Adama Sultan iulie 2020
update 12 Aug 2020

Bătrânii giganți din vecinătatea Capitalei

  • Publicat în Turism

Urmele trecutului au exercitat întotdeauna o stranie fascinație asupra oamenilor. Iar această fascinație crește exponențial când aceste semne ale trecerii timpului sunt vii. Așa se face că bătrânii sunt priviți și ascultați cu o venerație direct proporțională cu vârsta lor atunci când vorbesc despre trecut. Dar când jaloanele trecerii timpului sunt arbori seculari, lucrurile merg și mai departe, ajungând până la atribuirea unor puteri magice. Povestea unor astfel de stejari, care au înfruntat secolele, o vom spune în cele ce urmează.

Cum au dispărut pădurile giurgiuvene

„Acum o sută și ceva de ani, aproximativ 55-60% din suprafața actualului județ Giurgiu era acoperită de păduri, ne povestește dl ing. Romeliu Păun, șeful Ocolului Silvic Ghimpați, în timp ce ne arată pe hărți datând din perioada 1863-1932 cum stăteau lucrurile pe atunci. Farmecul vechilor hărți mă învăluie. Denumiri pe care acum doar bătrânii le mai știu se înșiruie pe bătrânele planuri. Parcă printr-o vrajă simplă, când am desfășurat vechile suluri și timpul s-a întors. Dar numai pentru o clipă: „Acum doar 8% din suprafața județului mai este acoperită de păduri“, sparge vraja explicația lucidă a celui care are grijă de pădurile din zonă. Și începe să arate pe hartă pădurile dispărute în ultimii 150 de ani. Suprafața este impresionantă. Dar asta nu impresionează pe nimeni. Pe locul lor acum se întind terenuri arabile, de bună calitate. De producția de pe ele avem nevoie cu toții. La fel de mult sau la fel de puțin ca de umbra și lemnul pădurii? Există oare cineva care să poată judeca nepărtinitor acest aspect? Și cercul se închide!

Baba Groasa, povești și mister pe malul Neajlovului

Principalul motiv pentru care am ajuns la Ocolul Silvic Ghimpați nu a fost însă dorința de a cunoaște situația pădurilor din zonă. Adevărata pricină era mai tainică și, de ce să nu recunosc, mai romantică. În comuna Bulbucata, care se află la aproximativ 30 km de Capitală, am auzit vorbindu-se despre un misterios stejar secular. Misterios prin trecutul său, căci altfel este o prezență vie în comunitate. Deși se află într-un loc nu foarte accesibil, este una dintre destinațiile preferate ale tinerilor amatori de plimbări prin pădurile zonei. Ba chiar și cei mai în vârstă, măcar o dată în fiecare vară se duc cu căruța, cu bicicletele sau pe jos până la Baba Groasa. Căci așa a fost botezat stejarul.

Ca fiecare loc care marchează reperele unei comunități, a primit și el un nume. Specialiștii cu care am vorbit consideră faptul că i s-a atribuit apelativul „Baba“, deci unul feminin, un semn că cei care l-au botezat vedeau în el o forță protectoare, asemănătoare cu a unei bunici sau a unei mătuși. Desigur că vârsta respectabilă îndreptățea apelativul de „babă“. Cât privește cealaltă componentă a numelui, se trage, fără îndoială, de la dimensiunile sale respec­tabile.

În ceea ce privește vechimea numelui, nimeni n-a putut să o stabilească. Cert este că Nichifor Crainic pomenește în mai multe rânduri, în scrierile sale, acest stejar. Așadar, putem trage concluzia că însuși numele este secular.

Loc de horă și ajutor pentru haiduci

„Pe vremuri, când eram tânăr, aproape de Baba Groasa era un pod peste Neajlov. Copacul nu se afla în pădure, ci la o distanță destul de bună de ea. Cu ocazia unor sărbători, acolo se strângea lumea din trei sate. În jurul stejarului se juca hora“, își amintește Nea Marin al lui Mârciu, unul dintre bătrânii comunei, în vârstă de aproape 90 de ani.

„Îmi povestea mamaie, când eram copil, că pe la Baba Groasa trecea o potecă secretă, care pe urmă intra în pădure, pe care o știau doar haiducul Gheorghe Tunsu și ceata lui. Pe acolo fugeau și scăpau de potere, de nu îi mai găsea nimeni. Cine voia să îi urmărească se rătăcea în pădure, că nu știa poteca“, istorisește Țața Lica, o altă localnică.

Dincolo de tradițiile orale, am căutat realitatea obiectivă. Împreună cu unul dintre pădurarii din zonă am mers la stejar. Încă de departe coroana lui se poate zări deasupra pădurii înconjurătoare. Crengile stejarului se ridică cu cel puțin zece metri deasupra celorlalți copaci. Drumul până acolo este frumos, urmând marginea pădurii. Norocoșii pot vedea câte o căprioară sau un iepure ieșind dintre copaci, în drum spre câmpurile cultivate din vecinătate. Pe jos, drumul durează o oră și jumătate, poate chiar două. Cu o căruță, doar vreo 40 de minute. Un vehicul cu tracțiune integrală ajunge și în 20 de minute.

Și iată-l! Copacul este impresionant. După cum ne spune pădurarul, înălțimea lui este de aproximativ 35 de metri (cam cât un bloc de zece etaje), iar circumferința măsoară aproape 8,5 metri (cât să-l cuprindă cinci bărbați). Vârsta lui este estimată la 600 – 650 de ani. Eternul mister al copacilor: nu le afli cu exactitate vârsta decât după ce îi tai...

La vreo 30 de metri mai încolo curge liniștit Neajlovul. În albia sa se mai văd încă picioarele vechiului pod despre care povestesc bătrânii. Podul în sine a fost distrus în timpul ultimului război. Nimeni nu s-a mai ocupat de refacerea lui, căci, între timp, au apărut noi drumuri.

Pe drumul vechilor pelerini, din 1380

Poate că spiritul bătrânei stăpâne a pădurii, Baba Groasa, m-a îndemnat ori poate că a fost doar gura proaspătă de aer de pădure, dar m-am reîntors la vechile documente. Și surprizele nu au întârziat să apară. În monografia comunei Bulbucata, întocmită de profesorul Cornel Andrei, se pomenește despre menționarea satului Velea, aflat în com­ponența comunei, într-un document medieval. Este vorba despre așa-numitul „Itinerar de la Bruges“, document întocmit între 1380 și 1390, actualmente aflat în colecțiile bibliotecii Universității din Gant. În artefact este descris drumul pe care pelerinii care plecau din vestul Europei trebuiau să îl urmeze pentru a ajunge la Constantinopol. La un moment dat, trebuiau să treacă râul, spre satul Velea. Iar reperul pe care îl indica ghidul era „un stejar singuratic, aproape de malul râului“. Așadar, putem spune, bazându-ne de această dată pe documente, că Baba Groasa are cel puțin 650 de ani.

Și pe alte hărți, mai recente, stejarul este marcat ca un reper. Acest fapt dovedește importanța poziției sale pentru orientarea călătorilor. Trebuie să mai adăugăm că pe la poalele sale cândva se intersectau drumul de la Târgoviște la Giurgiu cu cel de la București la Zimnicea. Astăzi, cum am spus, doar localnicii și rari turiști mai vin la umbra bătrânului rege al pădurii.

Încă doi stejari seculari veghează singuratici

La câțiva kilometri de Baba Groasa, mai aproape de Ghimpați, am mai găsit doi stejari seculari. Despre ei nu există nici legende, nici documente. Dar pădurarii, ca și localnicii din Letca Veche și Letca Nouă îi cunosc bine. Accesul până la ei este lesnicios. Pe șoseaua ce merge prin pădure, între Letca Veche și Letca Nouă, se văd la doar câțiva metri de panglica asfaltului, la intersecția cu un drum forestier. După spusele pădurarului, înălțimea lor depășește 30 de metri, iar circumferința este de aproximativ 8 m. Vârsta le este estimată la 550 – 600 de ani. Din păcate, unul dintre ei a început să putrezească. În iarnă, mai multe crengi s-au rupt sub greutatea zăpezii. De vizitat nu îi vizitează decât pădurarii, vânătorii și copiii din cele două sate când, în „Săptămâna altfel“, vin aici cu profesorii.

Poate, dacă am zăbovi un timp la umbra bătrânilor giganți, ne-ar povesti măcar un dram din cele la care au fost martori? Nu știu, dar cred că merită o încercare. Și, dacă nu înțelegem nimic din foșnetul frunzișului mereu întinerit, cel puțin câștigăm o gură bună de aer de pădure.

Alexandru GRIGORIEV

Media