Astăzi am să fiu turist, nu jurnalist. Care-i diferența, mă veți întreba? Un turist nu este interesat de autorități, un jurnalist întreabă și vorbește cu ele. Iar eu n-am avut dispoziție să-i chestionez pe cei de la primărie în legătură cu destinul localității. Așa că vă invit într-o călătorie ca de la turist la turist în comun Telega-Prahova. Iar ca persoană neutră am tras concluzia că așezarea a ratat șansa de a deveni zonă turistică, deși avea resurse și argumente solide s-o facă.

De la Câmpina la Telega e cale de 8 km. 10 minute cu mașina. Bine, se poate ajunge și din alte direcții, dar am indicat traseul cel mai lesne de găsit: DN1 București-Brașov, dreapta Câmpina și apoi Telega, pe Calea Doftanei. Înainte vreme aici era o tabără de elevi și un soi de ministațiune balneoclimaterică, alternativă la mult mai cunoscuta stațiune Slănic-Prahova. Erau parcă două lacuri sărate, formate în minele (ocnele) de sare de altădată, dar unul a fost înghițit de alunecările de teren prin anii ’98, poate 2000. Al doilea a trecut prin chinurile tranziției, ajungând, în final, în mâinile unui om de afaceri care a încercat marea cu sarea, dar nu a reușit foarte mult să facă din loc o atracție 100% turistică. Însă lacul este frecventat de o anumită categorie de turiști, a fost amenajat, i s-a dat cumva o față comercială, dar, dacă mă întrebați pe mine, n-am găsit, vara, acel ambient care să-mi ofere confort interior.

În timpul comunismului, aici era și o tabără de copii, unde erau cazați cam 2.500 de elevi/sezon. Bineînțeles că totul s-a dus de râpă. Și n-am înțeles de ce. Sau da: ea a aparținut ori aparține de Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Prahova, dar aceasta este o instituție „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață“. Adică n-a făcut nimic, pesemne nici n-are putere, se mulțumește să găsească scuze și să gestioneze... paragina. Și mai există încă fosta închisoare Doftana. Nu? Vă vin în minte ritmurile: „Sună toaca prin toată Doftana,/ Strig-o mare de voci răgușit,/Este una și-aceeași șicană,/Cineva este iar schingiuit.“ Era imnul patriotic cântat de elevii din tabără, dar nu cu gândul la ocnașii de demult (aici erau închiși, prin anii 1895-1930, cei mai răi dintre infractori, care erau duși la muncă în minele de sare, unde mulți dintre ei au dispărut), ci la Nicolae Ceaușescu, închis și el la Doftana o perioadă. De fapt, temnița devenise una politică, unde legionarii i-au închis pe comuniști, iar comuniștii pe legionari! Aici se spune că au fost încarcerați legionarii Zelea Codreanu, Horia Sima, comu­niștii Gh. Apostol, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Botnăraș, ba chiar și pastorul Richard Wurmbrand, autorul unor volume foarte citite: „Cu Dumnezeu în subterană“, „Dacă zidurile ar putea vorbi“, „Predici din celula singuratică“ etc.

Ei bine, locul nu mai este de mult muzeu (a fost până prin ’94-’95), dar îți dă mari fiori. Și nici nu știi bine de la ce vine starea asta: de la șerpăria din exterior (locul este vraiște, complet neîngrijit) sau de la interiorul acela sumbru, celule de 1/1 m, unde s-or fi impregnat sentimentele de groază ale celor schingiuiți... Ideea este că închisoarea asta putea cumva să fie exploatată turistic. Dar au fost atâtea și atâtea proiecte – să fie realizat un azil de bătrâni, ba chiar un hotel în care doritorii să încerce senzații tari – încât până la urmă s-a ales praful. Cum la fel cred că este praf și șansa autorităților de a dezvolta această așezare prin turism.

Maria Bogdan