reclama youtube lumeasatuluitv
update 12 Aug 2022

Oieritul tradițional, pe cale de dispariție. Transhumanța, propusă în patrimoniul UNESCO

Federația Oierilor de Munte din România intenționează să propună ca transhumanța să intre în patrimoniul mondial UNESCO. Eugen Gonțea, președintele Federației, ne-a declarat că intenționează să înceapă demersurile pentru ca oieritul tradițional să fie recunoscut ca parte a patrimoniului cultural și etnografic universal.

Transhumanța și păstoritul tradițional se mai practică încă la acest început de secol XXI. Am urmărit acest obicei străvechi al oierilor care a inspirat Miorița, dar și Baltagul lui Sadoveanu, dintr-o justificată curiozitate de reporter. M-am aflat alături de o familie de oieri din județul Alba în trei anotimpuri, de la plecarea în transhumanță, primăvara, apoi spre vârfurile Munților Șureanu, unde turmele au stat toată vara și înapoi, acasă, la început de toamnă...

Miez de primăvară la poalele Munţilor Şureanu. În Purcăreţi, sat de ciobani, astăzi este o zi importantă. Bărbaţii pleacă cu oile la munte, în transhumanţă. Mâine cătunul va fi aproape pustiu. Rămân acasă doar copiii cei mici, bătrânii şi femeile mai puţin vrednice care nu se încumetă să-şi petreacă vara în munţi.

De la ora şase dimineaţa în ograda lui Gheoghe Cândea este agitaţie mare. Toată lumea s-a trezit în zori. Se mulg oile, care peste un ceas trebuie să plece. Astăzi vor urca doar 20 de kilometri, până pe vârful Recea. Aici turmele vor rămâne până la începutul lunii iunie, apoi vor ajunge tot mai sus, pe Măgura Șureanului.   

Se pregătesc desagii cu merinde şi lucrurile trebuincioase pentru şederea cea lungă de peste vară. Câţiva vecini au plecat imediat după răsăritul soarelui. Drumul e lung şi greu....

Mulsul oilor s-a isprăvit. Se strecoară laptele, turma este pregătită de drum. Gheorghe nu va merge cu oile. Va pleca cu tractorul încărcat cu merindele care, pe vremuri, erau duse cu măgarii sau cu caii. Va scuti şi porcii de drumul anevoios spre munte și îi va lua în tractor.

Turmele ciobanilor de la Purcăreţi au plecat. Deseară vor ajunge sus, la Recea. Un drum greu, pe potecile înglodate de ploile care curg mocăneşte de câteva zile, în ţinutul mocanilor.

Sus, pe vârful Recea, au sosit primele turme de la Purcăreţi şi din satele vecine. Cu timpul aici, la 1.300 de metri, s-a ridicat un adevărat sat. Fiecare cioban şi-a adus cele de trebuinţă. Este a doua lor casă. Oile lui Gheorghe Cândea nu au ajuns încă. Le aşteaptă toată familia care s-a strâns în căsuţa de pe munte.

Mihai este unul dintre cei şapte copii ai lui Gheorghe. Are 13 ani. Ca toţi ceilalţi elevi din Purcăreţi a terminat şcoala pe 15 mai şi o va începe după ce se va întoarce acasă, pe 1 octombrie. Îi place aici și va păzi sterpele până la toamnă. „Vreau să mă fac cioban, ca tata...“, zice copilul cu hotărâre, mângâind un câine blănos de la stână. Creșterea oilor este o moștenire de generații în familie.

Tatăl lui Gheorghe, Aurel Cândea, a fost și el cioban din tată în fiu. A prins  vremuri mai bune, dar şi mai grele prin Munţii Sureanu sau, mai departe, pe culmile Făgăraşului. „Pe vremuri mergeam câte două trei-zile până să ne așezăm stâna, ajungeam până departe, spre Banat. Duceam și câte douăzeci de kilograme în spate...Acu’ au cam dispărut ciobanii adevărați...“, își aduce aminte nea Ion.

Transhumanţa nu le sperie pe nevestele mocanilor. Băciţa Anuţa Cândea, soţia lui Ion, va avea grijă ca pe timpul verii la stână să nu lipsească nimic şi toate să se întâmple aşa cum sunt regulile din vechime pentru că ciobanii din Purcăreţi urmează același ritual, de sute de ani. Dar acum pe vârful Recea au apărut şi semnele veacului XXI. Maşinile de teren, tractoarele şi panourile solare.

La Recea negurile se ridică spre zarea plumburie. Peste trei săptămâni şi turmele vor ajunge mai aproape pe vârful Măgurii Șureanului. Mai aproape de cer...

La Măgura, spre piscurile munților, turmele vor rămâne până la toamnă. Chiar în miez de vară vremea este câinoasă și rece. Băieții lui Gheorghe Cândea sunt plecați cu sterpele la pășune. La stână a rămas doar Anuța, băcița, care pregătește prânzul. „Mulg oile, vacile, fac brânza, fac mâncare, curățenie, tot ce trebuie...“, zice bunica băieților care s-au întos uzi, obosiți și înfrigurați de la pășune. Mezinul Ionică abia a împlinit 10 ani și a uitat de jocurile copilăriei. „Nu prea avem timp să ne jucăm, avem treabă, ne sculăm, ne spălăm, mâncăm, mergem cu animalele și apoi vine noaptea“, spune Ionică despre programul aproape milităresc de la stână.

Se apropie seara. Oile au intrat în strungă și rumegă nepăsătoare. Un cățel se încălzește pe cenușa caldă unde a fost pregătită mâncarea. Negurile groase se ridică peste Măgură, semn că va ploua și mâine. Copiii s-au dus la culcare. Mâine o vor lua de la capăt. Aici, la stână, toate zilele sunt la fel, de sute de ani....

Mijloc de septembrie. Turmele lui Gheorghe Cândea s-au întors acasă, dar treaba nu s-a sfârșit. Se adună fânul de pe câmp, copiii se duc la școală. Au început școala cu două săptămâni mai târziu decât ceilalți pentru că abia au coborât de la munte. Acum Gheorghe își poate face socotelile. „Nu a fost un an chiar atât de rău, au fost alții mai răi ca ăsta, dar au fost și mai buni, pot să spun că sunt destul de mulțumit...“ Baciul Aurel, cel care a umblat pe jos mii de kilometri în transhumanță cu oile, crede că „acum trăim vremuri ciudate, dispar obiceiurile cele vechi, nu mai găsești ciobani, toate-s pe dos!“

Încet, încet se duc toți ciobanii care umblau cu turmele până pe streașina Carpaților, care se luptau cu urșii și cu lupii și care doineau strașnic din frunză ori din caval. „Se duc toți“, zice baciul Aurel, „așa cum se duce Soarele spre apus...“

Vasile Braic

Aşa cum se făcea odată transhumanţă fără frontiere

Şase tineri ciobani refac chiar în acest moment vechiul traseu al păstorilor valahi

de-a lungul Arcului Carpatic. Prin iniţiativa lor reînvie transhumanţa nu doar ca noţiune, ci mai ales ca mod de a trăi, după reguli strămoşeşti, în comuniune cu natura şi cu animalele alături de care convieţuiesc mai bine de trei luni. Descoperind trecutul străbunilor, tinerii au avut revelaţia iniţierii unui proiect care îşi propune să transforme mutarea oilor de la şes la munte sau de la sud la nord într-un eveniment, în felul acesta păstrând şi promovând cultura pastorală.

O întâlnire care a răscolit amintiri

Ideea pornirii proiectului care astăzi poartă numele de Transhumanţa 2013 a venit absolut întâmplător, în urma unei întâlniri între câţiva oieri români şi polonezi aflaţi la un târg de produse tradiţionale sub egida slow food, organizat la Torino, în Italia. „Bazele proiectului au fost puse în 2010, când ne-am întâlnit cu partenerii noştri de acum din Polonia. Primul schimb de replici între noi a fost: «Cioban?», «Cioban!» şi apoi ne-am dat seama că există foarte multe asemănări între noi. Timp de 2-3 ani, actualul preşedinte al Fundaţiei Transhumanţa Pastorală din Polonia şi unul dintre cei 6 păstori plecaţi în transhumanţă din România în Polonia şi-a studiat arborele genealogic şi a descoperit că în secolul al XVIII-lea strămoşii lui, care se trag din zona Haţeg – Hunedoara s-au stabilit în sudul Poloniei, satul Koniakow. Iată suficiente motive pentru a porni un proiect care nu va ţine cont de graniţe, ci va uni câteva state prin tradiţia unei meserii, pe care s-a bazat întreaga civilizaţie aflată de-a lungul lanţului carpatic. Regulile strămoşeşti, respiraţia pământului, ritmul aproape liturgic al vieţii omului aflat în comuniune cu natura pot părea unui „simplu spectator“ urban anacronice, după cum spun reprezentanţii Asociaţiei Transhumanţa România. Totuşi, trezirea acestor amintiri face să vibreze coarda cea mai profundă a fiinţei, pentru că ating vrând-nevrând copilăria pierdută a omenirii.

Ritualul plecării

Sâmbătă, 11 mai, ne-am deplasat şi noi în satul Rotbav, judeţul Braşov, pentru a asista la momentul plecării celor 2 ciobani români, Silviu Căţean şi Cristian Suciu, alături de alţi 2 ciobani din Polonia, însoţiţi de 300 de mioare, 3 măgari şi 6 câini. De la ei am aflat că vor parcurge 1.400 km trecând prin România, Ucraina, Slovacia, Republica Cehă şi Polonia. Călătoria va dura aproximativ 100 de zile, din mai până în septembrie. Convoiul va străbate judeţele Braşov, Cluj, Mureş, Sălaj, Maramureş, Satu Mare, apoi va ieşi din ţară pe la Halmeu, în Ucraina. Acolo ciobanii noştri vor dona comunităţii de huţuli cele 300 de oi, care vor fi înlocuite de o altă turmă cu 300 de oi transportate din România în Ucraina cu un camion. Va fi momentul în care se vor alătura turmei alţi 2 ciobani ucraineni. Astfel, cei 6 vor continua drumul spre Polonia, până la finalul proiectului.

Asociaţia Transhumanţa România şi Fundaţia Transhumanţa Pastorală din Polonia, alături de partenerii Slow Food Braşov, DSVSA Braşov, Primăria Comunei Feldioara, Asociaţia Roadele Pământului şi Ambasada Republicii Polone la Bucureşti ne-au făcut părtaşi la obiceiurile şi ritualurile dinaintea plecării în transhumanţă, dar şi a pregătirii bagajelor pentru drum. Totul s-a desfăşurat aşa cum cere tradiţia. Oile au fost mulse, alese şi numărate la răscol, pentru ca apoi atât oile cât şi ciobanii, măgarii şi câinii să primească binecuvântarea preotului. Vizibil emoţionaţi de prezenţa unui număr mare de oameni dornici să-i petreacă, dar şi de gândul la drumul care îi aştepta, cei 4 ciobani (români şi polonezi) şi-au făcut bagajele în prezenţa asistenţei, atenţi şi preocupaţi să nu uite nimic din ce le va fi vital în lunga călătorie. „Am luat în desagă tot ce luau şi strămoşii noştri: cojoace, ţoale, bituşcă, cizme, ceaun, mălai, brânză, slănină. Măgarii vor fi şi bucătărie şi dormitor pentru noi“, spunea Silviu Căţean, amintind că tot greul îl vor duce aceste animale în spinare. Şi-au făcut semnul crucii şi au plecat.

O zi din viaţa unui cioban

Modernismul a născut proprietari şi a ridicat hotare care astăzi pot fi încălcate doar în cadrul unui astfel de proiect. Chiar protagoniştii lui recunosc că „transhumanţa aşa cum se făcea odată nu se mai poate face, pentru că sunt proprietăţi. Ceea ce facem noi este o nebunie, dar mergem cu puţine oi şi sper să nu avem mari probleme“, a declarat Silviu Căţean. În plus, lucrurile au evoluat atât de mult, încât pasiunea pentru ciobănit se face astăzi cu 4 x 4 şi fiind bine ancoraţi şi conectaţi cu lumea modernă prin telefoane mobile sau chiar tablete. „Eu sunt de meserie medic veterinar, iar pasiunea pentru ciobănit mi-a rămas de la bunici. E adevărat că acum suntem moderni, stăm mai mult acasă, avem maşini puternice cu care urcăm la stână. Am minţi dacă am spune că trăim pe măgari, o viaţă de nomazi“, a spus Silviu Căţean.

Totuşi, cât sunt cu oile la munte, programul este foarte exact şi riguros, desfăşurat doar după ceasul biologic al animalelor. „Dormim cam 4 ore pe noapte, ştiţi, e o vorbă: la stână şi la mănăstire nu se schimbă ceasul niciodată. Aşa că la 4.00 e deşteptarea. De la 4.00 la 6.00 mulgem oile, de la 6.00 la 6.30 mâncăm şi apoi mergem cu oile pe păşune, până la 12.00. Atunci băgăm oile la muls, operaţiune care durează o oră şi jumătate. După muls mănâncă şi ciobanii, iar oile sunt lăsate la umbră 2 ore să se odihnească. Apoi se pleacă iar pe păşune, până la ora 18.00, când se face al treilea muls. De la ora 19.30 până la miezul nopţii stăm cu oile pe păşune să mănânce“, ne-a mărturisit oierul.

Acest ritm este păstrat de veacuri şi încă dăinuie pentru că „are la bază dragostea pentru natură şi pentru fiinţa umană“, a precizat George Căţean, reprezentantul Asociaţiei Transhumanţa România, care intenţionează ca anul viitor să extindă proiectul către Ungaria, Austria şi Serbia, axându-l totodată pe produsele tradiţionale.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013