abonament lumea satului

update 11 Dec 2017

Lepșa, steaua fără nume a turismului vrâncean

  • Publicat în Turism

Prin definiție, plaiurile Vrancei reprezintă unul dintre spațiile de care se leagă o mulțime de legende. Fiecare munte aparține câte unui fecior al Vrâncioaiei, iar Ștefan cel Mare nu ar fi putut izbândi asupra turcilor fără ajutorul hotărâtor al vrâncenilor. Iar dintre cei trei ciobani mioritici, unul, cel mai „ortoman“, este vrâncean. Și enumerarea legendelor poate continua la nesfârșit, devenind ea însăși o legendă. Căci poveștile legate de acest minunat spațiu continuă să se nască și astăzi. De ce, am înțeles după ce am vizitat un minunat loc din inima Vrancei: Lepșa.

Ținutul ce unește oameni și obiceiuri

Dacă e să te iei după hartă, nu e cine știe ce mare lucru să ajungi la Lepșa. N-ai decât să mergi vreo 70 de kilometri pe drumul ce leagă Focșanii de Târgul Secuiesc, până la răspântia spre Soveja, și gata, ai ajuns. E drept că, dacă ești ceva mai avizat și vezi ceva munți pe hartă, poate chiar îți dai seama că urmezi Valea Putnei. Dar despre frumusețea de basm a zonei nu poate vorbi nicio hartă!

Încă din cele mai vechi timpuri, pe Valea Putnei, la adăpostul munților și al pădurii, s-au dezvoltat mici comunități înfloritoare. Pentru că zona, deși relativ ușor accesibilă, nu este deloc îmbietoare pentru cei care n-o cunosc, aici și-au găsit refugiul numeroși fugari din calea năvălirilor. În vremuri de restriște, când câmpiile de la poalele munților erau călcate de hoarde migratoare, de tătari plecați după jaf ori de armatele turcești, polone sau ruse, locuitorii satelor aflate în calea urgiei se refugiau în zona Lepșei. Așa se face că în zonă a înflorit o cultură ce îmbină elemente specifice zonelor de câmpie din sudul Moldovei, din Buzău, dar și unele ușoare influențe transilvane. În creuzetul timpurilor s-au reunit, s-au contopit și a rezultat specificul vrâncean. Acesta se reflectă în absolut tot: în dialectul vorbit, în straie, în bucate, dar și în felul de construcție a caselor.

Oamenii sunt pașnici și așezați. Tradițional se ocupă cu creșterea oilor și a vitelor, cu lucrul la pădure și făurirea de felurite și minunate lucruri din lemn, începând cu bâte și terminând cu case și, cândva, cu vânătoarea.

De la Lepșa la Țiglina VI

Vrancea este un tărâm al unei prefaceri veșnice. Istoria locurilor arată că mereu s-a întâmplat câte ceva care i-a făcut pe oameni s-o ia de la capăt. Și, odată cu ei, și natura.

De exemplu, în secolul al XIX-lea, în zona Lepșei se găsea una dintre cele mai mari exploatări forestiere din toată Moldova. Mii de hectare de pădure au dispărut. Odată cu ele, și flora și fauna. Vitele nu mai aveau ce mânca, iar apele au devenit tulburi. Când ploua, puhoaiele, care nu mai erau stăvilite de păduri, măturau totul în cale. Și atunci oamenii au înțeles: au lăsat pădurea să se regenereze. De aproape o jumătate de secol, lucrurile au revenit la normal. Existența pe Valea Putnei redevenise oarecum idilică. Dar, tocmai pentru că totul era idilic, de vreo două decenii încoace lucrurile și timpul s-au mișcat iarăși. Acum liniștitul sătuc Lepșa a căpătat și un supranume: Țiglina VI. Gălățenii știu de ce: în orașul de pe Dunăre există mai multe cartiere botezate Țiglina, numerotate de la 1 la 5. După Revoluție, gălățenii cu dare de mână au dat năvală, la propriu, în Lepșa. Au cumpărat terenuri la preț bun și au construit. Unii case, alții pensiuni. Și așa liniștitul sat vrâncean a devenit un fel de cartier al orașului aflat la 150 km.

Aerul „prea curat“, leagă oamenii

Construcțiile apărute au făcut ca zona să devină efectiv o stațiune turistică. Orășenii au adus cu ei toate facilitățile pe care vilegiaturiștii le cer. Poți găsi pensiuni cu piscină, cu teren de tenis, cu săli de conferințe și cu orice îți mai trece prin minte. Dar cele mai căutate sunt cele fără Internet și fără semnal de telefonie mobilă. De fapt, în regiune sunt destul de puține zonele unde ajung undele telefoanelor mobile. Așa se face că cei care își doresc cu adevărat liniște o pot găsi aici.

Doamna Mioara este învățătoare în Galați. De câțiva ani însă este și hotelier. „Prin ’94-’95, am venit aici la niște prieteni. Soțului meu i s-a făcut rău la început. Mai în glumă, mai în serios, a spus că este din cauza aerului prea curat. Și uite așa ne-am hotărât să ne facem și noi o casă de vacanță aici.“ Numai că, între timp, casa a devenit o pensiune, „Potcoava“, cu 11 camere, trei bucătării, terasă și alte facilități pentru turiști. „Astfel așa am ajuns să petrec aici toate vacanțele și multe dintre sfârșiturile de săptămână. Și cred că mi-ar fi tare greu să mai trăiesc fără să vin aici!“, încheie povestea dna Mioara. Povestea domniei sale se aplică, în linii mari, celor mai mulți dintre proprietarii celor câteva zeci de pensiuni din sat. Și toate sunt pline, atât vara cât și iarna!

Cascada Putnei, locul ce te lasă mut

Nici nu-i de mirare că zona este mereu plină de turiști. Există cel puțin două obiective turistice majore. Primul dintre ele este foarte ușor accesibil tuturor și se află în imediata apropiere a șoselei. Este vorba despre Cascada Putnei. Monument al naturii, obiectivul atrage sute de mii de vizitatori anual. Și, într-adevăr, este un peisaj desprins parcă dintr-o lume ireală. Putna, care nu este un râu mare, își strecoară apele, care altminteri se scurg printr-o albie lată de câțiva metri, printr-un șanț de doar un metru, săpat în stâncă, pentru ca, mai apoi, să formeze un lac rotund, limpede și încântător, cu diametrul de 20 de metri. Doar că acest lac se află în fundul unui puț adânc de peste zece metri. Puț format destul de recent, în ultima jumătate de secol, ca urmare a unei prăbușiri a malului. Cum spuneam mai sus, în Vrancea lucrurile se schimbă mereu. Nici măcar natura nu stă pe loc! Iar întreaga priveliște are darul de a-ți bloca corzile vocale. Cât timp ești în preajma cascadei, rămâi mut de încântare.

Când omul își dă mâna cu natura

Celălalt obiectiv turistic de mare interes din zonă îl reprezintă Rezervația Naturală „Cheile Tișiței“. Pentru desăvârșirea acestuia din urmă, omul și-a dat mâna cu natura. Rezultatul este unul spectaculos.

Istoria începe acum mai bine de două sute de ani. În lungul Tișiței se afla, așa cum am spus, o uriașă exploatare forestieră. Pentru a înlesni accesul, s-au construit un drum, apoi o cale ferată. Dimensiunea exploatației a crescut de la an la an, până acum un secol. Apoi, n-a mai rămas niciun copac. Locul a fost părăsit de oamenii lacomi, iar natura a înfăptuit un miracol: pădurea s-a regenerat de la sine. După un secol, arată din nou ca un codru virgin. Iar oamenii, acum mai înțelepți, au ajutat natura să-și desăvârșească opera. Zona a fost declarată rezervație naturală și protejată ca atare. Acum în zonă trăiesc din nou lupi, urși bruni, râși și capre negre, ca și căprioare, cerbi și mistreți. Totul într-un echilibru de invidiat.

Pentru orășeni, dar mai ales pentru copii, în rezervație au fost amenajate și trei trasee tematice: la ursului, al lupilor și al râsului. De-a lungul lor, drumeții găsesc panouri cu informații despre aceste animale, dar și mulaje ale urmelor, reconstituiri ale adăposturilor, ca și o mulțime de locuri de popas amenajate în cele mai frumoase puncte. Peisajul, când molcom, când spectaculos, completează tabloul.

Iar turiștii mai antrenați pot parcurge întreg traseul până în satul Coza, cale de 4,5 km. Drumul trece prin tunelurile săpate în stâncă de militarii germani, care în al Doilea Război Mondial se pregăteau de o rezistență îndârjită în această zonă.

Indiferent cât de departe veți merge, peisajul este spectaculos în toate anotimpurile. Iar cuvintele nu pot fi suficient de măiestre: pentru a zugrăvi, nici măcar în parte, frumusețea locurilor. Așa că, cel mai bine, mergeți și vizitați rezervația, apoi rămâneți, măcar o noapte-două, la una dintre pensiunile din zonă. Gustați păstrăvii de la păstrăvăria din sat, alături de un bulz ciobănesc, totul udat de un pahar din vinurile Vrancei! Vă promit că veți privi viața cu alți ochi!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV