De ce tot aşa…

La fiecare început de an apar întrebări, de multe ori aceleaşi, care ar putea pune în încurcătură orice ins aflat în fruntea unei ierarhii. Şi asta pentru că, chiar şi după aproape trei decenii, şcoala românească se află tot în impas: mai peste tot fără spaţii corespunzătoare, fără manuale şi condiţii decente de a învăţa, dar mereu în căutarea unui cadru legal firesc, se spune, care să permită desfăşurarea în bune condiţii a procesului instructiv-educativ.

Din păcate, niciunul dintre cei 24-25 de miniştri (cred) ai Educaţiei, câţi s-au perindat pe la această instituţie în cei 27 de ani, nu a reuşit să aşeze lucrurile nici măcar la nivelul la care se afla învăţământul românesc până în 1989. Dezamăgitor pentru toţi cei care aşteptau ca acesta să capete alte valenţe în perioada postdecembristă.

Douăzeci şi cinci de miniştri care au reuşit performanţa de a elabora şi apoi de a modifica Legea educaţiei de peste 60 de ori. Să ne amintim de… manualele alternative, înlocuirea trimestrelor cu semestrele, apoi repartizarea computerizată etc., toate nefăcând altceva decât să altereze procesul instructiv-educativ, în loc să-l facă accesibil şi să conducă la valorificarea reală a potenţialului fiecărui individ cuprins în sistem.

Asistam deunăzi la o discuţie între părinţii unor copii aflaţi de-acum în clasa a VIII-a. Ştiam deja multe dintre neajunsurile sistemului, aşa că dialogul acestora n-a făcut decât să-mi reconfirme aberaţiile existente.

Vorbeau respectivii, printre altele, despre teste, calcularea mediei pentru admiterea în învăţământul liceal şi absenţa unei modalităţi corecte prin care pasul către următoarea treaptă de învăţământ să fie făcut potrivit voinţei, dorinţei şi preferinţelor fiecăruia şi nicidecum după o medie care nu întot­deauna reflectă capacităţile reale ale fiecărui individ.

Făceau, evident, referire la necesitatea reintroducerii examenelor de admitere care ar asigura o departajare în funcţie de capacităţi şi competenţe, fiecare având posibilitatea alegerii drumului către o profesie sau alta. Repartizarea computerizată nu este nicidecum modalitatea prin care s-ar putea profesionaliza corect piaţa muncii şi nici nu poate răspunde nevoilor reale ale acesteia.

Fără îndoială, neajunsurile învăţământului românesc sunt mari şi multe. O spun părinţii, cadrele didactice, chiar elevii, studenţii şi o confirmă până şi legiuitorii. Nu este nevoie să reamintesc că încă se bâjbâie în sistem, că fiecare dintre miniştri „trebuie“ să modifice câte ceva, dar niciunul n-a făcut învăţământul să devină cu adevărat modern, performant, răspunzând astfel nevoilor reale ale pieţei muncii. Iată de ce mai toată lumea încă se întreabă după aproape trei decenii: „De ce tot aşa?“ Mulţi îşi dau şi răspunsul: „Aşa se vrea!“

Oare aşa o fi?     

Ion Banu