Dacă în copilărie mi-ar fi spus cineva că poți fi turist pe stadion aș fi spus că este o glumă. Însă ceea ce de multe ori pare imposibil poate deveni realitate atunci când te aștepți mai puțin. Vizitând Barcelona, mi-am dorit enorm să merg în tribune pentru a vedea un meci al celei mai titrate echipe din lume, FC Barcelona, însă nu am avut acest noroc, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu vizitarea stadionului. Dar nu-mi pare rău pentru că nu doar am avut privilegiul de a vizita inclusiv unul dintre vestiare, ci am aflat și multe noutăți din istoria fotbalului.

Camp Nou are o capacitate de peste 99.000 locuri, deși în decursul vremii a depășit și 120.000, și este stadionul cel mai mare din Europa, iar în lume se află pe locul 13.  Încă din anul 1957, aici se desfășoară meciurile echipei catalane atunci când este gazdă, iar de-a lungul timpului s-au desfășurat aici numeroase evenimente sportive precum Jocurile Olimpice, finale de Champions League ori meciuri din cadrul Campionatului de fotbal european sau mondial sau concerte a numeroase nume importante din industria muzicală. Și dacă nu știați, inclusiv stadioanele pot fi cotate cu stele, asemenea hotelurilor, iar Camp Nou este de 5 stele datorită serviciilor și facilităților pe care le oferă. Pe lângă terenul principal de fotbal, aici găsim alte miniterenuri, terase, o capelă, magazin de suveniruri și Muzeul FC Barcelona, care are peste 1,2 milioane de vizitatori pe an.

Cu mult înainte de a ajunge în fața stadionului, atmosfera era asemănătoare cu cea de dinaintea unui mare meci, însă era vorba doar despre entuziasmul microbiștilor care se îndreptau spre arenă. Trebuie să menționez că toate acestea se întâmplau cu doar două săptămâni înainte de plecarea lui Messi, deci în acele momente totul gravita în jurul superstarului: de la tricourile pe care le purtau suporterii, la majoritatea afișelor publicitare și obiectelor promoționale comercializate.

M-a impresionat partea muzeului unde erau expuse primele mingi de fotbal, ghetele de fotbal în care cu greu mi-i pot imagina pe jucători alergând, mănușile portarilor, apărătorile, practic echipamentele echipei din diverse perioade. Am observat și primele fanioane, precum și modul în care s-a schimbat de-a lungul vremii emblema echipei. Erau expuse și tricouri ale jucătorilor emblematici precum Stoichkov, dar și banderole de căpitan. Practic, era surprinsă evoluția fotbalului pentru că, îndrăznesc să spun, nu am putea vorbi despre fotbal european fără Barcelona.

La fel de impresionantă, dar cu siguranță mult mai apreciată, este camera trofeelor. Aici sunt expuse cupele câștigate de echipă, pe pereți rulează faze istorice din timpul meciurilor. Recunosc, m-am uitat destul de mult să-l zăresc și pe Gică Popescu într-un clip sau poză, pentru că da, este o mândrie că a jucat pe Camp Nou, că a fost căpitanul echipei înaintea multor altor jucători de renume și că a câștigat trofee importante. Nu lipsesc din această zonă documente importante, extrase din presă și… curiozitatea turiștilor, pentru că se înainta destul de greu spre fiecare vitrină. Însă poate punctul culminant se atingea atunci când ajungeai în zona dedicată exclusiv lui Messi, acolo unde erau expuse „Baloanele de Aur“ și „Ghetele de Aur“.

Mes que un club – mai mult decât un club

Vizita continuă spre vestiare și sala de conferințe de presă. Da, am închis ochii pe furiș și mi-am imaginat preț de câteva secunde că sunt reporter, tocmai s-a încheiat un meci și urmează să adresez întrebări jucătorilor. Mă așteptam să fiu mai impresionată de vestiare, dar tind să cred că le-am vizitat pe cele ale oaspeților, ceea ce în mintea mea se traduce prin ideea că sigur ale gazdelor erau mult mai frumoase.

Mergem mai departe și… surpriză, intrăm pe stadion asemenea jucătorilor, adică prin acel tunel special unde-i vedem pe fotbaliști așteptând să intre pe gazon. Momentul a fost de intensitate maximă. Bineînțeles că nu ne-am putut așeza pe banca de rezerve ori să mergem pe gazon, dar era acea emoție de la fierul ierbii pe care cred că o poate simți doar un microbist adevărat. Și dacă pe gazon nu puteai intra pentru a atinge iarba, găseai în imediata apropiere o tarabă cu tot felul de obiecte în interiorul cărora era iarbă de pe teren. Da, au ajuns să vândă și așa ceva și nu la orice preț, să ne înțelegem. Erau doritori, printre care și eu, care nu puteau pleca acasă fără un magnet cu iarba campionilor, dar trebuie să menționez că era cel mai ieftin și mai mic obiect, dar puteai pleca de acolo cu fel de fel de trofee cu iarba campionilor.

Poze de pus în ramă

Am văzut terenul de la fierul ierbii, dar și din tribune și pot spune doar atât: impresionant. Din zona superioară, acolo unde se află și cabinele dedicate comentatorilor și jurnaliștilor, priveliștea este impresionantă. Și dacă și cu stadionul gol este așa, îmi pot imagina că la un meci această senzație este cu mult mai specială. Am zăbovit aici minute-n șir, adevărul este că, deși se spune că turul durează 3 ore, nu te zorește nimeni să pleci mai repede. Coborând din tribune, mă așteptam cumva ca aceasta să fie toată experiența, însă nu. A mai urmat un tunel cu multe ecrane pe care apăreau show-uri audiovizuale și chiar imagini de pe cele mai vechi televizoare.

Este clar că o astfel de vizită se lasă și cu multe fotografii, printre care cele pe care ți le pot face ei, cum ar fi cea cu vedere panoramică a stadionului, cea cu una dintre cupe și… cea mai importantă: cu jucătorul preferat de la Barça. O poză ce pare atât de reală, încât te poți minți chiar și pe tine că ai stat lângă Gerard Piqué, cum a fost cazul meu. Am primit un album cu fotografiile, dar mi-a fost expediat și electronic, nici acesta n-a fost ieftin, dar parcă nu ar fi fost reală vizita fără a-l avea.

Și pentru că totul este gândit comercial, ca să pleci de pe stadion trebuie să treci pe la magazinul lor. Vă propun aici un exercițiu de imaginație: gândiți-vă la o femeie care intră într-un magazin de bijuterii și are posibilitatea să-și cumpere tot ce-și dorește, fără limite, ori la un copil în cel mai mare magazin de jucării. Nu-i așa că vi-i imaginați extrem de fericiți? Ei, cam așa eram eu, numai că nu mă puteam decide ce să aleg, aș fi plecat cu tot magazinul. M-am rezumat prin a-mi cumpăra un tricou, însă nu cel oficial de joc, și un hanorac, o șapcă tatălui meu, iar fratelui… ei bine, el a avut parte de cel mai important proces: i-am ales actualul tricou de joc al fotbaliștilor, pe care l-am personalizat cu numele lui și numărul favorit. Ce pot să spun este că și în acest punct catalanii excelau în a te face să te simți special: cumpărai tricoul, scriai numele și apoi așteptai să-l primești personalizat, însă nu oricum. Pe o tabelă vedeai scrisă comanda și stadiul în care se afla. Era un fel de tabelă de marcaj, și da, te uitai cu mândrie că știai că poate-i unicul moment când numele tău avea să apară pe Camp Nou.

Am plecat de acolo mai fericită ca un copil în seara de Crăciun! Și mi-am promis că-n viața asta voi ajunge și în tribune, ca spectator. Deși atunci când eram mică mă visam reporter pe stadion, rămân în zona agricolă, pentru că, deși se spune că la fotbal și agricultură ne pricepem cu toții, cred cu tărie că este nevoie de multe cunoștințe până a ne declara specialiști.

Larissa DINU

GALERIE FOTO