Din 2015, la Muzeul „Crama de lemn 1777“ din Valea Călugărească (Prahova) a fost revigorat un străvechi obicei cu origini tracice, mai apoi din spațiul creștin ortodox, trifănitul viilor. Anul acesta evenimentul la care au luat parte viticultori, preoți și invitați din județ a avut loc în ajunul sărbătorii creștine a

Sf. Mucenic Trifon, care s-a celebrat la 1 februarie. Despre această tradiție specifică României și Bulgariei, de altfel două comunități viticole, ne-a vorbit muzeograful Emilia Savelovici.

– Ce este, de fapt, trifănitul viilor (arezanul viilor, gurbanul viilor sau târcolitul viilor)?

– Este un străvechi obicei, cu origini tracice, sunt de părere specialiștii, care mai apoi a fost legat de Sf. Mucenic Trifon. Recuzita specifică viticultorilor la trifănitul viilor, pe 1 februarie, amintește ceva clar legat de ritualul dionisiac și de ritualul sacrificial, lucru care astăzi, la revigorarea acestui obicei, nu se mai respectă.

– Să explicăm...

– Legat de ritualul dionisiac, noi știm la sfârșitul lunii ianuarie că seva din vița-de-vie începe să se deplaseze, iar coarda poartă viață. Ce făceau viticultorii noștri la 1 februarie? Chemau preotul să facă sfeștanie în plantație. Apoi tăiau o coardă de viță-de-vie pe care o puneau la frunte sau la mijloc. De ce? Pentru că bolile predilecte ale viticultorilor, pe parcursul unui an de muncă, erau insolația și durerile de șale. Ei făceau lucrul acesta crezând realmente că, în transferul de energie de la plantă la om, se vor vindeca. La noi în zonă am observat că, atunci când merg la cules, unii dintre viticultori, mai ales cei în vârstă, se încing cu o coardă de viță-de-vie. Și când i-am întrebat de ce fac asta mi-au zis că așa au moștenit de la părinți. S-a pierdut semnificația gestului, care ținea de energia vie a plantei.

– Iar ritualul sacrificial ce presupune?

– În trecut, pe dealuri, viticultorii și livezenii, în general, dar și legumicultorii alegeau punctul cel mai înalt și făceau acolo un foc mare, iar bărbații beau un pahar cu vin, dar aruncau licoarea și-n foc, după care se întorceau în sat și continuau petrecerea acasă, în familie. Ce însemna petrecerea? Era ideea de voie bună pentru că începea sezonul muncilor, iar în afară de sfeștanie oamenii se pregăteau pentru muncile din vie. În plus, beau și petreceau în ziua Sf. Trifon pentru ca această bună dispoziție și belșug să fie și în roade.

– Acum, după ce ați readus obiceiul în zilele noastre, ce faceți de fapt, în ce constă trifănitul?

– Aș vrea să spun că, revigorând acest obicei de Sf. Trifon, nu-i meritul nostru, este o bună-lucrare. Am rugat câțiva preoți să vină să ne ajute și au fost de acord, iar viticultorii au fost invitați și ei, să facem sfeștania viței-de-vie. Le-am depănat poveștile noastre identitare și le-am vorbit despre Sf. Trifon, ca patron al viticultorilor (dar și al grădinarilor și livezenilor), supranumit și doctor fără de arginți. În ortodoxie, sfântul este recunoscut ca vindecător al bolilor de ochi și al durerilor de cap. Slujba de sfințire a apei conține acatistul și moliftele sfântului, care se citesc o singură dară în an, pe 1 februarie sau în ajun. Moliftele sunt un fel de blesteme, fiindcă sfântul este și patronul insecte­lor, iar preoții le rostesc ca să iasă dăunătorii din plante (viermi, gândaci, molii, fluturi, omizi, târâtoare, păsările care distrug rodul, șoarecii), toți sunt alungați. Oamenii vin cu ulcioarele din lut și iau agheasmă, se duc acasă și sfeștania o continuă ei, fie că stropesc butucii cu apă sfințită (sub formă de cruce), fie că o pun în prima soluție de stropit. Vin nu doar acum, ci și peste o zi sau două, să ia apă sfințită.

trifon DSC 0006

– Deci, să zicem că obiceiul a trecut spațiul muzeistic și s-a dus în vie sau la viticultori acasă...

– Da. Cu timpul vom completa obiceiul pentru că recent am fost Academia Română să studiez despre trifănit și știți ce mai făceau românii noștri, în bunătatea lor, de 1 februarie? Dădeau de pomană familiilor nevoiașe o măsură de făină de porumb, brânză și ceapă cu sare. Și ofereau în cantitate mare, ca să sature familia nevoiașă; ei credeau că, în așa fel, și Sf. Trifon se va îndupleca și va sătura gângăniile, să nu mai vină să le distrugă recoltele. Cum am interpreta noi, cei de astăzi, acest lucru? Tot ce facem legat de aproapele nostru se răsfrânge în univers, se răsfrânge peste via noastră, peste grădina noastră, peste pomii noștri... Acum 100 de ani nu exista vie care să nu aibă o cruce pe care era scrisă rugăciunea Sf. Trifon sau conținea numai icoana acestuia.

– Trifănitul se mai practică în vreo țară sau în România se mai întâlnește undeva?

– Sf. Trifon este foarte cinstit în spațiul creștinesc sârb și rus, este ocrotitorul Moscovei, toți văd latura aceasta, de doctor fără de arginți; noi și bulgarii, că totuși suntem comunități viticole, îl cinstim prin acest obicei de trifănit. La noi, în România, da, se mai practică, dar sub alte denumiri, în Dobrogea, Vrancea, Vâlcea, Giurgiu, Dolj, Mehedinți, izolat în anumite localități din Transilvania etc. Sunt zone în care la această sărbătoare se implică primarii, comunitatea în întregime, bisericile, toate celebrând inclusiv începerea noului an viticol.

Muzeul „Crama de lemn 1777“ este o reconstituire a celei mai vechi crame din anul 1777, ce s-a păstrat până în anul 1985. Ea a fost construită de Consiliul Județean Prahova, prin Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, cu piese recuperate din vechea cramă, pe un teren donat de arheologul Nina Grigore, cea a cărei familie a donat nenumărate obiecte vechi din arsenalul viticol și se pregătește, de asemenea, să cedeze cu titlu gratuit peste 400 mp pentru extinderea curții muzeului. Într-o oarecare măsură, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, existența muzeului i se datorează.

Sf. Mare Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, o veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi, Turcia), în satul Campsada (Lampsacus, după alte surse), aproape de cetatea Apamia. Încă de mic a primit de la Dumnezeu harul Sfântului Duh și puterea de a face minuni. El este cel care ar fi vindecat-o pe frumoasa fiică a împăratului roman Gordian (anii 238-244), posedată de un diavol ce s-a arătat ca un câine negru, cu ochii de foc și care ar fi spus că nimeni nu-l poate face să iasă din copilă, în afară de Sf. Trifon, de care de altfel se și teme. Chiar se afirmă că demonul le-ar fi vorbit regelui și supușilor că singurii asupra cărora nu are putere „sunt cei care cred în Dumnezeu, Iisus Unul Născut, Petru și Pavel, martirizați la Roma“. De frică, toți s-au convertit pe loc la creștinism. Însă mai târziu, în timpul împăratului Decius (249-251), cel care a pornit una dintre cele mai mari prigoane împotriva creștinilor, Sf. Trifon a fost chemat de eparhul Acvilin, care i-a poruncit să se lepede de credința sa. Pentru că Sf. Trifon a refuzat, a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, scrijelit cu gheare de fier și i s-au bătut cuie în tălpi. Dar sfântul a îndurat totul cu răbdare. În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului. Sf. Trifon s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit și l-a mai rugat să-i miluiască pe toți cei care-l vor chema în ajutor.

Maria Bogdan

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti