reclama youtube lumeasatuluitv
update 7 Aug 2022

O formă de artă populară pe cale de dispariție. Teatrul nescris de la Şanţ

Pare un sat oarecare, un loc unde se termină asfaltul şi încep cărările spre Munții Rodnei. Dar aici, la Şanţ, există de peste 100 de ani o formă unică de teatru popular. La începutul secolului al XX-lea, Constantin Iugan, un om luminat şi hâtru, a înfiinţat un teatru nescris. Actorii erau simpli ţărani. Nu aveau scenariu sau regie. Piesele reprezentau poveşti adevărate din lumea satului, majoritatea cu subiecte satirice. S-au transmis de la o generaţie la alta, ca şi costumul popular, fiecare interpret adăugând câte ceva. Cristina Iugan şi Reghina Olar sunt urmaşele întemeietorului trupei şi actriţe ale teatrului nescris de peste 50 de ani.

„Constantin Iugan, cel care a făcut teatrul aici, la Șanț, îmi era rudă. Îmi plăcea foarte mult și am fost de tânără în trupă. De multe ori lăsam treburile casei și mergeam la repetiții. Acum câțiva ani am fost foarte bolnavă, așa-i la bătrânețe, și poate că dorința de a mă întoarce la colegii mei de la teatru m-a făcut să mă însănătoșesc mai repede... Am umblat cu teatrul prin toată țara și avem o mulțime de premii câștigate“, ne spune Cristina Iugan. Teatrul popular, ca formă de artă populară, este pe cale de dispariție, nu știu dacă au mai rămas patru-cinci formații în țară. Este păcat pentru că aceste piese descriu foarte bine lumea satului, cu bune și cu rele, ne mărturisește Reghina Olar.

Teatrul nescris de la Șanț are acum două trupe şi peste 10 piese în repertoriu. Satul bistriţean de astăzi le oferă o nesecată sursă de inspiraţie. Fete de la ţară înşelate de şmecherii de la oraş, fermieri prinşi în mrejele banilor de la Uniunea Europeană, femei care-şi înşală bărbaţii, şefi de post corupţi sunt câteva dintre subiectele din realitatea imediată preluate de teatrul nescris din comună.

Teatrul nescris a tras antenţia, în anii '30, sociologului Dimitrie Gusti. A fost considerată drept prima formă de teatru comunitar din România şi a constituit subiect de teze de doctorat pentru regizorii profesionişti. Replicile actorilor amatori, dincolo de firescul cuceritor al graiului din Ardeal, conţin multă improvizaţie şi o sănătoasă şi bine temperată ironie, cu subînţelesuri ce aşteptă a fi descifrate de către spectator.

Actorii de la Şanţ se mândresc cu zeci de premii şi diplome, cu turnee în străinătate şi spun că nu îşi pot închipui viaţa fără teatru chiar dacă, ca între artişti adevăraţi, mai apar şi certuri şi vorbe neortodoxe spuse la supărare.

„Ne mai certam și noi, ca între artiști, ne spune, zâmbind, veterana trupei, Cristina Iugan, dar toți venim de plăcere și cu plăcere să jucăm, mai întârzie câte unul, mai are de lucru pe la animale altul, dar suntem o echipă, cum se spune, și avem ambiția să demonstrăm că teatrul popular nu a murit...“

Poate că specialiştii vor găsi asemănări ale teatrului nescris cu comedia del arte, poate chiar cu pietrele lui Molière sau ale lui Carlo Goldoni. Dar teatrul popular din satul de sub Munţii Rodnei pare, pentru privitorul de rând, un fenomen irepetabil şi inimitabil, făcut cu har, fără texte și regie, de oamenii satului.

Pentru ei, actorii teatrului nescris de la Şanţ, viaţa e o scenă, pe care fiecare îşi are rolul...O piesă în care vecinul, preotul, poliţistul sau doctorul din sat pot deveni oricând personaje...

Vasile Braic

Daniel Brătescu, despre o tradiție „altfel“: „Sculptura în coajă de ou este o artă populară românească reinterpretată într-o manieră avangardistă“

Când vorbim de ouă ne gândim în primul rând la pui, apoi la mâncare și, nu în ultimul rând, la Sărbătorile Pascale. Pentru acestea din urmă oul reprezintă un simbol deosebit. Există un om care a mers și mai departe, privind oul dintr-o altă… perspectivă.

Daniel Brătescu este un tânăr arhitect care adoră provocările, arta, tradiția și lucrurile inedite. Însă cel mai mult îi place să creeze și să fie original. Aceste calități au încurajat pasiunea sa pentru sculptat în coajă de ou. S-a documentat, a luat lecții de la un maestru bătrân din China și s-a apucat de treabă. Rezultatul? O mulțime de piese unice, meticuloase, apreciate și medaliate cu aur.

Reporter: Ce anume te-a determinat să realizezi asemenea elemente decorative? 

Daniel Brătescu: Am văzut pe Internet o postare cu diferite sculpturi realizate din fructe, gheață, cranii de animale și ouă. M-a atras sculptura în coajă de ou deoarece mi s-a părut ceva deosebit, unicat și interesant. Apoi mi-a surâs ideea de a folosi o freză puternică pentru a sculpta un obiect atât de fragil. M-am documentat puțin și am reușit să iau legătura cu un sculptor bătrân din China, care m-a învățat și mi-a oferit câteva trucuri.    

Rep.: Ce te inspiră în momentul în care te apuci de sculptat?

D.B.: Inspirația vine căutând diverse modele și pattern-uri repetitive, de la motive tradiționale, la pattern-uri din natură și nu numai. Spre exemplu, am realizat o sculptură în coajă de ou inspirată din bulele rămase pe săpun după folosire, iar altul din venaturile unei frunze.

Rep.: Ce fel de ouă folosești?

D.B.: Folosesc în mare parte ouă de gâscă, de la bunica din ogradă. Am făcut experimente cu ouă de găină, struț, rață, lebădă și chiar prepeliță. Cele mai spectaculoase mi se par, cel puțin până acum, ouăle de emu. Acestea sunt închise la culoare, iar pe măsură ce intru în grosimea cojii culoarea se schimbă de la albastru la turcoaz, la alb. Am realizat un model, dintr-un ou de emu, cu care am participat la Olimpiada culinară din Luxemburg 2018 și am câștigat medalia de aur.

Rep.: Care este procesul de lucru? Cum ajunge un ou banal să se transforme într-o adevărată piesă prețioasă? Care sunt pașii necesari?  

D.B.: Procesul este unul destul de meticulos. Încep prin a curăța coaja oului. Îl spăl foarte bine, apoi se face o mică incizie în partea inferioară şi se scoate conținutul cu ajutorul unui furtun. Apoi desenez modelul și încep să-l sculptez cu ajutorul frezei. La final, introduc oul într-o baie de clor pentru a dizolva membrana interioară. Modelul meu preferat este cel compus dintr-un pattern de inimi, sculptură cu care am realizat proiectul 100carvedeggs.com, cu scop caritabil. Banii strânși din vânzare au fost donați pentru 10 cazuri de copii bolnavi de cancer de la Institutul Oncologic din Fundeni.

Rep.: Cât de migăloasă este lucrarea? Cât timp îți ia să realizezi o astfel de piesă?

D.B.: Depinde foarte mult de model și de ou în sine. Cu cât oul este mai mic și coaja mai subțire, timpul este mai scurt. La un ou de struț poate ajunge și la câteva luni de zile, bineînțeles făcând și alte activități în acel timp. Din păcate, sculpturile pe care le fac sunt extrem de fragile. Nu le ofer niciun tratament special de întărire; tocmai caracterul lor efemer le oferă farmecul și bucuria de a le privi.

Rep.: Poate această pasiune să se transforme într-un business de succes?

D.B.: Este foarte greu dar da, se poate transforma într-un business. Totul depinde de tine, ca artist, dacă îți dorești asta cu adevărat și dacă îți permiți să îți aloci tot timpul și energia în această direcție. Profesia mea de arhitect nu mi-a permis să îmi dedic tot timpul sculpturii. Pentru mine nu a fost niciodată o țintă să transform acest meșteșug într-o afacere.

Rep.: Te-ai gândit să inițiezi și alte persoane în acest domeniu?

D.B.: Am ținut în trecut, când timpul îmi permitea, workshop-uri de sculptură. Uneori țineam ședințe on-line, prin conferință video. Nu am intenționat să țin totul pentru mine. De fiecare dată când am fost întrebat am spus tot ce am știut. Îmi place ideea de a crea o concurență și chiar invit oamenii să învețe acest meșteșug pentru relaxare și destindere.

Rep.: Cum ai defini arta autentică românească?

D.B.: Arta autentică românească este cea învățată din moși-strămoși, cum este vorba. Din punctul meu de vedere, ceea ce fac eu, sculptura în coajă de ou, are o foarte mică tangență cu încondeiatul ouălor. Tehnica diferă. Tocmai din acest motiv consider că ceea ce creez este o artă tradițional românească reinterpretată într-o manieră avangardistă.

Rep.: Ai încercat să promovezi produsele tale și în afara țării?

D.B.: Am încercat, la început de drum, să vând produsele pe site-urile din străinatate, dar fără succes. Am renunțat foarte ușor, deși am văzut că există artiști care vând astfel de lucrări cu sume mari de bani. Nu știu, poate tocmai ideea aceasta de bișniță m-a făcut să nu insist în direcția aceasta.

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

O artistă a covoarelor țesute în război

Românii iubesc meșteșugul popular. Și, cu siguranță, arta populară va dăinui indiferent de vremurile care vor veni peste noi. În numărul trecut al revistei v-am prezentat doi maeștri populari deosebiți care sunt o dovadă certă în acest sens. Articolul ce urmează ne-o prezintă pe Maria Călinoiu.

Maria Călinoiu este din comuna Izvoarele. A devenit ceea ce specialiștii ar numi un artist popular în adevăratul sens al cuvântului. De la vârsta de 11 ani a învățat să țeasă, să lucreze la gherghef, să împletească ori să coasă goblenuri. Părinții săi au avut în casă război orizontal, cum sunt de regulă cele din zona Munteniei, dar meșteșugul l-a dobândit la un atelier și, pe măsura trecerii timpului, s-a perfecționat astfel încât covoarele sale sunt de-o frumusețe rară. Toată viața a lucrat și s-a întreținut din așa ceva. Dar mai ales în ultimii 20 de ani a produs cele mai multe țesături: „După ce s-a prăpădit soțul meu, iar la un an și băiatul nostru, am rămas cumva fără mijloace de existență.

covor

A fost nevoie de mult efort fiindcă mă gândeam tot timpul la fiica mea, că-i trebuia și ei un viitor – și oricum ea îmi rămăsese cel mai drag reper al vieții mele –, dar Dumnezeu m-a ajutat și am reușit să mă întrețin cu banii câștigați din goblenuri sau țesut. Am avut la un moment dat comenzi încât nu le puteam face față, fiind nevoită să-mi iau ajutoare. Aflaseră oamenii din tot județul de mine și-mi cereau în special covoare, în culori și motive populare alese de ei din ceea ce le prezentam ori sugeram eu. De vreo zece ani însă să știți că vând destul de puțin; nu știu ce se întâmplă, ori nu mai este căutată arta populară, ori nu mai are lumea bani.“ Un covor precum cel din fotografia alăturată se lucrează cam în două luni. Plus prepararea materialelor. De fapt, lâna o are în gospodărie, de la oile pe care le crește. Aceasta trebuie spălată, scărmănată, dusă la mașină (darac), toarsă și vopsită, operațiuni pe care, cu excepția vopsitului, gospodinele le fac în special înspre toamnă și iarna, când nu este așa de multă muncă pe lângă casă. De aici înainte urmează o altă tehnică de întins și urzit pânza în război, în funcție de modelul ales, după care începe marea migală a țesutului. Meșteșugul acesta s-ar putea să aibă ca ultimi reprezentanți generația Mariei Călinoiu.


Deși îi învață pe copii această îndeletnicire în taberele de creație organizate la Izvoarele, se pare că nicio tânără din sat nu este dispusă să preia tradiția și s-o ducă mai departe. Și e cumva păcat. Uitați-vă fie și numai la costumul popular purtat de Maria Călinoiu, o frumusețe fără cusur, și veți înțelege ce spun.

Maria BOGDAN

Maeștri ai artei populare românești

Românii iubesc meșteșugul popular. De-adevăratelea sau declarativ. Cea mai stupidă întrebare pe care o pun oamenii în general și jurnaliștii, în special, sună cam așa: „Are cine prelua și duce mai departe creația populară?“ Dar, în același timp, n-am scoate din buzunar o sumă de bani pentru a cumpăra un costum cusut de mână, însă dăm fuga la mall să ne completăm garderoba cu blug rupt, de marcă. N-am sacrifica un perete să punem o carpetă sau ceva ceramică, că nu dă bine așa ceva în secolul modernismelor. Și-atunci de ce ne-am mai strădui să adresăm întrebarea, dacă noi nu ajutăm ca tradiția să reziste timpului? Dar fiți liniștiți, arta populară, cum-necum și prin ce miracole, va dăinui. Dovadă: oameni precum cei din articolul de față.

Păpușile pline de umor ale Danielei Constantinescu

daniela constantinescu

Daniela Constantinescu este din Galați. A absolvit acum 20 de ani o facultate de inginerie, dar nu a profesat niciodată. Studiul a ajutat-o în schimb la altceva, să-și șlefuiască simțul artistic, într-o artă pe care a inventat-o și reinventat-o de fiecare dată. Confecționează candele decorative, păpuși decorative pentru sticle și borcane, păpuși cu magnet și papuci, ultimul produs ținând tot de latura artistică. Creațiile sale pot fi asimilate umorului popular de bun gust. Păpușile sunt de fapt figurine de bătrâni și bătrâne, cu fețe comice de-a dreptul, un ceva care te umple deopotrivă de bună-dispoziție și apreciere. Păpușile sunt migălos de realizat. Adică e o industrie întreagă acolo, iar fiecare lucru – ochișor, nas, gură (schimonosite ironic), basma, păr, șorț, picior, mână, încălțări, bluză, trăistuță etc. – trece prin mâna artistei. Daniela Constantinescu spune că nu a lucrat niciodată întâmplător, ci a planificat fiecare detaliu în parte. De exemplu, este singura din țară care a creat păpușile cu magnet sau candelele decorative. Pe unele le lucrează de acum, pentru a fi gata de Crăciun, Revelion, 8 Martie și Sf. Paști, iar în sezonul de primăvară-vară, ceva toamnă, meșterește la păpuși și papuci. Și să nu credeți că e o muncă ușoară. De pildă, pentru papucei, în afară de a spăla lâna, a o dărăci, e foarte interesantă metoda de obținere a pâslei, prin frecare cu săpun și apă, vreme de patru ore! Am întrebat-o pe creatoare dacă se poate trăi exclusiv din ceea ce face.

Răspunsul îl anticipasem cumva: la limită. Prima dată sunt taxele (în afară de cele obișnuite, la stat) de participare la târguri și festivaluri: „În afară de Ploiești și Tulcea, unde nu ni s-au perceput taxe de participare, fiind mai degrabă invitați, costurile pornesc de la 200 lei pentru trei zile și se opresc la 2.500 lei în târgurile private. De ultimele este greu să te atingi și-s de evitat.“ Cu privire la vânzări, ei bine, acestea sunt în funcție de produs, sezon, prezentare, oraș. Practic, nu se poate conta pe un venit sigur lunar, acesta alternează de la o perioadă la alta, dar mai întotdeauna abia acoperă cheltuielile, cu o marjă de profit minim. Ce o determină pe artistă să rămână totuși în branșă? Simplu: pasiunea!

Poetă la 75 de ani!

maria iordache

Maria Iordache, din Izvoarele, Prahova, tocmai a împlinit 75 de ani. Dincolo de femeia cu croșeta din ilustrata alăturată se ascund preocupări nebănuite pentru cineva care toată viața a locuit și a condus o gospodărie la țară: o poetă cu patru volume publicate – „Din suflet pentru suflet“, „Apune soarele, dar răsare luna“, „Triumful iubirii“ și „Maria și gândurile sale“; o solistă de muzică populară, cu 12 cântece înregistrate și prezențe în emisiuni TV ori pe scenele festivalurilor de folclor de pe Valea Teleajenului; o iscusită creatoare a ceea ce numim noi obiecte tradiționale. Dar interesant este că aceste pasiuni cumva cenzurate s-au conturat la senectute, dacă vreți; trăiește un soi de a doua tinerețe întru-împlinirea sufletului, a preocupărilor sale artistice, a firii sale visătoare. Visătoare acum, fiindcă se descrie „o femeie puternică“: „Am luptat în viața asta foarte mult, dar am știut pentru ce. Am făcut o casă, am 4 copii foarte buni, 12 nepoți și mai buni, sunt aproape toți în cadrul armatei, și 8 strănepoți. N-am avut prea multă carte, am terminat doar patru clase primare, așa erau vremurile după război, dar le-am reușit pe toate, să țin gospodăria, să am și un serviciu. Unde a fost și a trebuit să pun umărul, l-am pus necondiționat. Am învățat să nu mă vait, să fiu puternică, să răzbat prin toate, iar acum am ajuns să mă ocup de mine și de sufletul meu.“ Fericirea nu constă însă în lucrurile de acum, care țin de latura interioară, ci are legătură cu cei de alături.

În urmă cu cinci ani, Maria Iordache și-a pierdut soțul, moment peste care n-a reușit să treacă. Dar și-a ajutat inima cu prezența la Clubul seniorilor, loc în care, în fiecare joi, retrăiește sau mai bine zis trăiește ceea ce iubea în tinerețe: versul, cartea, lucrul de mână, cântecul. Aici a găsit puterea să-și adune scriitura ținută în caiete încă din timpul comunismului, să le retușeze și, ajutată de copii și Centrul Cultural Izvoarele, condus de Ion Diaconu, să le adune în cele patru cărți publicate. Cealaltă pasiune – cântecul – a fost reînnodată-n timp; în adolescență și prima tinerețe a urcat pe scenă, a luat chiar locul I la Cântarea României, dar viața a venit cu greutățile sale și totul s-a stins. Și-a reluat plăcerea de a cânta tot la club, iar apogeul înseamnă melodiile înregistrate și prezentate la TV, la „Ceasuri de folclor“ și „Popas de cântec“, precum și participarea la evenimentele organizate în comunele prahovene. Când nu scrie și nu cântă, lucrează sau coase obiecte tradiționale și le prezintă la târgurile unde clubul este invitat.


„În sufletul meu sunt împăcată. Nu m-am gândit niciodată la mine. Visul meu a fost să fie copiii bine, să-i văd la casele lor, să am nepoții realizați. Cea mai mare fericire aceasta este.“

Maria Bogdan

  • Publicat în Traditii

Sănduleni-Bacău. Arta populară la ea acasă

Și iată-mă la Sănduleni – Bacău, unde locuiește creatorul popular pe numele său Marian Lungu.

L-am găsit meșterind la o bundiță comandată de un flăcău dintr-un sat învecinat. Alături erau expuse alte piese: ii, sumane, cojocele și multe altele care își așteptau viitorii stăpâni.

„De mic, îmi spune tânărul artist popular, am fost interesat de frumusețea straielor pe care femeile în vârstă din familia mea le păstrau în lăzile de zestre și care, din păcate, în ritmul trepidant al civilizației, al schimbărilor sociale din viața satului au devenit tot mai mult o amintire.“

Tânărul Marian Lungu și-a urmat drumul. A terminat liceul la Bacău, apoi a urmat Facultatea de Științe Economice la specialitatea economia turismului.

Începutul? O mască

„Aparent totul era în regulă, își amintește tânărul creator. Pe mine însă mă atrăgeau frumusețile costumului popular pe care, până în anii '50-'60 ai secolului trecut, îl mai purtau oamenii locului.

Lucram, cum se spune, cu fereală, pentru că, potrivit mentalităților satului, e de rușine ca un bărbat să lucreze cu acul și ața.

Am trecut peste toate acestea și am îndrăznit să confecționez o mască folosită de tineri cu prilejul Anului Nou. A urmat apoi o bundiță, care nu arăta așa cum le vedeți dumneavoastră acum. Apoi mi-am dat seama că pot face lucruri mai frumoase, am învins prejudecățile satului și paralel cu liceul și facultatea am continuat să lucrez și să mă fac tot mai cunoscut.

Din lada de zestre și muzee

A căutat uneori, spre uimirea consătenilor, veșminte vechi, a copiat cu migală motivele care împodobeau straiele de altădată, a studiat în muzee exponatele, „aș zice că sunt prieten cu toți etnografii și muzeografii din Moldova“. Urmarea a fost că bundițele, cojocelele, sumanele sunt împodobite cu motive venite din vechime ca: rozeta solară, gherghina, spicul de grâu, dintele lupului, iar pe ii și cămășile bărbătești apare soarele, pomul vieții și altele.

Materia primă? E o întrebare la care tânărul artist răspunde cu o oarecare tristețe. „Nu mai e ca altădată. Inul nu se mai cultivă, lâna a ajuns, cum se spune, de râs și sunt nevoit să aduc materiale de peste mări și țări, din India, Turcia, Bangladesh și, e drept, uneori la prețuri mai bune.“

Cu acestea lucrează fără odihnă lucruri tot mai frumoase. E cunoscut și apreciat de amatori care îi solicită obiecte de îmbrăcăminte tradițională.

„Nu am o bucurie mai mare, mărturisește Marian Lungu, când văd în orașele mari femei și bărbați purtând cu mândrie cămeșa sau ia cu motive naționale pe care le-am făcut eu.“

Sănduleni – un brand

A ajuns cunoscut și în afara țării. Românii plecați peste hotare, dar și străinii îl solicită. Bundițele, iile, sumanele lucrate la Sănduleni au ajuns în Franța, Statele Unite, Spania, Canada ș.a

„Aș vrea să ajung și eu măcar în câteva din aceste țări“, glumește artistul.

În egală măsură este solicitat și în țară. Cum există posibilitatea ca unele cămine culturale să fie reabilitate sau construite cu fonduri europene, în multe localități din această parte de țară s-au constituit formații artistice care apar pe scenă în costume populare.

Ca urmare domnul Lungu a lucrat costume pentru formații artistice din Brusturoasa, Asău, Berzunți județul Bacău, Scobinți, Deleni în județul Iași și multe altele.

„Când sunt solicitat să lucrez astfel de costume le cer să aducă obiecte vechi din lăzile de zestre, astfel încât membrii formațiilor să apară în toată frumusețea costumelor de altădată.“

Din urmă vin viitorii meșteri

E mult de lucru și cu migală. La o ie se poate lucra și o săptămână, o bundiță durează două săptămâni și singur nu mai putea face față. „Am reușit să-i conving pe membrii familiei, am cerut și ajutorul unor sătence pricepute astfel încât să mă pot ține de cuvânt pentru că numărul comenzilor este tot mai mare.“ Dar cea mai mare bucurie a meșterului o constituie cei mai mici.

Printr-o decizie a Consiliului Județean Bacău, tinerii care se înscriu la Școala de Artă Populară sunt scutiți de a plăti taxă. Ca urmare, la Sănduleni a luat ființă o clasă exterioară a Școlii de Artă băcăuană la care s-au înscris și frecventează 14 copii. Profesor le este Marian Lungu care se ocupă în același timp și de o formație de dansuri în comună.

„Sunt bucuros și, să vă spun drept, nu credeam că în vălmășagul vremurilor pe care le trăim arta populară va avea un asemenea succes.“

Stelian Ciocoiu