Spicul de grâu a căpătat culoarea soarelui, iar din contrastul cerului Sfinții au mereu grijă ca oamenii să nu fie dezamăgiți în vreun fel, ba chiar îi îndeamnă întotdeauna la rugăciune, darul cel mai de preț către Dumnezeu.

16-18 iulie: Circovii de Vară

Circovii de vară sau Circovii Marinei este sărbătoarea de la sate ce face distincția dintre cele două perioade ale anului, vară, când ciobanii urcă spre culmile munților cu oile, și iarnă, când aceștia revin către case pentru iernat. După calendarul popular, perioada începe la Sângiorz și se termină la Sâmedru. Se spune că circovii aduc fenomene dure ale naturii, tunete, trăsnete, dar și animale sălbatice care păgubesc gospodăriile oamenilor.

Mucenița Marina, ce are praznicul pe 17 iulie, este femeia care s-a sacrificat pentru credința în numele Domnului. Aceasta este cu unii prea milostivă, iar cu alții prea rea. Marina poate aduce bube pe corpul femeilor sau strica ogoarele celor care muncesc de ziua ei, iar pelinul cules în această zi este vindecător și leac pentru boli.

Primul dintre slujitorii Marinei, Ciurică, este cel care apără oamenii slabi, iar cu ajutorul lui femeile ce coc o turtă și o împart cu familia vor deveni mai puternice. Asupra celor care lucrează în acestă zi se vor îndrepta ciuma sau alte boli, iar animalele lor vor fi atacate de lupi.

Ziua următoare de Circovi este prielnică pentru scoaterea usturoiului și cepei din ogor; acum nu este bine să te speli pe păr ori să te piepteni.

În ultima zi de Circovi este bine ca foarfeca să fie încuiată într-un sertar pentru a îndepărta lucrurile rele, iar la sărmani se împart pâine și miere.

20 iulie: Sf. Ilie

Sfântul Ilie, ocrotitorul recoltelor, cel care aduce ploaia și înlătură seceta, a trăit în timpul regelui Ahab, cu 800 de ani înainte de Hristos. A fost născut într-o familie de preoți la vest de Râul Iordan, în partea muntoasă a regiunii Transiordania. Tatăl său a avut o viziune la naștere prin care oameni în alb îl îmbrăcau cu pânză de foc și i-au dat să înghită o flacără, semn al dăruirii pentru Dumnezeu ce a urmat. Conform tradiției populare, Sf. Ilie este purtat prin cer de un car cu roți de flăcări și are cu el un bici de foc cu care îndepărtează diavolii ce l-au stăpânit de când și-a ucis părinții. Socotit cel mai mare între proroci, Sf. Ilie este făcător de minuni, căruia cerul i-a dat ascultare, dar și cel ce-i amenința pe împărații nelegiuiți.

Pentru ca grindina să nu cadă din cer, în această zi oamenii nu lucrează, iar busuiocul este dus de fete la biserică pentru sfințire. De Moșii Sf. Ilie sunt pomeniți cei adormiți, se oferă nuci, iar merii sunt scuturați și fructele împărțite copiilor. Palinca este îndulcită cu mierea ce a fost recoltată de la stupină de către apicultorii gătiți în straie de sărbătoare. Sf. Ilie este patronul aviatorilor, deoarece este sărbătorit de ziua Aviației Române.

21 iulie: Ilie Pălie

Ilie Pălie este vizitiul ce mână caii trăsurii Sf. Ilie. Cei care nu au respectat sărbătoarea de cu o zi înainte se spune că sunt păliți chiar în următoarea zi.

22-23 iulie: Târgul de fete de pe muntele Găină

În imediata duminică după Sf. Ilie are loc una dintre sărbătorile marcante ale lunii iulie, Târgul de fete de pe Muntele Găină, județul Alba. Încă din anul 1816 este atestat acest eveniment ce a devenit de la an la an din ce în ce mai cunoscut în Munții Apuseni, acolo unde localnicii își expun mărfurile, iar tinerii necăsătoriți vin să-și găsească jumătatea. Pe vremuri cununiile se celebrau chiar în vârf de munte de către preoții ce luau parte la sărbătoare. Fete și băieți, care mai de care, își afișau zestrea pentru a impresiona familiile ce-i însoțeau pe tineri. Moții și crișenii se adună laolaltă și dansează în hore până în zorii zilei. Legenda spune că o găină a ieșit din băile de aur ale munților Bihariei, iar localnicii tot încercau să ajungă la ea, însă acesta a dispărut în apa învolburată, de aici și numele de Muntele Găină.

27 iulie: Sf. Pantelimon

Născut în anul 275 d.Hr. în Nicomedia (Roma Antică), Sf. Pantelimon este unul dintre sfinții vindecători fără de arginți, tămăduitor pentru cei aflați în suferință. A fost educat creștinește de mama sa, însă după moartea acesteia Sf. Pantelimon a început să se închine la idoli precum tatăl său. A studiat medicina sub îndrumarea lui Eufrosinos și a ajuns un vestit medic. Când l-a întâlnit pe martirul creștin Ermolae a realizat că Hristos este adevăratul vindecător, iar credința este mai presus decât povața medicală. Pomenind numele lui Hristos, Sf. Pantelimon a vindecat ca prin miracol un orb și atunci l-a convertit la creștinism pe tatăl său. După moartea părintelui, averea primită a împărțit-o celor săraci. Când a vindecat un om paralizat și, totodată, și-a afirmat credința, împăratul Dioclețian l-a condamnat pe Sf. Pantelimon la moarte în chinuri, invocând faptul că face vrăjitorii. Se spune că i-a fost smulsă carnea și arsă, însă Hristos, sub înfățișarea preotului Ermolae, i-a cicatrizat rănile. A fost azvârlit în mare cu o piatră imensă legată, însă nu s-a înecat, a fost decapitat, dar sabia s-a îndoit, fapt pentru care călăii s-au convertit la creștinism.

În ziua de Sf. Pantelimon frunza de tei se întoarce pe dos, prevestind sfârșitul verii. Se dau de pomană fructe pentru ca în următorul an acestea să nu fie viermănoase, iar cei care muncesc se vor îmbolnăvi de ciumă și vor avea supărări în familie.

Fără îndoială, în zilele toride ale lunii lui Cuptor, când soarele răsare la puțin timp după 5 dimineața și apune în jur de ora 21, oamenii pot profita de lumină pentru a munci și a sărbători cu drag săptămânile verii, ale secerișului, Pânteliilor, Sântilie, ducând astfel mai departe tradiția și credința populară. 

Aurora GRIGORE

Luna martie poate fi denumită în nenumărate feluri. Pe lângă faptul că este considerată începutul primăverii, există și multe alte sintagme prin care o caracterizăm, printre cele mai cunoscute fiind „Mărțișor“ și „Luna Femeii“. Este clar că există o multitudine de tradiții, superstiții și obiceiuri interesante în această lună, unele păstrându-se cu sfințenie chiar și în prezent.

De la mărțișor la Babe

Startul acestei luni este cu adevărat special. Mărțișorul, simbolul primăverii, este oferit în această primă zi de martie tuturor doamnelor și domnișoarelor. Există însă zone din țară în care băieții și bărbații primesc mărțișoare și trebuie să întoarcă gestul frumos doamnelor pe 8 martie, atunci când le oferă flori, ciocolată sau cadouri. Frumosul simbol al primăverii se poartă până la finalul lunii martie, urmând ca în ultima zi să fie agățat într-un pom, de preferat unul înflorit. Acesta este unul dintre cele mai vechi obiceiuri ale poporului român; nu se cunosc cu exactitate începuturile mărțișorului, însă există voci care susțin că s-ar păstra încă de pe vremea tracilor deoarece și bulgarii îl păstrează cu sfințenie. Alții spun că ar proveni de pe vremea romanilor, atunci când Anul Nou era serbat pe 1 martie era celebrat și Marte, zeul războiului, iar șnurul alb-roșu însemna victorie și virilitate.

Cea mai cunoscută legendă populară este legată de Baba Dochia, despre care se spune îl toarce, în timp ce urcă oile la munte. Tot ea, Baba Dochia, ar fi avut o fată vitregă pe care nu o prea iubea și i-a dat o haină foarte murdară pe care fata să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Fata se chinuia, dar haina tot mai neagră devenea pe măsură ce o spăla. Atunci un flăcău a apărut și a întrebat-o ce face și, aflându-i povestea, i-a oferit o floare roșie și albă, după care a îndemnat-o să mai spele o dată haina și să meargă acasă. Fata a făcut întocmai și, ajungând acasă, Baba a fost uimită văzând floarea din părul ei și a crezut că a venit primăvara. Atunci a plecat cu turma pe munte, iar pe parcursul călătoriei și-a dat rând pe rând jos cojoacele până n-a rămas niciunul, doar că vremea s-a schimbat, a început să ningă și a înghețat totul. Atunci când a ajuns în vârf, tânărul pe nume Mărțișor i-a reproșat ceea ce-i făcuse fiicei vitrege, apoi a dispărut. Nemaiavând haine, Baba Dochia a înghețat în vârf de munte împreună cu oile sale, transformându-se în stane de piatră.

Legenda Babei Dochia se mai păstrează și astăzi prin așa-zisul obicei „alegerea babei“, adică de pe 1 până pe 9 martie trebuie să ne alegem o babă, adică una dintre aceste zile, și cum va fi vremea în această zi așa ne va fi tot anul. În unele zone din țară „baba“ nu se alege, ci este în funcție de ziua nașterii, deci este aceeași în fiecare an.

Poate cea mai așteptată zi din luna martie este 8 martie, Ziua Internațională a Femeii, atunci când doamnele și domnișoarele din toată lumea sunt sărbătorite, apreciate și primesc daruri. Această sărbătoare a luat naștere în urma unui protest al unor femei din clasa muncitoare, care au cerut reducerea numărului de zile de muncă. Astfel, sub sloganul „Pâine şi trandafiri“, pe 8 martie 1908 15 mii de femei au mărşăluit la New York, cerând să le fie micşorată ziua de muncă, salarii mai bune, dreptul la vot şi încetarea exploatării copiilor pentru muncă. Mai târziu, în anul 1910, activistele Luise Zietz și Clara Zetkin au propus o zi internațională a femeilor, însă fără a specifica o dată anume. Un an mai târziu, în martie 1911, s-a sărbătorit pentru prima oară Ziua Internațională a Femeii, în Austria, Danemarca, Germania și Elveția. În anul 1975, în Anul Internațional al Femeii, ONU a sărbătorit pentru prima dată Ziua Internațională a Femeii pe data de 8 martie, însă această organizație atrage atenția asupra faptului că data de 8 martie trebuie să însemne mai mult. Această zi este strâns legată de obiceiul de a oferi flori și aranjamente florale, iar simbolul zilei este laleaua. În această zi bărbații nu trebuie să supere sau să se certe cu femeile din viața lor, indiferent de relația pe care o au. Se spune că neînțelegerile din această zi atrag ghinionul asupra întregii familii.

40 de Mucenici și obiceiurile populare

Se spune că cei 40 de mucenici au fost aruncați în închisoare, bătuți timp de 8 zile și condamnați la moarte prin înghețare. În acea noapte s-au întâmplat multe minuni, astfel că apa lacului s-a încălzit, topind gheața și 40 de cununi strălucitoare s-au coborât deasupra capetelor mucenicilor. Văzând toate aceste minuni, împăratul care i-a condamnat la moarte a poruncit să fie scoși din lac și lăsați să moară pe câmp, zdrobindu-le oasele de la picioare. De aceea 9 martie este ziua în care se prăzmuiesc cei 40 de Mucenici care s-au sacrificat pentru Iisus.

În popor există numeroase tradiții ce se leagă de această zi, unele păstrându-se cu sfințenie chiar și astăzi. Unul dintre vechile obiceiuri ține de munca pământului și se spune că în această zi gospodarii scot plugul pe ogoare, unde dau măcar o brazdă simbolică pentru a avea un an bun. Mai mult decât atât, bătrânii din sate consideră că, dacă plouă în această zi, e clar că va ploua și de Paște, iar de tună, vara va fi prielnică pentru toate culturile câmpului. Dacă noaptea va fi geroasă și dă înghețul, e semn că toamna va fi una lungă.

Gospodinele coc sau fierb 40 de sfințișori sau mucenici.  Aceștia sunt făcuți din aluat dospit, sub forma cifrei opt, care reprezintă de fapt cele opt zile de tortură și se dau de obicei de pomană.

Și bărbații țin un obicei în această zi. Este vorba de cele 40 de pahare care trebuie băute pe 9 martie pentru a fi sănătoși tot anul și pentru a avea putere de muncă. Se spune că vinul semnifică sângele vărsat de cei 40 de mucenici. De aceea în unele zone din țară această zi este considerată și „ziua bărbatului“. Se mai spune că, dacă sărbătoarea nu este respectată, 40 de zile de boală se vor revărsa pe cei care muncesc în această zi.

O altă sărbătoare importantă pentru lumea satului este în data de 17 martie, de Alexii, atunci când pământul se deschide și începe să iasă la iveală toate vietățile pământului, iar oamenii curăță pomii și livezile.

În data de 25 martie prăznuim și prima sărbătoare închinată Maicii Domnului, Blagoveștenia sau Bunavestirea. Este praznicul în amintirea zilei în care Sf. Arhanghel Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria că va naște un prunc. Există numeroase superstiții și tradiții legate de această zi: revin păsările călătoare, este sărbătorit cucul și se spune că nu e bine să umbli flămând și fără bani în buzunar în această zi pentru că așa vei fi tot anul. Tot în această zi se scot și stupii de la iernat, ciobanii amenință iarna cu topoarele, femeile aprind focuri în fața casei și în niciun caz nu pun cloșca pe ouă. În general, această zi este în timpul postului Paștelui și este una dintre puținele zile în care este dezlegare la pește.

Larissa DINU

În lumea satului, marile sărbători sunt așteptate cu nerăbdare și sunt respectate cu sfințenie. Dincolo de mersul la biserică, sătenii respectă și păstrează numeroase tradiții și obiceiuri, așa cum se întâmplă și în cazul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva.

Din lumea satului

Cinstită pe 14 octombrie, Sfânta Parascheva este numită și Vinerea Mare de Toamna sau Vinerea celor 12 vineri, iar onomasticul grec „paraskevi“ înseamnă a cincea zi a săptămânii, vineri.

În tradiția populară este cea care stăpânește lumea femeilor și a îndeletnicirilor acestora. Astfel că în această zi sunt interzise munca la câmp, spălatul rufelor, cusutul, torsul, țesutul și alte treburi casnice. Sfânta Cuvioasa Parasheva vine în ajutorul tinerilor, bătrânilor, mamelor, bolnavilor și săracilor.

În același timp, este și zi de pomenire a celor trecuți la cele sfinte, iar cu acest prilej se dau de pomană pâine din grâul nou și must. În popor Cuvioasa Parascheva este cunoscută și ca ocrotitoare a ogoarelor, adică aducătoare de ploi și de roade bune. În unele sate este numită și ocrotitoarea apelor, motiv pentru care lângă fântâni sunt așezate icoane ale acesteia.

Tot în această zi țăranii sunt atenți la anumite semne pentru a afla cum va fi iarna. De exemplu, dormitul oilor este privit cu mare interes deoarece se spune că, dacă dorm unite, iarna va fi grea, iar de dorm răsfirate, iarna va fi un liniștită. Mai mult decât atât, dacă această zi este una frumoasă, așa vor fi și zilele peste an, dacă-i vremea mohorâtă, nu ne așteptă zile prea înseninate. Tot în anumite sate oamenii aprind focuri în grădini pentru a îndepărta spiritele rele.

Se mai spune că Sfânta Parascheva apare în vise și împărtășește leacuri bătrânești benefice celor bolnavi. În această zi sfântă nu se mănâncă nuci, castraveți, prune ori alte fructe ce pot avea semnul crucii, ori închise la culoare.

Femeile însărcinate trebuie să împartă bucate copiilor sărmani, iar în momentul în care vor da naștere copilului, Sfânta Parascheva le va ocroti și le va feri de dureri.

Iașul în pelerinaj

Este clar că tradițiile și superstițiile țin vie lumea satului, însă poate cel mai vechi obicei este acela de a merge la biserică și nu doar la cea din sat, ci și în pelerinaje, mai ales la bisericile unde se prăznuiește un sfânt și există sfinte moaște. De exemplu, în ziua de 14 octombrie, Iașul devine loc de pelerinaj pentru mii de oameni din toată țara. Cu speranță, încredere și multă credință, oameni de pretutindeni se pregătesc cu mult timp înainte pentru a putea merge în capitala Moldovei tocmai pentru a ajunge în fața moaștelor Sfintei Parascheva de la Iași. Pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie uneori chiar și de ore-n șir de așteptare, iar acest lucru implică răbdare și rezistență.

După ce au fost în Bulgaria, Serbia, dar și la Constantinopol, moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au ajuns la Iași, iar de 381 de ani se află pe pământ românesc. Racla de argint în care se află sfintele moaște a fost așezată în data de 13 iunie 1641 în Biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi. Au scăpat neatinse dintr-un incendiu, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost depuse în noua Catedrală Mitropolitană.

De-a lungul timpului, Cuvioasei Parascheva de la Iași i-au fost atribuite numeroase minuni și vindecări, poate și de aceea este considerată ocrotitoarea orașului, dar și a întregii Moldove. De la an la an, tot mai mulți credincioși vin la Iași în cel de-al doilea week-end din octombrie, iar în acest timp tot orașul este în sărbătoare. Se fac pregătiri intense, se iau măsuri de siguranță pentru că, deși vin determinați de credință și speranță în pelerinaj, uneori credincioșii își mai pierd răbdarea, se creează discuții, iar unii chiar încearcă să trișeze și să ajungă mai repede în fața moaștelor, fapt ce poate duce la divergențe mai semnificative. Nu puține sunt declarațiile celor care susțin că venirea la Iași în această zi sfântă le-a schimbat viața, motiv pentru care revin în semn de mulțumire.

Au existat și perioade dificile care au condus la scăderea numărului pelerinilor, iar cea mai recentă grea încercare pentru omenire, pandemia de Covid-19, a afectat și marea sărbătoare de la Iași. În 2020, pelerinajul a fost cel mai dificil de organizat. Inițial, le-a fost interzis accesul persoanelor din afara Iașului, au fost scandaluri, îmbrânceli, unii au forțat gardurile și nu puțini au fost cei care au susținut că măsurile organizatorice au dezbinat oamenii. Nu s-a mai ținut cont de masca de protecție, de distanța de siguranță recomandată, a ieșit scandal…, iar mai apoi accesul a fost permis tuturor. Ce poate semnifica acest lucru? Poate și faptul că, în fața morții, credința fiecăruia e cea mai importantă. Chiar și așa, slujba din acea zi sfântă nu a putut fi încheiată fără omagierea persoanelor răpuse de boală, în special a cadrelor medicale care, asemenea unor soldați, au sfârșit pe câmpul de luptă.

A venit și anul 2021, fără restricțiile drastice din anul precedent, dar cu măsuri în ceea ce privește evitarea aglomerării, iar moaștele Cuvioasei Parascheva au fost scoase din sfântul locaș timp de o săptămână, tocmai pentru ca mai mulți credincioși să poate trece prin fața raclei. Chiar și așa, numărul persoanelor care au venit în pelerinaj a fost înjumătățit față de cel din anii dinaintea declanșării pandemiei.

Suntem în 2022, un an mai dificil poate, cu virusul încă printre noi, afectați de evenimentele nefericite ce au loc în imediata apropiere a graniței, cu secetă, scumpiri și putere de cumpărare tot mai slabă, deci se preconizează o prezență mai numeroasă pentru că, în fața necazului, omul mereu s-a orientat spre cele sfinte.

Larissa DINU

Sursa foto: doxologia.ro

Țăranul de la munte a fost întotdeauna robul vremii. Calendarul muncilor sale era dictat de neastâmpărul cerului. Din iulie până în septembrie îndeletnicirile cele mai importante ale gospodarilor erau cositul şi adunatul fânului pentru animale. Munca la câmp începea în zori și se sfârșea pe înnoptat. Ca să-și adune mai repede nutrețul se făceau clăci de cosit. În satele de pe Valea Mureșului obiceiul s-a practicat până în urmă cu câțiva ani, dar motocoasele și celelalte utilaje de cosit performante au dus la dispariția acestei forme de întrajutorare rurală. La Sărmaș, Harghita, obiceiul a fost reconstituit, așa cum se practica pe vremuri, de Asociația Mureșul Superior din Târgu-Mureș. „Ideea noastră a fost să readucem satul de altădată în actualitate și, mai ales, să le arătăm celor foarte tineri cum se muncea la câmp și cu câtă sudoare se aduna fânul pentru vite, aici la munte“, ne spune Ioan Cristian Tăran, inițiatorul proiectului.

Dumitru Ciobotă, unul dintre clăcași, își aduce aminte că flăcăii nu lipseau de la clăcile din sat, dar nici de la joc. „Claca era un fel de ajutor pentru a aduna mai repede fânul pentru animale. Bărbații veneau la coasă, femeile la adunat. Toți erau răsplătiți cu mâncare și băutură, iar gazdele făceau apoi și joc la șură, unde venea aproape tot satul.“ Etnograful Maria Borzan spune că în gospodăria tradițională șura era, de multe ori, mai mare decât casa. „Aici era sălașul animalelor, aici se desfășurau evenimente din viața oamenilor. Puteau să lucreze acolo, se adăposteau la umbră sau, în cursul anului, dacă șura era mai mare, se desfășurau și jocurile la șură. Jocul la șură avea şi rolul de apropiere, de cunoaștere, de schimb de povești între tineri. Este momentul în care vorbeau fetele cu feciorii, fetele încercau să-şi arate frumusețea, prin îmbrăcăminte, prin vorbe… sau prin mișcarea din timpul jocului. La joc şi la clacă mergea toată lumea, era şi un mijloc de a educa membrii comunității în spiritul într-ajutorării.“

Munca la coasă începe de cum mijesc zorii și se ridică negurile dinspre Călimani. Clăcașii ajung la câmp cu opincile scăldate de rouă. Cositul avea ritualurile sale. În satele de la poalele Călimanilor se spunea că tinerii sunt cu adevărat bărbați atunci când știu să mânuiască coasa. Bătutul şi ascuțitul coasei cer o îndemânare deosebită care nu este la îndemâna neștiutorilor.

Cositul cere forță, iar o zi de coasă te sleiește de puteri. Fetele sau nevestele le aduceau cosașilor mâncarea și apa de mare trebuință după munca istovitoare începută în zorii zilei. Din traista cu merinde nu lipseau pita făcută în cuptorul din ogradă, slănina afumată cu lemn de fag, brânza de putină, ceapa roșie și sticla de rachiu cu chimen, jinarsul de secărea, cum este numit aici.

După odihna de prânz cosașii spintecă din nou iarba, bărbătește, toți în același ritm, ca-ntr-un joc în care se aude doar sfârâitul brazdei ce cade, supusă, la pământ. Și tot așa, până pe înserat.

La sfârșit de săptămână toți clăcașii erau poftiți la joc, la șură, eveniment așteptat cu nerăbdare de băieții și fetele din sat. „Făcea lumea clacă, cine avea de secerat ori de cosit“, își amintește Aurelia Bot, o mare iubitoare a tradițiilor locului care, la peste 80 de ani, ar mai merge la câte o clacă dacă s-ar mai face prin sat. „Gazda le spunea oamenilor «Haideţi la clacă şi apoi, sâmbătă o să facem și joc la şură.» Toată lumea venea la joc, toţi jucau. Cei mai bătrâni le făceau şi copiilor o roată ca să nu-i încurce pe ceilalţi. Ceteraşii le cântau şi lor. Atunci nu erau atâtea orchestre şi instrumente, erau cetera şi doba, dar cum s-a jucat atunci după ceteră şi după dobă nu se mai joacă amu. Erau şi  fete mai ruşinoase ori care nu ştiau să joace bine... aşa cum îi şi știuletele de la păpuşoi, nu toţi îs la fel, mari şi frumoşi, sunt şi de ăia mai amărâţi şi mai mici... Atunci fetele lucrau ca să poată merge la joc. Amu îi aşa cum îi... Zicem că-i mai frumos aşa cum îi amu, îi frumos, nu zic, dar aşa cum am crescut noi era mai frumos!“

Ritmul ștraierului, cu doba și cetera sa, jocul ritmat pe care îl găsim doar aici, la poalele Călimanilor, se pierde încet prin văile adânci, săpate de pâraie.

Mâine bărbații vor fi din nou deasupra, pe deal, la coasă…

Vasile BRAIC

Când vorbim despre tradiții românești trebuie limpede să facem distincția clară între acestea (se mai numesc datini sau obiceiuri populare) și folclor, portul popular sau meșteșuguri tradiționale. La prima vedere am fi tentați să spunem că puține zone din țară mai păstrează tradiția în formă pură și în viața de zi cu zi. În realitate, într-un fel sau altul, datina a fost păstrată, preluată, rar conservată și cel mai adesea adaptată timpurilor pe care le trăim.

Tradițiile cele mai importante țin de viața omului (naștere, nuntă și înmormântare) și de marile sărbători Creștine (Nașterea Domnului, Răstignirea și Învierea Domnului) ori ale sfinților importanți din calendarul ortodox (Sf. Andrei, Nicolae, Ion) sau a trecerii peste an (Anul Nou). Toate au legătură cu viața religioasă a omului, nașterea și nunta fiind considerate Sfinte Taine. Astăzi vom vorbi doar despre câteva dintre ele: tainele nașterii și cununiei și, pentru că suntem în sezon, despre sărbătorile lunii decembrie.

Obiceiuri legate de naștere

Ursitoarele: tradiția ar fi de sorginte romană, spun unii, iar alții afirmă că dacii au crezut dintotdeauna în Ursitoare, în puterea acestora de a croi soarta unui om. Inițial, se credea că există trei zâne care vin în prima săptămână după nașterea copilului, în nopțile zilelor impare (3,5,7), ele veghind asupra mamei și pruncului și alegându-i acestuia din urmă viitorul. În Transilvania și Moldova se mai păstrează, pe alocuri, obiceiul de a pune pe o masă, lângă nou-născut, făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. Cum vremurile s-au schimbat, Ursitoarele au fost înlocuite de actrițe-zâne, aduse în ziua botezului sau a „ruperii turtei“, iar masa cu valori a fost schimbată cu tava în care se pun tot felul de obiecte ce i se arată micuțului: pe care pune acesta mâna, acea meserie se spune că va avea.

Botezul: nu lipsește din nicio familie de creștini (ortodocși și catolici, cu ramurile sale ulterioare), fiind o tradiție pesemne introdusă de acum 2.000 de ani. Rolul esențial în creștinarea pruncului revine astăzi nașilor. Dar în anumite zone din Banat, Transilvania și Oltenia moașa este aceea care duce copilul la biserică și spune „duc un păgân și voi aduce un creștin“ și-l aduce acasă afirmând că „am dus un păgân și am adus un creștin“; când preiau copilul de la moașă, nașii pun un ban de argint pe jos, pentru a o plăti. Această tradiție este răspândită, fără excepție, la scară națională, ținând mai degrabă de religie decât de obiceiul popular. Rolul botezului este acela de curățire și spălare a păcatelor strămoșești moștenite de la Adam și Eva, introducând copilul în stare harică. Mai sunt, dar numai izolat, și alte tradiții la naștere: prima baie a copilului, când se adaugă în apă busuioc, grâu, mărar, mentă, romaniță, agheasmă, lapte dulce și un bănuț; scăldătoarea moașei, când în baia pruncului se adaugă agheasmă, gălbenele, mentă și mărar; masa moașei, a treia zi după prima Bobotează din viața nou-născutului.

Tradiții de nuntă

La căsătorie, tinerele cupluri primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea căsniciei, iar Taina Cununiei face ca legătura dintre bărbat și femeie să fie asemănătoare aceleia dintre Hristos și Biserică. Nunta, dincolo de fastul în care s-a înveșmântat în zilele noastre acest moment unic din viață, cu aspecte cam prea des exclusiv pecuniare, rămâne o datină păstrată cu sfințenie în cultura umanității, nu doar la noi. În ortodoxie s-a împământenit obiceiul ca nicio cununie să nu aibă loc în posturile mari, de Crăciun sau Sf. Paști. Și da, cam pe nicăieri nu a mai rămas obiceiul pețirii fetei, când părinții băiatului cer mâna miresei de la părinții acesteia, cu toată pregătirea de conjunctură. Și rar, poate izolat, prin spațiul rural din Bucovina și Transilvania, se mai practică obiceiul mirelui și a fraților de ginerică, de a umbla din casă în casă cu plosca, pentru a invita satul la nuntă. Dar alte obiceiuri din timpul nunții (bradul, despletirea miresei) se practică și-n zilele noastre, deopotrivă la sat sau la oraș.

Obiceiuri de Crăciun (Nașterea Domnului) și de Anul Nou

Multe dintre datinile strămoșești au rămas în... muzee, ca să zicem așa, nemaifiind practicate aievea.

Din fericire însă, cam tot ceea ce este legat de Moș Nicolae și apoi de Moș Crăciun, de Nașterea Mântuitorului, s-a conservat până în zilele noastre. Bine, cu unele sacrificii, în sensul în care Moș Crăciun a traversat perioada comunist-ateistă sub formă de Moș Gerilă! Dar bine că a făcut-o!

Moș Nicolae este totuna cu sărbătoarea bunului Sfânt Ierarh Nicolae, care a trăit între anii 280 și 345; persoana a existat de-adevăratelea și făcea daruri multe familiilor sărace, fiind de-o bunătate de necuprins în cuvinte. Până și nuielușa face parte dintr-o povestioară care ține tot de blândețea sufletească a sfântului. Mda, și este permisă magia chiar și astăzi, Sf. Nicolae fiind întruchipat în Moș Nicolae, fratele mai mic al Crăciunului, cel care deschide feeria de decembrie cu daruri aduse în special celor mici.

Crăciunul este legat indisolubil de Nașterea Mântuitorului, dar tradiția populară a transmis până astăzi obiceiuri creștine împletite cu cele păgâne; noi suntem generoși și le numim pe toate populare. De această mare sărbătoare se urnesc colindătorii (Steaua sau Bună-dimineața); e drept, în realitate ei pornesc din casă-n casă cam de la începutul lunii decembrie. Teoretic, cântecele de stea ar trebui să revină doar primei zile de Crăciun, când colindătorii poartă cu ei o stea (din carton, din lemn sau din alte materiale) pe care sunt desenate scene biblice. De regulă sunt răsplătiți cu mere, nuci, colaci sau covrigi. Singura zonă în care la acest colind merg și adulții este Maramureșul. Un alt obicei care însoțește Crăciunul este împodobirea bradului, o reprezentare a „arborelui lumii“ sau a „arborelui Paradisului“. Până în secolul al XV-lea, europenii își împodobeau casele cu crengi de brad și numai în anul 1605 a fost înălțat primul pom de Crăciun într-o piață publică, la Strasbourg. Primul brad împodobit așa cum îl știm în zilele noastre este creația din 1611 a ducesei Dorothea Sybille von Schlesien (Breslau). La noi obiceiul a pătruns în 1866, când primii studenți români proveniți din curțile nobiliare au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena. Din punct de vedere culinar, tradiția românească păstrează cele trei preparate de bază: perișoarele, sarmalele și cozonacul. Este adevărat, între timp, bucătăria a fost îmbogățită cu alte exporturi „rafinate“. Între Crăciun și Revelion vine sezonul urătorilor și urărilor: plugușorul, sorcova (cele mai răspândite), Ursul, Caprea, Bunghierii, Căiuții, Malanca, Jienii și Mascații.

Maria Bogdan

Din cele mai vechi timpuri, ouăle sugerează renaşterea naturii, a omului, precum şi Învierea lui Iisus Hristos. În Moldova, în perioada Sfintei Sărbători de Paști, în semn de prețuire a jertfei Mântuitorului, femeile din aceste locuri brăzdate de istorie, tradiție și sărbătoare trudesc ore întregi pentru realizarea unui ou încondeiat în care se regăsesc, pe lângă simbolurile religioase, și cele care desemnează trăinicia neamului, pe baza poveștilor și a povestirilor. Deoarece în această zonă tainele meșteșugului și ale artei încondeierii ouălor aparțin comunității huțule din Bucovina (Paltinu și Vatra Moldoviței), precum și din alte zone ale Sucevei (Măgura – Ulma și Izvoarele Sucevei), dar și la Iași. Am ajuns și noi, la aceste comori tradiționale pentru a înțelege, cum în această zonă tradiția este trainică din veac în veac, iar oamenii din aceste locuri de răscruce țin la meșteșugul lor.

Oul încondeiat tradițional și oul arătos

În satul Paltin, comuna Vatra Moldoviței, din județul Suceava, Aurelia Ciuvercă, în vârstă de 63 ani, duce tradiția mai departe și inspiră noua generație în a iubi acest meșteșug: „Moștenesc tradiția încondeierii ouălor de la bunici și am dus-o mai departe prin intermediul cele patru fete pe care le am deoarece pentru noi este un meșteșug de suflet. Astfel, am ajuns să fac ouă închistrite, iar tehnica în acest sens este una foarte simplă. Noi spălăm, curățăm și scoatem conținutul ouălor și apoi începem a le închistri cu ceară curată; prima dată lucrăm pe alb, în a doua fază îmbăiem ouăle în galben, iar după această etapă le îmbăiem în baie roșie, apoi neagră, după care le ștergem și le închistrim, cum știm noi cel mai bine, cu motive tradiționale. Înainte, bunicii mei nu dădeau cu lac... dădeau doar cu șoric de porc. În schimb, noi acum folosim lacul, deoarece este mai arătos. Motivele tradiționale pe care noi le folosim sunt: spicul grâului, frunze de stejar, coarnele berbecului, grebla, steaua, creasta cocoșului și cărarea rătăcită. Înainte era mai simplu deoarece se făceau pe ouă doar niște picături, alb pe galben și pe roșu, pur și simplu picurai ceara. Mai nou, am observat că se cer foarte mult ouăle în relief“, a precizat meșterul popular Aurelia Ciuvercă.

Un condei numit chişiţă

În această perioadă ouăle de găină, de raţă sau de struţ sunt desenate cu multă pricepere de artizanii din aceste locuri. Astfel, am ajuns să o cunoaștem pe Maria Gorban în vârstă de 42 ani, din satul Măgura, comuna Ulma, din județul Suceava: „La noi tradiția se păstrează din moși-strămoși și încerc la rândul meu să o păstrez și s-o duc mai departe. De mică mi-a plăcut să încondeiez ouă. Tehnica constă în încondeierea cu ceară de albine și punerea ouălor în mai multe vopsele; unele modele sunt vechi, tradiționale, iar altele le-am reinventat: Crucea Paștelui, frunze de stejar, calea rătăcită, cireșica, peștele etc. De asemenea, mai fac și ouă încondeiate cu ceară în relief, ceara rămânând pe ou, iar la unele le șterg ceara, rămânând doar modelul. În prima fază scoatem conținutul din ou, după care se curăță atât interiorul cât și exteriorul ouălor, iar când este uscat încep încondeierea cu o chișiță, respectiv pun ceară fierbinte și fac modelul dorit“, ne spune Maria Gorban, meșter popular.

Pictura ouălor, alt meșteșug destoinic

La Iași am întâlnit-o pe Valentina Acasandrei. Aceasta lucrează cu motive religioase și inspirate din poveștile lui Creangă: „Meșteșugul meu este iconoritul, adică pictura icoanelor. Pictez icoane pe lemn și sticlă, cu toate că sunt mai puțin cunoscute în zona noastră a Moldovei.

Pictez pe linguri de lemn diferite scene din poveștile și povestirile lui Ion Creangă. M-am gândit la această nișă în primul rând pentru că m-am născut în Iași, cu toate că rădăcinile mele sunt undeva prin Cernăuți. Se spune că, iar Creangă s-a născut la Humulești, dar a dat tot ce a avut mai bun la Iași, sub umbra marelui Eminescu. Acest lucru este pentru mine o motivație de a face cunoscută literatura lui Creangă. Cât despre tehnica pe care o aplic ouălor, eu nu le încondeiez cu ceară, ci le pictez deoarece am încercat să le transpun prin tehnica meșteșugului meu pe un alt suport, respectiv coaja de ou.

Ilustrez motive religioase și îmi place să înfățișez scena cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în luptă cu balaurul deoarece este un sfânt popular la noi, în zona Moldovei, fiind și ocrotitorul nostru încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Să nu uităm că apărea și pe steagurile de luptă. Alte modele tradiționale sunt: scena Învierii, Hristos ieșind biruitor din mormânt, în veșmânt alb și cu raze ce simbolizează lumina Învierii și, nu în ultimul rând, Crucea Paștelui.

În cazul meșteșugului meu este o cruce formată din romburi și cu spice de grâu. De asemenea, am asociat Crucea Paștelui cu simbolul cocoșului deoarece acest model este asociat cu lepădarea lui Petru, atunci când Hristos i-a spus: «– Că tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»“, spune Valentina Acasandrei, meșter popular.

Beatrice Alexandra MODIGA

Conform vechilor tradiții creștine, în luna septembrie începe noul an bisericesc, iar în lumea satului semnifică hotarul dintre viață și moarte pentru că încheie un ciclu și deschide un altul. Răpciune – sau Viniceriu cum îi mai spun unii – este una dintre cele mai importante luni din an pentru că acum se culeg cele mai multe roade ale câmpului, iar vremea din prima zi a lunii indică vremea de anul viitor: dacă plouă dimineața, va fi primăvara ploioasă, soare la amiază înseamnă an bun; dacă plouă, va fi an ploios, dacă e soare, va fi an secetos; vremea posomorâtă înseamnă toamnă rea, iar tunetele anunță toamnă lungă.

În fiecare an, luna septembrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și decembrie, iar cele patru săptămâni din lună poartă denumiri speciale. Săptămâna Sântmăriei Mici este dedicată Fecioarei Maria, a cărei sărbătoare de pe 8 septembrie anunță toamna, iar primele care simt acest lucru sunt păsările migratoare care încep să plece din țară. Urmează Săptămâna Strugurilor, semn că viile încep a fi culese și se face mustul. În această perioadă cea mai importantă sărbătoare este ziua Crucii – 14 septembrie. În această zi, în mediul rural se păstrează numeroase obiceiuri: se postește, se pomenesc morții dându-se de pomană căni pline cu apă sau miere; se duc la biserică buchete de flori cu care se înconjoară Sf. Cruce; nu se mănâncă fructe care au în componență semnul crucii – nuci, mere, prune, struguri. În popor mai este denumită Ziua Șarpelui deoarece vietățile încep să se retragă în pământ pentru a hiberna până în primăvară. Tot acum se strâng ultimele plante de leac și nu se taie lemne pentru ca gospodăria să fie ferită de șerpi. Cea de a treia săptămână a lunii este denumită Săptămâna Averii deoarece gospodinele încep să facă proviziile pentru iarnă, iar bărbații pregătesc țuica. În data de 22 septembrie se sărbătorește Sf. Sfinţit Mc. Foca, apărător de rele şi durere, țăranii respectând această zi pentru a fi feriți de foc, în timp ce în perioada 24-28 se țin Berbecarii pentru ca oile să fie păzite de lupi. Ultima săptămână a lunii este dedicată lui Mioi, cel care aduce vremea bună.

În lumea agrară, septembrie este și una dintre cele mai solicitate luni: se strâng recoltele și se pregătește terenul pentru următorul an agricol; se pregătesc albinele pentru iarnă pentru că jumătatea lunii este considerată ca fiind debutul iernii apicole; tot acum, în unele zone din țară, ciobanii încep să coboare oile de pe munte și să le pregătească pentru iernat.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 58

Felicia Carmen Sarcină a devenit cunoscută în spaţiul public ca o importantă solistă de muzică populară a Gorjului. Consacrarea definitivă la nivel naţional a venit însă odată cu Piţărăii cu măşti, din Cloşani, un obicei străbun adus la viaţă alături de copiii de la Grupul „Roua“. A cucerit publicul instantaneu cu acest episod, tinerii şi instructorul-coregraf Carmen Sarcină fiind invitaţi în studiourile de televiziune şi la manifestările prilejuite de marile sărbători creştine. Aplecarea aceasta a Feliciei Carmen Sarcină înspre reînvierea, conservarea şi transmiterea datinilor populare ne-a determinat şi pe noi să dorim să o avem în paginile revistei noastre.

– Sunteţi născută în Padeş, o comună situată la poalele Munţilor Mehedinţi, în nord-vestul Gorjului.

– Da, e o splendidă aşezare de munte, aparţinând Gorjului, dar se învecinează cu trei judeţe, Hunedoara, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Poate şi de aici, de la interferenţa a patru zone culturale, bogăţia în tradiţii şi obiceiuri populare a satelor noastre. Pe aici îşi face loc de curs la vale Motrul, la noi sunt şi o parte din Cheile Cernei, tot de aici a lansat celebra chemare la luptă „către tot norodul omenesc“ pandurul Tudor Vladimirescu, devenită ulterior „Proclamaţia de la Padeş“. Natura a fost darnică peste măsură cu localitatea noastră, cu Piatra şi Peştera Cloşanilor, Cheile Motru Cec, Corcoaiei, Ciucevele Cernei, Parcul Naţional Domogled, Pădurea Gorganu etc.

– Şi uite aşa, cu natură din abundenţă şi o istorie a locului de măsură, s-a adunat în sufletul dvs. sentiment mult, cât să vreţi să-l exprimaţi în cântec. Sau, mai târziu, să doriţi să păstraţi vie tradiţia populară a locului.

– Adevărul este că am avut şi de la cine să prind dragoste, dar nu numai pentru cântec, ci pentru tot ceea ce înseamnă legendă, trecut istoric, tradiţii populare, obiceiuri transmise din bătrâni. Bunicii mei erau crescători de animale şi, cum mi-am petrecut o mare parte din copilărie alături de dânşii, mi-am însuşit cam tot ceea ce făceau ei: ascultau muzică, ascultam şi eu; cântau, cântam şi eu; ţineau o sărbătoare într-un fel, o ţineam şi eu. Am ascultat apoi, la foc, seara, la stână, o mulţime de poveşti despre sat, oameni, bătrâni. Toate aceste comori le-am păstrat în suflet până azi. Pe urmă, mama mea cânta în formaţia Căminului Cultural Padeş şi mă lua cu ea în tot felul de spectacole. Aşa am urcat şi eu prima dată pe o scenă, alături de mama.

– Când aţi debutat de-adevăratelea, ca solist de muzică populară?

– Se întâmpla în anul 1987, când am participat pentru prima dată la un concurs de interpretare şi am obţinut marele premiu şi trofeul Festivalului Tismana. M-am înscris apoi la Şcoala Populară de Artă de la Târgu-Jiu şi am continuat să merg la concursuri de profil, de exemplu Festivalul „Narcisa de Aur“, de la Costeşti-Argeş, „Maria Lătăreţu“, de la Târgu-Jiu, „Cântecele munţilor“ – Sibiu, „La izvor de cânt şi dor“ – Lipova etc. Am urmat apoi o carieră muzicală obişnuită, cu participări la concerte, evenimente culturale şi sociale. În prezent sunt solist-vocal al Ansamblului Folcloric „Maria Lătăreţu“ al Şcolii Populare de Arte Târgu-Jiu, înfiinţat în anul 2005. În plan personal, m-am împlinit sub toate aspectele, sunt căsătorită şi am două fiice.

– Trebuie să spunem că dvs. aţi urmat în acelaşi timp şi o carieră didactică.

– Am fost, vreme de zece ani, după absolvirea liceului, educatoare şi învăţătoare la Şcoala Generală din Cloşani, răstimp în care am urmat cursurile de specializare cu profil pedagogic din cadrul Universităţii „Mihai Viteazul“ din Craiova. În prezent sunt studentă a Conservatorului din Cluj-Napoca.

– Glumind puţin, sunteţi colegă cu fiicele dvs.!

– Da, cele două fete ale mele sunt şi ele studente, dar la Bucureşti. Din 1997 sunt instructor la Şcoala Populară de Artă din Târgu-Jiu şi instructor-coregraf al Ansamblului de datini şi obiceiuri populare „Roua“ din comuna Padeş, care funcţionează ca secţie externă a Şcolii Populare de la Târgu-Jiu.

– Ansamblul cu care aţi avut un succes neaşteptat. Spuneţi-ne mai multe despre „Roua“.

– Generaţii întregi de copii şi de tineri au trecut prin acest ansamblu. El are, în medie, 35-40 de membri, cu vârste cuprinse între 7 şi 30 de ani, din comuna Padeş şi din localităţile învecinate, Tismana, Baia de Aramă etc. Scopul nostru a fost acela de a promova obiceiurile populare ale zonei, de a readuce la viaţă tradiţii de mult uitate. Aşa au luat naştere spectacolele noastre care pun în scenă obiceiuri de Dragobete, Florii, Sânziene, Paparuda, Claca sau tradiţii de iarnă precum Piţărăii cu măşti, Capra, Steaua, Pluguşorul, Cinişoara. Toate acestea au fost cândva practicate în zona noastră de interferenţă Gorj – Mehedinţi – Caraş – Hunedoara, iar noi n-am făcut altceva decât să le readucem în atenţia publicului de azi, oarecum îndepărtat de moştenirile culturii rurale.

– Am văzut că sunteţi invitaţi la TV şi concerte, anume pentru aceste extraordinare momente tradiţionale pe care le-aţi coregrafiat şi le-aţi pus în scenă.

– E foarte adevărat. După ce s-a auzit de noi şi mai ales despre ceea ce facem am fost chemaţi la festivaluri/evenimente culturale în judeţ şi în ţară: la Târgu-Jiu, Motru, Craiova, Reşiţa, Sibiu, Focşani sau Bucureşti. Am fost invitaţi să susţinem spectacole la Sala Radio, am apărut la TVR 1, la „Tezaur folcloric“ şi „O dată-n viaţă“, la TVR 2, la „Popasuri folclorice“ şi „Zestrea românilor“, Etno TV, Inedit, Digi 24 Craiova, Radio Oltenia Craiova, radiouri şi televiziuni locale. Asta înseamnă că ţelul meu a fost atins, acela de a insufla în sufletul copiilor dragostea pentru ceea ce ne-au lăsat moştenire străbunii noştri, iar ei transpun totul cu maximă autenticitate, astfel încât să fie doriţi în emisiuni şi spectacole. Din acest punct de vedere sunt liniştită: mereu se ivesc copii şi tineri dornici să înveţe, iar atâta vreme cât avem continuitate şi dorinţa de a aduce pe scenă tradiţiile populare, toate acestea nu vor fi uitate.

– Care sunt planurile dvs. imediate, fiindcă ştiu că aveţi proiecte ambiţioase?

– Poate să extindem muzeul, acum avem unul mic, unde am expus obiectele tradiţionale vechi colecţionate, costume populare, unelte din gospodăria ţărănească etc. Am înfiinţat o asociaţie culturală şi, dacă vom găsi sponsori, vrem să înregistrăm toate cântecele populare vechi pe care le-am cules, eu şi elevii mei, de la bătrânii satelor. Am vrea un spaţiu pentru repetiţii, apoi mă gândesc la un atelier pentru confecţionarea costumelor populare, a ţesăturilor şi cusăturilor tradiţionale, a măştilor populare. Nu ştiu dacă o să putem face toate aceste lucruri în 2015, dar toate proiectele sunt de suflet, la care nu vom renunţa.

Maria Bogdan