Pentru orice român, Clisura Dunării înseamnă turism. Și este într-o foarte mare măsură. Și încă unul destul de bine pus la punct între Orșova și Șvinița, hai, Drencova. Așezările de pe malul Dunării nu sunt totuși prospere pe măsura ofertei. Nu toate. Ori sunt foarte puțin prospere, cum este cazul comunei Coronini (Caraș-Severin), o localitate cu o istorie bogată, situată într-un decor natural care nu mai are nevoie de cuvinte. Poate cu timpul se vor așeza lucrurile și aici, astfel încât localnicii să aibă acel plus material conferit în general de stațiunile puternic dezvoltate.

În mapa de prezentare, comuna se definește drept cea „mai nouă colonie românească“ din Clisura Dunării. De ce colonie? Poate pentru faptul că, în 1859, din porunca lui Johann Baptist Alexius, conte de Coronini Cronberg, locuitorii din Alibeg au fost strămutați din vechea vatră chiar pe malul Dunării, în locul unde se află astăzi, noua comunitate luând numele guvernatorului. Celălalt sat component, Sfânta Elena, este cel mai vechi cătun cu populație de etnie cehă din țară, primele familii stabilindu-se aici în anul 1823. Micuța așezare s-a numit Elisabetfely, în 1825 fiind rebotezată Sf. Elena. În anul 1967, Coronini și-a schimbat numele în românescul Pescari, iar în 1987 localitatea a fost desființată și arondată orașului Moldova Nouă. În 1990 redevine așezare de sine stătătoare, iar în 1995 își reia denumirea de odinioară, Coronini, nume cu iz burghez, cum le place locuitorilor să spună, așa cum pesemne era și guvernatorul austriac al Banatului din perioada 1849-1859. Comunitatea numără 1.881 de locuitori (522 în Sf. Elena și 1359 în Coronini) și se întinde pe 2.090 ha.

Natură generoasă – da, valorificată – ba!

Autoritățile descriu zona așa cum este în realitate: „Acest colț al României a fost întotdeauna unul de o frumusețe inegalabilă, cu strălucirile molcome ale Dunării și verdele relaxant al dealurilor și munților, acoperite cu păduri.“ Dar imediat recunosc că „locul prezintă oportunități pentru afaceri turistice profitabile“. Deci, în afară de cele câteva pensiuni, chiar ar fi loc de mai mult și mai bine! Mai ales că, în afară de bătrânul Danubiu, natura a fost generoasă cu numeroase monumente ocrotite prin lege: peștera „Gaura cu Muscă“, deschisă în peretele săpat de fluviu; stânca Baba Caia, un colț de piatră ce țâșnește din ape; peștera Gaura Chindiei, rezervație arheologică unde s-au găsit urme de artă rupestră din paleolitic; ostrovul Moldova Nouă, de care și comuna și-ar putea lega turismul, dacă chiar s-ar face ceva pe această insuliță românească. Coronini are însă și o zestre culturală și istorică lăsată de înaintași, cum ar fi Cetatea Sf. Ladislau, de pe dealul Cula. Numai că a fost lăsată și să se ruineze... Spre comparație, pe malul sârbesc există o replică istorică a fortificațiilor Ladislau, cetatea Golubac (Golubaț), pe care vecinii au refăcut-o încă de pe vremea lui Tito și de atunci se află în circuitul turistic. Pe când noi... Abia în acest an au fost obținute fonduri europene (19,85 milioane lei) pentru punerea sa în valoare.

De pază între imperii ieri, în ruină azi

Cetatea Ladislau, fortificație cu rol strategic de apărare, construită în secolul al XIV-lea, este un monument istoric prea puțin cunoscut în țară. Prima sa atestare documentară datează însă din anul 1427. La acea vreme, împăratul Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437, a încheiat un tratat cu despotul Serbiei, George Brancovici, prin care ultimul îi ceda lui Sigismund cetatea Golubac, de pe malul sârbesc al Dunării. Pentru că n-a putut intra în posesia fortificației, Brancovici preferând o alianță cu sultanul Murad decât să se supună ungurilor, Sigismund hotărăște să întărească cetatea Ladislau, denumită astfel de la faptul că a fost, la un moment dat, sub protecția Sfântului Ladislau al Ungariei. Până în 1435 ea a fost încredințată cavalerilor teutoni, unul dintre cele mai redutabile ordine militare creștine din Europa. Din anul 1435, apărarea cetății a fost preluată de cavalerii români din Banatul de Caransebeș, vasali ai lui Iancu de Hunedoara. După bătălia de la Belgrad, în care Iancu a respins, în 1456, invazia otomană, condusă de sultanul Mahomed, cetatea Ladislau a fost preluată de un grup de militari hunedoreni, considerați a fi cea mai credincioasă armată aflată în slujba lui Iancu de Hunedoara și a fiului său, Matei Corvin. Ulterior, fortificația a devenit punctul de rezistență a Corvineștilor, atrași în vâltoarea războiului civil din regatul maghiar, dar rămânea și o verigă importantă din linia de apărare a Dunării împotriva turcilor. După marea bătălie de la Mohács, din 1526, când Imperiul Otoman a zdrobit Regatul Ungariei, rolul cetății s-a cam încheiat, ea fiind cucerită și distrusă în același an. Teritoriul, rebotezat Alibeg, a fost inclus în Pașalâcul de Timișoara. După ce austriecii au eliberat Banatul, restabilindu-se pe Dunăre frontiera dintre lumea musulmană și cea creștină, cetatea și-a regăsit cumva importanța, dar nu a fost consolidată în totalitate, ci numai cât să servească drept post de pază. Fortificația se compunea din două incinte. Cea exterioară avea forma unei elipse, iar pe latura nordică era protejată de un șanț cu lățimea de nouă metri, care putea fi inundat cu apă. Circulația era asigurată printr-un pod mobil. Incinta interioară avea formă triunghiulară, cu un turn circular puternic fortificat în extremitatea estică și cu accesul în sud, inclusiv către palatul guvernatorului. Astăzi, din toată construcția medievală a mai rămas doar un turn stingher... Ce va fi după investițiile de renovare a acestui patrimoniu cultural? Vom vedea!

Maria Bogdan