comuna Râu Sadului. Pe la anul 1800 se poate pomeni de un sat cu circa 150-170 de familii căruia i s-a dat denumirea după numele râului Sadu: „Râu-Sadului“.

Obiective turistice

Înțesată de locuri pline de tradiție și oameni primitori, comuna se află pe harta multor turiști care se simt atrași de poveștile și stilul de viață de la noi, precum moara veche de cel puțin 100 de ani.

Pe lista obiectivelor turistice se mai găsește și hidrocentrala Sadu V (15,4 Mw), inaugurată la 5 decembrie 1955 în amonte de cele două existente, fiind prima mare realizare hidroenergetică a regimului comunist, tabăra de copii Sădurel, cea mai modernă tabără din țară, o casă foarte veche construită în anul 1886, acces la numeroase trasee turistice montane spectaculoase.

Una dintre ocupațiile străvechi care se mai păstrează și astăzi este creșterea animalelor, în special, a oilor. Chiar dacă, cu timpul, numărul oilor a scăzut obiceiul transhumanței se mai păstrează și astăzi. Turiștii care doresc să cunoască obiceiurile ciobanilor pot să viziteze numeroasele stâni „colibe“ de pe teritoriul comunei. În ceea ce privește posibilitățile de cazare în Râu Sadului există câteva pensiuni agroturistice care pot să ofere o imagine a vieții locuitorilor din această zonă.

Lacul Negoveanu sau „Gâtu Berbecului“, amplasat la altitudinea de 1150 m pe cursul superior al Sadului, are suprafața de 72 ha, adâncimea de 58 m și un volum de 6 milioane mc de apă. Este primul baraj construit în arc de cerc din România. Apa barajului alimentează hidrocentrala Sadu V.

Biserica ortodoxă Râu Sadului. Timp de cca 168 de ani (1600-1788) locuitorii credincioși ai satului 10-200 suflete, s-au închinat unei cruci de lemn așezate în centrul cătunului de astăzi „Beberani“. În anul 1768 s-a ridicat o biserică din lemn pe terenul unde a fost așezată crucea care a servit drept lăcaș de închinare timp de 80 de ani, când în anul 1848 s-a clădit o nouă biserică din cărămidă cu clopotniță din lemn.

Oieritul, pomicultura și exploatarea lemnului

Principala îndeletnicire a locuitorilor comunei era creșterea animalelor (oi, vaci, dar în special oi). Ca urmare a acestei ocupații – ca sursă principală de venit – s-a dezvoltat păstoritul cu variantele sale. Laptele colectat de la oi și vaci este prelucrat în gospodăria proprie sau adunat într-un punct de colectare pentru a fi comercializat. Produsele rezultate în urma prelucrării individuale sunt folosite pentru consumul propriu sau destinate vânzării.

Înainte de Primul Război Mondial, localitatea era renumită pentru calitatea soiurilor de fructe de aici. Locuitorii comunei se ocupau cu pomicultura; comercializau fructe în satele din câmpie și aduceau de acolo cereale, transportând fructele cu caii și cu măgarii la târgurile de prin sate, în anii mănoși în cantități atât de mari încât le ajungeau pe 3-4 ani. Înainte, locuitorii acestei așezări se pricepeau la conservarea fructelor – coșerele pentru uscarea fructelor – și la prepararea rachiului. Erau buni comercianți de brânză, carne și piei și, de asemenea, pescuiau și vindeau păstrăvi din râurile de pe hotarul satului. Pe pârâul Pinului este amenajată o păstrăvărie. Înainte de Primul Război Mondial se utilizau plașca și unghița pentru pescuit, fiindcă în localitate apa era mai adâncă și peștii mai numeroși. Se făceau „secători“ unde se „răstocea“ apa, procedeu frecvent aplicat de păstorii mărgineni în timpul văratului pe munte. Aceștia mutau cursul apei pe albii mai vechi („secători“) și adunau peștii cu mâna sau îi înțepau cu „fârcuța“. Pescuitul păstrăvului se făcea în special la ochiuri de apă, denumite și „bolghiure“, știut fiind că păstrăvul se ascunde pe lângă bolovanii mari. La începutul secolului XX, Nicolae Brâncoveanu și Nicolae Cândea aveau bolhiure căptușite cu scânduri de fag.

Astăzi se ocupă mai ales cu oieritul, creșterea vacilor, exploatarea lemnului și turismul rural.

Printre proiectele de viitor propuse de conducerea Primăriei Râu Sadului se numără: reabilitarea și modernizarea străzilor, pietruirea drumurilor de hotar (hudițele), amenajarea drumurilor forestiere – Valea Cândii, Valea Pinului, Valea Mlacilor, Valea Mare, Valea Vârjoghii, Valea Mancului. Introducerea rețelei de canalizare în toată comuna, construirea unei stații de captare și tratare a apei în cătunul Fundul Râului, regularizare și captare torenți pe râul Sadu și pâraiele Valea Prejbei, Valea Mancului, Valea Mare și Valea Mică, Valea Vârjoghii, Valea lui Ivan, Valea Hotarului, construirea podului peste râul Sadu în cătunul Ciupari-Valea Mare, extinderea rețelei electrice între cătunele Ciupari și Beberani, introducerea unui sistem de supraveghere video în comună, amenajarea băii pentru oi, realizarea sistemului cu panouri solare pentru școală, dispensar, cămin cultural, primărie etc.

Unul dintre cele mai inedite proiecte ale ultimilor ani din județul Sibiu este Țara Colibelor.

Proiectul Țara Colibelor are două caracteristici importante: a avut loc sub îndrumarea unui arhitect din Sibiu și a fost organizat de Asociația My Transylvania. Desfășurat în Râu Sadului, în spiritul tematic al județului Sibiu, cel al promovării ecoturismului, grupul participant a fost însoțit permanent de un ghid local, bucuros să îi introducă pe oaspeți în cultura locurilor și a zonei montane.

Peisajul riscă să fie cucerit de construcții noi, care nu respectă nicio regulă de încadrare în teritoriu sau specific. Pe teritoriul comunei Râu Sadului s-au identificat 70 de colibe, din care 35 sunt funcționale, 20 sunt parțial distruse, iar 15 sunt căzute total. 10 dintre ele sunt folosite pentru activități tradiționale, vara, iar iarna doar 2. Prin comparație, în secolul XIX, conform monografiei satului, acest număr se ridica la 214 colibe. Localizarea lor este într-o zonă foarte pitorească, aflată între 800 și 1.400 m în zone inaccesibile cu mașina, accesul făcându-se pe jos sau cu caii și măgarii.

Anca LĂPUȘNEANU