Unbeaten 2021    Adama decembrie 2020
update 23 Feb 2021

Tezaure umane vii. Povestea Rafilei Moldovan

Încet-încet, lumea satului se schimbă. Valorile tradiționale încep să fie date uitării sau le scoatem la lumină, cu o regie specifică, pe la diverse sărbători. Mulți dintre meșterii și rapsozii de mare valoare au trecut la cele veșnice. Cei care mai sunt vii, unii dintre ei chiar tezaure umane vii, sunt, aproape toți la vârsta senectuții și rar mai auzim câte ceva despre ei. Povestea Rafilei Moldovan poate fi un exemplu a ceea ce încă avem și putem pierde.

O găsești la treabă prin ogradă ori la cusut, ori la frământat aluatul pentru plăcinte. Sau, ca să-i treacă de urât, cântă sau scrie poezii. Rafila Moldovan din Idicel Pădure are, la 81 de ani, aceeași minte ageră și aceleași mâini îndemânatice ca în tinerețe. Dacă-i calci pragul și o întrebi ce face îți răspunde hâtru: „Fac de toate și n-am niciun spor.“ Și nu grăiește în șagă pentru că tanti Rafila lui Anton, cum îi spune satul, a făcut și face de toate, dar pe toate le face cu spor! Este un meșter popular vestit, cântă cu har, scrie poezii și, dacă intri în vorbă cu ea, trebuie să deslușești tâlcul de dincolo de cuvinte. A rămas însă un om modest, o femeie simplă de la țară, chiar și după ce statul român a recunoscut, cu acte-n regulă, că Rafila Moldovan este un tezaur uman viu, titlu care i-a fost acordat în 2018.

„Munceam, coseam și cântam...“

Tezaure umane vii este o inițiativă UNESCO pentru păstrarea patrimoniului cultural imaterial și a fost preluată în anul 2010 și de Ministerul Culturii din România. Printre tezaurele umane vii se află renumiți meșteri populari și rapsozi – Nicolae Pițiș, Vasile Soporan, Mariana Gligor sau Ion Crețeanu. Tanti Rafila spune cu modestie că  a rămas înmărmurită când a aflat. „Nu știu dacă merit eu acest titlu, poate că am făcut și eu ceva în viața asta. Am avut o viață grea, am prins războiul, au fost vremuri cumplite, dar patima mea, de copilă, a fost cusutul, coseam oriunde apucam și, atunci când mergeam la căpălit, coseam și cântam... Mi-a fost drag și să cânt și poate că aș fi ajuns departe dacă aveam școală, dar n-a fost să fie!“

Cântecul alungă supărările și lupii...

Dacă o îndemni să-și spună povestea începe să-i tremure glasul. „Nu se poate povesti ce-am tras noi.

Mi-aduc aminte că lucram de când eram mici, eram plini de păduchi și de râie, dar lucram din greu ca să ne putem întreține. Dar erau și lucruri frumoase pe-atunci, aveam șezători iarna, torceau toate fetele din sat, petreceam și la secerat și la sărbători. Vara seceram de cum se făcea ziuă până răsărea luna, am cosit ca bărbații, umblam și după lemne în pădure singură, am umblat cu caii. A fost greu, a fost frumos. Eu cred că, dacă nu avem trecut, nu avem nici viitor, iar dacă nu-l ai pe Dumnezeu cu tine, atunci nu ai nimic, abia atunci ești sărac cu adevărat.“

Rafila Moldovan are, în adâncul sufletului, și acum o rană care-o mai doare câteodată, că nu a ajuns să cânte pe scenă. „Cântecul este un dar dumnezeiesc care alungă supărările și greutățile, alungă și lupii“, spune tanti Rafila. De aceea le spune și ea părinților de azi să-și lase copiii să facă ce cred ei că pot să facă bine în viață. Ea nu avut parte de ceea ce și-a dorit.

Istoria unei comori îngropate

O altă poveste care o cutremură și acum este a vechilor costume populare pe care le-a ascuns în pământ în timpul războiului. „Am avut multe costume populare vechi lucrate cu mare îndemânare și era păcat să le pierd. Când a început războiul le-am pus într-un lădoi și le-am ascuns în pământ și așa au scăpat!“ A dezgropat costumele populare din pământ, după război, ca pe o comoară, așa cum le păstrează și acum în micul muzeu făcut lângă casă. Este mâhnită că tinerii de astăzi nu le mai prețuiesc și nu le mai poartă. Și mintea îi fuge, din nou, la vremurile de demult. Era o lume care apune, încet-încet, o lume care prețuia sufletul omului, gândul curat și poezia. Tanti Rafila are șapte volume de versuri, toate scrise doar pentru că a simțit că trebuie să le scrie. Nu numai poezia a scris-o pentru că așa a vrut Dumnezeu. I s-a hărăzit să vadă și țări străine cum nu ar fi visat când era copilă. „Abia după ce pășești peste hotare îți poți prețui țara, dar și pe celelalte“, își încheie povestea Rafila Moldovan și gândul îi zboară iar la vremurile de demult, la sărbătorile de altădată și la cântecele cele vechi care-i oblojeau sufletul...

Vasile Braic

  • Publicat în Traditii

Ileana Matus, o păstrătoare a tezaurului popular din inima Maramureșului istoric

„Ileana Matus – nume care se distinge prin specificitatea repertoriului, prin vocea caldă, pregnantă, prin culoarea și bogăția melodică a sunetelor încălzite prin căldura ei sufletească (...) Valoarea interpretării folclorului Ilenei, fiică a Maramureșului, vine nu numai din cunoașterea repertoriului moștenit de la înaintași, ci și din admirația pentru acest tezaur pe care știe ca nimeni altul să ni-l comunice.“

Prof. univ. Emilia Comișel, 2002

Reporter: Doamna Ileana Matus, după o asemenea carte de vizită, cu așa aprecieri de la poate cel mai greu nume contemporan din etnomuzicologie, reputata prof. Emilia Comișel, ce ar mai fi de spus? În ce împrejurări au fost ele făcute?

Ileana Matus: Pur și simplu a fost omul care mi-a dat gir pentru cântecul popular. Când avem 24 de ani aș fi vrut să-mi spună cineva dacă merită să aleg acest drum sau nu. Despre aptitudinile mele, unii îmi spuneau într-un fel, alții în alt fel, așa că mi-am luat inima în dinți și am căutat-o personal pe doamna Emilia Comișel. I-am dat telefon – se întâmpla prin 1997 – și am rugat-o să mă primească. I-am zis: „Stimată doamnă, eu nu trăiesc din muzică, eu trăiesc cu muzica și aș vrea să mă ascultați, atât. Doresc să-mi spuneți dacă eu pot să urmez această cale sau e bine să fac altceva.“ Cuvântul domniei sale era foarte important pentru mine! Așa că ne-am întâlnit la dânsa acasă, la București și mi-a spus doar atât: „Cântă!“ Și am cântat o doină. Una, două, trei. Apoi m-a înregistrat, s-a mirat că nu merg la concursuri și mi-a spus fraza memorabilă pentru mine, după ce am întrebat-o dacă este de părere că eu pot duce cântecul nostru mai departe: „Poți și încă foarte bine deoarece ceea ce ai tu nu au alții la tine în zonă, ești aparte.“ Apoi a fost să fie ca anul următor să realizez o casetă pe care i-am dus-o să o asculte, cu rugămintea dacă mi-ar putea lansa acest prim material discografic la Casa de Cultură „Viorel Costin“ din Sighet. Și nu mică mi-a fost mirarea că a acceptat. Au fost momente excepționale,

n-am cum să le uit. A dorit să-mi cunoască părinții și satul natal, Rona de Jos, să vadă rădăcinile pe care le am. În perioada aceea mi-a făcut favoarea de a scrie un text despre mine, din care ați citat dumneavoastră.

Rep.: Acela a fost momentul dvs. de zbor întru-cântec?

I.M.: Bine, eu am urcat pe scenă din 1987, făcusem Școala Populară de Artă din Baia Mare, am activat la Ansamblul „Cununița“, mergeam cu Ansamblul „Mara“ în spectacole, eram și dansatoare, și solistă, făceam de toate, dar întâlnirea cu domnia sa mi-a întărit convingerea că nu fac degeaba ceea ce fac. Iar din acel moment, indiferent cine și ce spunea, nu mai conta, pentru că eu aveam „biletul de voie“ în muzică de la cel mai mare specialist al vremurilor noastre. Știam că am un dar și trebuie să-l duc mai departe. Știam că muzica – moștenită cu toate trăsăturile frumoase ale bunicii mele – e sufletul meu. Ceea ce ai în suflet nu poți să scoți.

Rep.: Formarea profesională ați început-o printr-o școală de asistente medicale, unde pesemne n-ați profesat. Ce a urmat?

I.M.: Ba chiar am profesat! 15 ani am fost alături de suflete pierdute, eu eram cumva, cum să zic?, un fel om de la capătul tunelului – nu care aducea lumină – pesemne ultima persoană pe care acei oameni o vedeau cât erau în viață. Am lucrat cu bolnavi Alzheimer și epilepsie la un institut de cercetare din București, iar asta m-a făcut pe mine să înțeleg viața, s-o iubesc așa cum este și să-mi dau seama că, oricât am vrea noi să facem altceva, numai ce ni-i dat trebuie să facem. Și, dacă nu știm să ne folosim de darurile pe care le avem, s-ar putea să ne pară rău mai târziu, dar să nu mai puteam face nimic. În paralel, pentru că părinții mei considerau că muzica nu e o meserie, am urmat cursuri juridice și administrative, cu un master în Drept Internațional la Universitatea „Dimitrie Cantemir“ și, mai târziu, pentru că eram curioasă, iar muzica este hrana mea spirituală, puterea mea, energia mea, am absolvit și Facultatea de Muzică.

Rep.: Iar, dacă ar fi să facem un parcurs al locurilor unde ați lucrat, cam care ar fi acesta?

I.M.: Sunt referent cultural la Centrul Cultural din Sighetu Marmației și director al Ansamblului Folcloric „Mara“, plus de asta am Fundația „Moroșanca“, mă ocup de copii, de tineri, să avem cui lăsa zestrea noastră populară. Am fost și profesor la Școala Populară de Artă și colaborator la televiziunile Prima și Etno, iar aici sunt realizator-colaborator la Radio România Sighet.

Rep.: În tot ce faceți, ce este cel mai important?

I.M.: Toate sunt importante. Mi-e drag să las moștenire copiilor ce-am preluat eu de la bunicii mei, de la părinți. Iubesc portul popular, am acasă 100 de cămăși maramureșene și atât țin la ele că, dacă mi-ar cere cineva, mai degrabă i-aș da bani să-și cumpere decât să ia una de la mine. Cam în asta se măsoară pasiunea mea pentru ceea ce fac. Dar am ales muzica pentru că stă acolo, în suflet.

Rep.: Spuneți-mi, cât contează studiile muzicale în folclor, îl îmbogățește prin cunoaștere? Sau la fel de bine un cântec rămâne valoros prin rădăcinile din care s-a născut, în sensul în care interpretul a trăit la propriu ceea ce transpune mai apoi prin melodie?

I.M.: Sincer, nu văd niciodată ca studiile să schimbe ceva în folclor. Dacă vorbim de autenticitate, înseamnă că trebuie s-o luăm din punctul în care ea s-a născut, de la izvor. Cântecul trebuie trecut prin trăiri, iar dacă ai cunoscut satul, cu toate valorile lui spirituale, nu ai cum să nu transpui vibrația și emoțiile prin muzica pe care o faci. Dacă eu cânt și cel din fața mea nu simte ceva, înseamnă că n-am făcut nimic. Dacă eu interpretez o doină și văd o lacrimă pe obrazul unui singur om înseamnă că am transmis esența. Atât contează.

Rep.: Sunteți născută la Rona de Jos, apoi v-ați mutat la Nănești (Bârsana) și vă desfășurați mare parte din activitate la Sighet. În ce fel v-au marcat cele trei localități?

I.M.: Toate m-au marcat în egală măsură. Am crescut pe Valea Ronișarei și pe Valea Izei, partea aceasta de poveste din Maramureșul istoric, am cules melodiile de aici și asta transmit mai departe. Sunt o privilegiată să pot să cânt melodii de pe două văi. La Rona, singurul sat de români între maghiari și ucraineni, sunt cuvinte care nu se folosesc în tot Maramureșul, ci doar acolo.

Rep.: În muzică se poate spune că ați realizat cam tot, aveți 15 materiale discografice...

I.M.: Am înregistrat patru albume de folclor, unul cu pricesne, altul cu cântece din Banatul Sârbesc, patru albume de folclor în colaborare cu alți interpreți, trei de colinde, alături de alți artiști, două cu grupuri de copii (unul de folclor și altul cu colinde). Și am reluat muzica de petrecere, care se cântă la noi foarte mult. Și nu mă opresc aici, am mult material strâns, care trebuie și el dus mai departe.

Rep.: La Nănești ați creat, odată cu înființarea Fundației Moroșanca, un adevărat fenomen cultural.

I.M.: Ideea a fost să promovez satul, zona, obiceiurile și cântecele locale. Dar, pentru că foarte mulți tineri au plecat în străinătate – iar asta e o dramă, că se cam golesc satele noastre –, am înființat în cadrul fundației două grupuri, „Moroșanca“ (pentru adolescente) și „Pui de moroșan“ (8-12 ani), iar aici am copii din tot Maramureșul istoric. Cu ei încerc să readuc în atenție cântecele de grup, mult apreciate la noi, cum era altădată, la lucrul câmpului.

Rep.: Sunteți moroșancă. Ce au în plus moroșenii față de oricare altă zonă etnofolclorică din România?

I.M.: În primul rând Maramureșul e un loc binecuvântat de Dumnezeu fiindcă și astăzi avem tradiții și obiceiuri. Avem costume frumoase. Cântece frumoase. Cântece pe care oamenii le simt, le joacă, le lăcrimează. Dar dintre toate, ce are Maramureșul? Oameni. OAMENI!

Maria Bogdan

  • Publicat în Traditii
Abonează-te la acest feed RSS