Romania

Mănăstirea și icoana făcătoare de minuni de la Glavacioc

Mănăstirea și icoana făcătoare de minuni de la Glavacioc
Distribuie:  

La granița județelor Dâmbovița, Teleorman și Argeș se întinde un mic sătuc, Glavacioc, ce aparține comunei Ștefan cel Mare (Argeș). Legenda spune că denumirea ar veni de la un craniu (gleava) găsit în albia râului despre care s-a crezut că ar aparține unui boier străin (ciocoi). Așezarea s-a mai numit în trecut Glavacia, Glavaciov, Glavaciog. De acest cătun nu s-ar fi auzit dacă n-ar fi existat una dintre cele mai vechi ctitorii ortodoxe din România, Mănăstirea Glavacioc.

Icoana l-ar fi determinat pe voievodul muntean să ridice în acele părți ale Argeșului mănăstirea. Și tot legenda mai spune că, la un moment dat, niște călugări au luat icoana și au dus-o la Curtea de Argeș, dar a doua zi aceasta era la loc, întâmplare care tare mult i-a minunat pe viețuitorii locului. Lângă mănăstire se mai află un izvor care l-ar fi tămăduit pe Vlad Călugărul de o boală de stomac; la acest izvor, care se varsă într-un lac, a fost ridicat un monument în 1945 (refăcut în 2007), iar mulți oameni din toate zonele vin să bea apa miraculoasă a Glavaciocului.

icoana facatoare de minuni

O biserică zidită și rezidită de 4-5 ori

Lăcașul, cu o biserică din lemn, se spune că ar fi fost construit chiar de domnitorul Mircea cel Bătrân (1355-1418), dar primele atestări documentare datează din anul 1441, când Vlad Dracul întărește drepturile mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Acesta din urmă a făcut parte din sfatul domnesc al voievodului Mircea, motiv pentru care ctitoria este plasată spre sfârșitul secolului al XIV-lea. Lăcașul a avut o viață relativ scurtă, fiind distrus în întregime de invazia otomană din 1462.

Vlad al IV-lea Călugărul, unul dintre nepoții lui Mircea cel Bătrân, a rectitorit mănăstirea din temelii, ridicând o biserică și chilii din zid, acesteia închinându-i-se mai multe sate și moșii.  El o va folosi și ca reședință domnească; de altfel, domnitorul a fost înmormântat aici în toamna anului 1495. Mai departe, mănăstirea este îngrijită și finalizată în totalitate de fiul Radu cel Mare, care extinde darurile cu alte sate de pe malurile râurilor Neajlov și Teleorman. Istoria consemnează și intervenția domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul, care finalizează, în 1580, lucrările la zidirea chiliilor și a turnului clopotniță. În anul 1657, Paul de Alep, diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, scrie, vizitând locurile:  „Biserica este mare și cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră. Nu am văzut în această țară nicio altă biserică asemănătoare.“ În secolul următor, între anii 1701-1704, sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu, ansamblul monahal este renovat, cu un accent pe clădirile casei domnești; în 1802 biserica este dărâmată de un cutremur puternic, fiind reclădită  între anii 1840-1843 de Eforia Școalelor. Însă în 1858 însă este închisă din pricina degradărilor și nu se mai pomenește nimic despre ea până în comunism, când a fost transformată în biserică de mir și reparată în 1974-1976. În 1991, prin strădania PS Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea este reînființată, lăcașul fiind supus unor ample renovări, finalizate în 2017, când are loc târnosirea.

Maria BOGDAN

Arges, icoane, Glavacioc, Manastirea Glavacioc

Alte articole:

Dâmbovicioara, splendoare în Piatra Craiului

Din poveștile șezătorilor de altădată

Icoanele, un dialog direct al oamenilor cu Divinitatea

O afacere de succes cu butoaiele din lemn

Cea mai veche icoană din România, la Mănăstirea Neamț

Culege-ți sigur aronia la ICDP Mărăcineni

Dragoslavele rătăcind prin frunze-ncețoșate