Fac parte dintre cei care nu se omoară cu Valea Prahovei. Este atât de aglomerată încât numai de relaxare nu poate fi vorba; pleci din sufocarea orașului ca să dai de altă sufocare... Plus că mi se face rău fizic atunci când văd pet-uri și pungi în creierul munților. Cu asta nu o să mă împac niciodată și nici n-o să-i înțeleg în veci pe cei care murdăresc natura. Așa că în Prahova, chiar dacă ratez acel sentiment maiestos pe care ți-l dă acoperișul Bucegilor, prefer zone mai potolite și mai puțin atinse de un anumit fel de turiști. Dar și aici parcă nu mai simt că pământul e și al meu, natura e și a mea...

Așadar, zic să încercăm o plimbare la Slănic-Prahova, cu trecere prin „vestitul“ Plopeni. Apropo: pricepe cineva de ce a fost nevoie, pe 1 km distanță, poate nici atât, să fie trântite trei sensuri giratorii, de câte o jumătate de milion de lei fiecare? În fine, la Plopeni este exclus să găsești vreo zonă agreabilă. Scuze, de agrement am vrut să zic. Păcat că nu le vine administratorilor prin minte să pună în valoare stejarii seculari care umplu pădurile sau micile spații verzi de la intrarea în orășel. Să privești coroanele seculare e mai... productiv (???) pentru spirit decât, știu și eu, să joci table sau să stai la plajă pe bloc, cu mintea golită de caniculă. Mai departe... Mie Slănicul îmi place și nu-mi place. Îmi place fiindcă a fost dăruit cu de toate de la natură, nu-mi place fiindcă economia asta a pus stăpânire pe darul naturii și l-a transformat în afacere privată. Cândva simțeam Mina Unirea că este și a mea, Grota Miresei că e și a mea, băile Baciului, Verde și Roșie etc. ale mele. Acum sunt străine, foarte străine. Reci. Pe undeva le percep ca pe o pâine pe care trebuie s-o cumpăr sau ca pe oricare alt bun. Plătesc pentru a mă bucura de darul naturii. Bine, accept, în Mina Unirii e mâna de om care a făcut minuni, dar dacă n-ar fi fost sarea... Bun. M-am oprit la Baia Roșie. Incredibil de scumpă cazarea, pe condiții nu cine știe ce! Recunosc însă, în preț intră piscina, spa-ul, baia din lacul sărat și... privitul. A privi costă. A medita costă. A te bucura costă. Ei da, incinta este frumos amenajată, poate prea densă în compoziții, dar este frumoasă! Una peste alta mi-a plăcut, dar nu m-a dat minunăția afară din suflet. În oraș încă sunt maidanezi. Mulți. Unii stau la masă cu tine, dacă-ți vine prin cap să iei prânzul la vreo terasă. Dacă e curățenie? Noroc că la plimbarea noastră plouase cu găleata două zile la rând! La plecarea de pe Valea Slănicului înspre Valea Teleajenului, prin Teișani, drumul este prost încă din oraș, foarte prost la Muntele Verde și iar prost până la intrarea în Teișani. Peisajul este frumos, dar la Muntele Verde e atâta mizerie prin boscheți încât îți trece și mama poftei de natură. La fel și în poiana dintre Slănic și Teișani; au dispărut țăranii care iubeau glia și au apărut alții, fie ei și orășeni sau mai ales orășeni – ori poate nu? – care simt nevoia să murdărească tot ceea ce ating.

Pacea din vârful muntelui

De la Teișani am mers la Homorâciu, Schiulești și apoi la Crasna de Prahova. Satul Schiulești a înflorit pur și simplu. În 30 de ani s-a modificat absolut cu totul, seamănă mai degrabă a cătun austriac, nu știu ce să zic. Poate exagerez, însă mi-a plăcut bună­starea afișată prin dimensiunea sau designul caselor. Nu-s hardughii din acelea, am eu o vorbă din popor, de Mălai Mare, alde palate cu turnulețe sau vile care nu se mai sfârșesc, ci-s niște case medii spre mari, bine îngrijite, cu garduri pline de trandafiri urcători. Odihnitor de frumos, am să zic. Pe urmă, drumul de la capătul Schiuleștiului înspre Mănăstirea Crasna a fost pe jumătate betonat. Nu există parapeți, cărarea auto e chiar așa... cărare, abia dacă au loc două mașini să treacă una pe lângă cealaltă, dar nu pe toate porțiunile, însă... în fine, e bine că poți merge cu auto de la o vârstă încolo. O altă porțiune de drum a fost pietruită și autoturismele chiar pot ajunge – și pe o ploaie torențială, cum am nimerit noi – până aproape de gârla Crasnei. Partea de mers pe jos mie îmi place enorm, o asimilez cu un canon voluntar. Practic, se coboară un pic înspre gârlă și apoi se urcă un piept de munte, pe o cărăruie amenajată, care-ți scoate inima! Însă, când te gândești ce te așteaptă... O mare de flori, o mare de liniște, o mare de cer, o mare de verdeață. Și tu, omul mic, venit să ceară... ce? Niciodată, dar niciodată, nimeni n-o să găsească mai multă liniște bună sau pace bucuroasă, ceva de parcă ar fi de la facerea lumii, ca într-o biserică de mănăstire din vârful muntelui. Nu știu cine a încercat un ase­menea sentiment, dar merită să străbați tot globul pentru câteva ceasuri de tihnă desăvârșită. De topire a ta în Univers, de întâlnire cu Dumnezeu, de, de, de... Că avem această oază la noi, acasă, la ce bun să cauți altceva? Of, și iar era să uit, la mănăstire te bucuri de splendoare fără să plătești. Cum faci la Slănic, de pildă. Sau în oricare altă stațiune ori oraș turistic. Faci asta doar dacă vrei...

Maria BOGDAN