Exploatațiile comerciale de creștere a porcilor din Asociația Producătorilor de Carne de Porc din România (APCPR) urmăresc cu îngrijorare ultimele știri sosite din Republica Moldova, unde au fost confirmate două noi focare de pestă porcină africană (PPA) în ferme ţărănesti amplasate la circa 40 km de granița cu România.

În ultimii ani, focare de pestă porcină africană au apărut în toate ţările situate în Nord- Estul României, ultima fiind Moldova, ceea ce probează migrarea pe căi naturale a virusului, teorie susţinută de specialiștii în situaţii de urgenţă din domeniul sanitar-veterinar. Statisticile realizate pun în evidenţă că principală cauză a răspândirii virusului PPA sunt mistreţii și oamenii cu produsele alimentare din carne de porc, transportate din zone infectate.

Lituania, Letonia, Estonia, Polonia și Ucraina s-au confruntat cu apariția PPA și au aplicat toate procedurile necesare distrugerii efectivelor afectate și protecției împotriva extinderii bolii. Costurile necesare pentru distrugerea efectivelor afectate și împiedicarea migrării virusului se ridică la milioane de euro.

ANSVSA a publicat pe site-ul său documente de informare și avertizare adresate publicului care călătoreşte din aceste ţări spre România. Spre informarea publicului, ataşăm două din materialele informative, dar acest lucru nu este suficient.

Prevenirea evoluției bolii în România presupune o campanie susţinută de informare a populaţiei, a celor circa 1,2 milioane de deţinători de exploatații non profesionale de creștere a porcilor, de mobilizare a autorităţilor centrale și locale în stoparea traficului cu alimente la frontiera de N-E, controlul circulaţiei porcilor și respectarea tuturor reglementărilor sanitare veterinare din sectorul de creştere a porcilor, responsabilizarea vânătorilor în valorificarea corectă a porcilor mistreți împușcați, etc.

Responsabilizare inseamnă și că orice suspiciune de boală a porcului să fie semnalată imediat autoritătilor veterinare.

Populația și autoritătile trebuie să conștientizeze faptul că un focar de PPA va consuma milioane de euro de la buget, va reduce producția natională și va restricţiona grav comerțul cu carne de porc pentru toate categoriile de producători. Va crește, în schimb, importul de carne de porc.

Exploataţiile comerciale profesionale au programe de biosecuritate, au investit în protecția și monitorizarea stării de sănătate a animalelor, iar apariţia unor cazuri de PPA ar duce la înregistrarea unor pierderi imense pentru producători, dar și pentru stat.

Asociația Producătorilor de Carne de Porc din România solicită autoritătilor statutului să ia măsuri urgente de interzicere a intrărilor de animale, carne și produse alimentare din Moldova și Ucraina și de control eficient în punctele de frontieră sau reducerea numărului acestora, de control a vânătorilor indiferent de forma de funcționare și de pregătire pentru intervenții în caz de urgenţă.

Solicităm să se publice măsurile de prevenţie împotrivă apariției PPA pe teritoriul României și autoritătile responsabile de intervenții în caz de urgentă cu datele de contact, să se folosească mesajele de „Interes Public” ale televiziunii naționale pentru informarea populației și să se restricționeze comerțul cu Moldova și Ucraina. Numai un efort comun va evita apariția PPA și consecințele dezastruoase pentru industria cărnii de porc din România.

Sursa Asociația Producătorilor de Carne de Porc din România (APCPR)

În vălmășagul vieții de fiecare zi, apropierea marii Sărbători a Nașterii Domnului prilejuiește multora dintre noi amintiri despre farmecul inegalabil al satului românesc de odinioară despre care Lucian Blaga spunea că „fâlfâia pe lângă noi ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streșini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte“.

Datinile, tradițiile și obiceiurile atât de legate în lumea satului sunt, cu fiecare an, din păcate, tot mai sărace, odată cu inovațiile neinspirate care ajung să determine dispariția lor.

Este ce spunea cu tristețe Vasile Tincu din Bodești-Neamț, un bătrân „de-atâtă cu văleatu“: „Obiceiurile vechi erau la inima omului. Erau așa cum le-au lăsat cei bătrâni. Le știam, le-așteptam și ne bucuram să le mai vedem o dată. Aiestea de-amu îs cam ca nilumea. Îs aduse de cine știe unde și n-au niciun rost.“

Să ne amintim așadar de vremea când, cu mic cu mare, lumea satului aștepta marea Săr­bătoare a Nașterii Domnului care era precedată de multe tradiții și obiceiuri odată cu 30 noiembrie, noaptea Sfântului Andrei, numit în Moldova Sântandrei, Moș Andrei, Andrei Cap de Iarnă, Indrea sau Ziua Lupului.

Atunci tinerii neînsurați organizau în noap­tea Sânandreiului Păzirea usturoiului. Perechi de tineri puneau pe o masă mai multe măciulii de usturoi înconjurate de tămâie și câteva lumânări de la Paști, acestea din urmă aprinse. Se petrecea și la despărțire fiecare fată lua o măciulie de usturoi pe care o ducea a doua zi la biserică. Era păstrată apoi lângă icoane, usturoiul din Noaptea Sfântului Andrei fiind bun de făcut „de dragoste“.

Tot acum pe cercevele, pragul ușilor, hornuri și grajduri se făcea semnul crucii cu un cățel de usturoi și tot cu un cățel de usturoi se făcea semnul crucii pe anumite zone sensibile ale corpului (ochi, gură, frunte, piept) pentru a fi feriți de boli și „bubă neagră“.

În noaptea Sfântului Andrei fetele doreau să afle ce le rezervă viitorul în anul care va urma. Din mulțimea practicilor premaritale amintim turta de Andrei. În noaptea amintită, pentru a frământa aluatul fetele aduceau de nouă ori, și cu ochii închiși, apă cu gura, apa, sarea și făina potrivit unei rețete. Se măsurau acestea cu o coajă de nucă, fiecare fată își făcea turta ei, o mânca, după care se culca așteptând să-i apară ursitul.

Alte candidate la măritiș alegeau să facă plimbări nocturne. Obiectivele vizate erau gardul, fântâna sau cotețul porcilor. La gard începeau a număra nouă pari, la ultimul legau o cordiță roșie. A doua zi, după cum arăta parul, stabileau caracteristicile viitorului soț: drept și neted însemna un soț tânăr etc.

În ziua Sfântului Andrei nu se mătura, nu se făcea pomană, nu se dădea nimic cu împrumut, iar unele obiecte, cum ar fi cleștele, pieptenele de scărmănat lâna se legau strâns cu sfoară și nu se pronunța cuvântul lup, Sfântul Andrei fiind, se știe, patronul lupilor.

În șirul manifestărilor acestei perioade urma Sărbătoarea bubelor. Acum, mai ales femeile care aveau copii nu munceau deloc, altfel riscau să li se îmbolnăvească odraslele de bubat, adică de variolă.

Pe 6 decembrie este sărbătorit Sfântul Nicolae, un fel de patron al iernii, un bătrân care cu barba lui cea albă trebuia să aducă zăpada. Mai mult, Sân Nicoară era perceput ca dătător de bogăție, de noroc.

Se mai spune că în Noaptea de Anul Nou, când se deschid cerurile, Sfântul Andrei este văzut la stânga lui Dumnezeu. Și, în sfârșit, Moșul, care este perceput în ultima vreme drept sfântul care aduce daruri copiilor.

Sigur, sunt mai multe de spus: să amintim de Sărbătoarea vitelor sau Sfântul Modest care era ținută pe 18 decembrie. Atunci era adus acasă preotul care stropea cu agheazmă ograda, grajdurile și toate vitele. Se credea astfel că vitele se vor înmulți mai ușor și vor fi ferite de boli.

După sărbătorile Sfinților Andrei și Nicolae, oamenii trăiau cu nerăbdare fiecare zi, starea de spirit a oamenilor era bucuria, copiii fiind cu gândul la colinde, la stea sau irozii, flăcăii se pregăteau la capră, căiuți sau cetele de urători. Întreaga suflare aștepta marea sărbătoare, o sărbătoare a îndestulării, de aici expresia: Paștele fudulului și Crăciunul sătulului.

Pe 20 decembrie urma sărbătoarea Ignatului, ziua în care se tăia porcul. Și aici erau prezente câteva practici și credințe specifice. La tăierea porcului nu trebuia să asiste niciun milos, altfel porcul murea cu greutate și carnea nu era bună, iar cei care văitau porcul îl supărau pe Dumnezeu. La ceafă se făcea o tăietură în formă de cruce, se zicea că numai așa sufletul porcului va ieși din cap.

Să mai amintim doar că în Ajunul Crăciunului oamenii mâncau puțin din toate bucatele pământului pentru ca acestea să rodească în anul care va urma. Tot acum se gustau plăcintele cu julfă (sămânța de cânepă amestecată cu miere) numite Pelincile sau Scutecele Domnului, în timp ce preotul umbla din casă în casă cu o ceată de copii care strigau din răsputeri „Ni oho!“

În încheiere să ne amintim, stimați cititori, câteva dintre versurile „poetului nepereche“: „Colinde, colinde!/ E vremea colindelor,/ Căci gheața se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Și tremură brazii/ Mișcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie  stelele.“

Stelian Ciocoiu

Vă propun, fiindcă așa ceva nu trebuie să se uite niciodată, o reîntoarcere într-un timp, vorba maestrului, azi în Ceruri, Grigore Vieru, cu zile dese de suflet. Așadar: 15, 16, 17 septembrie 1988, Chișinău, Palatul „Octombrie“, rebotezat în libertate și latinitate Palatul Național. Acolo și atunci, într-o minune care a făcut înconjurul diasporei românești, dar prea puțin vorbită acasă, mă și mir de ce atât de nevorbită acasă, o artistă din Țara de Sus, țara lui Ștefan cel Mare, a făcut istorie. O istorie pe care frații noștri basarabeni o au și astăzi vie în memorie și povestesc despre ea cu religiozitate, cu la fel de mult tremur ca acum 27 de ani. Sofiei Vicoveanca, fiindcă despre această mare și adevărată româncă vorbim, i-am cerut îngăduința să reînviem acele clipe memorabile... Și ce vibrații a născut această târzie aducere aminte!

Vorbim despre o perioadă când Basarabia încă aparținea URSS, iar noi nici vorbă să visăm de ieșirea de sub comunism! Sofia Vicoveanca a fost prima interpretă din România care a cântat în Moldova, URSS Moldovenească parcă se chema atunci chinuita noastră patrie de dincolo de Prut, după 18 ani de ger cultural și de orice fel între cele două republici surori.

Ultimul concert al formației „Mondial“ avusese loc în 1970. Nici nu mai contează ce și cum au făcut maestrul Nicolae Botgros și directorul Filarmonicii Naționale, Mihail Murzac, s-o vadă în mijlocul lor pe cea pe care o ascultau, pe furiș, la posturi „furate“ cu antene pirat. Și invers se făcea același lucru. Deh, doruri de frați despărțiți de istorii nedrepte... Ținută la vamă de soldații sovietici, schimbând mai multe trenuri, Sofia Vicoveanca, însoțită de vestitul instrumentist Silvestru Lungoci, a ajuns la Chișinău chinuită de oboseală. La gară însă a întâmpinat-o o mare de oameni, iar Nicolae Botgros, care pregătise orchestra, a dorit, dincolo de orice osteneli, să prezinte câteva acorduri cu cântecele învățate la perfecție. „Când i-am ascultat – își amintește Sofia Vicoveanca – m-a străbătut un fior din creștet până-n tălpi. Am încremenit. Nu mai auzisem așa ceva niciodată.“ Din acest moment încep trei zile înălțătoare. Artă pură. Trăiri aparte. Simboluri. Și cine să înțeleagă mai bine pribegia moldavă dacă nu cea a cărei familie a luat-o cu o secundă înaintea sovieticilor, pășind încoace, peste fâșie, chiar când Bucovina de Nord era ruptă din trupul țării...

Remember tulburător de dincolo de Prut, la peste două decenii de la concertul de suflet al Chișinăului

Într-o emisiune a televiziunii moldovene din 2011, un fel de remember după două decenii și ceva de la acele spectacole „cum nu se mai pomeniseră în Palatul „Octombrie“, realizată cu cei care au fost organizatori ori martori ai evenimentului, maestrul Nicolae Botgros spune că sovietul de atunci n-a știut despre ce este vorba: „Ei credeau că am adus o interpretă de la noi, din Bucovina de Nord (n.m. – Ucraina de zi). După primele două concerte, puternicii zilelor și-au dat seama cine a venit și, când au văzut ce fenomen s-a creat, au vrut să întrerupă al treilea concert, cel televizat și difuzat în direct.“ Era puhoi de lume și pentru prima dată în Chișinău a fost paralizată circulația troleibuzelor.

Scriitorul și istoricul literar, academicianul Nicolae Dabija, mărturisește: „Sofia Vicoveanca plutea, nu cânta. Era un vis. A fost cel mai excepțional concert pe care l-am văzut eu vreodată în viața mea, o explozie în conștiința noastră... Eu unul, regăsind cântecul nostru, mi-am zis atunci, în sală, că vom avea și limbă română, vom avea și grafie latină. Și le-am avut! Atunci, în acele seri, am recuperat o parte din sufletul nostru. Faptul că astăzi suntem liberi o datorăm acelui concert, atunci s-a întâmplat să fie începutul libertății noastre, atunci a început tot, în plină dictatură, în plină URSS. Ne-am revăzut sufletul nostru reflectat în ochii tăi, Sofia Vicoveanca.“ Mihail Murzac își amintește că în Palatul „Octombrie“, începuse un fel de redeșteptare națională, prin seratele de poezie ale lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Druță, iar acel spectacol a desăvârșit „trezirea sentimentului național“. Nicolae Botgros mai rememorează: „A fost o mare revoluție și în muzică, și în suflet. În timpurile acelea interzise a fluturat tricolorul în sală. Era ceva de vis, nu se mai scrie în istoria noastră un spectacol, un moment ca acela... Când a cântat balada lui Ștefan cel Mare mi-am zis că această doamnă a venit la noi prin minunea Pământului, îmi venea să mă așez în genunchi...“

Aduceri aminte din celălalt „acasă“. Sofia Vicoveanca, după 27 de ani...

– Erați îmbrăcată în costumul popular de munte alb - negru, cu basma neagră. Păreați un personaj de tragedie antică, așa văd prin ochii mei. În fine, poate era portretul românului mereu urgisit de vremuri? O mulțime imensă a inundat centrul orașului. Vă mai amintiți cum a fost?

– Oh, sunt niște amintiri pe care le-am îngropat adânc în sufletul meu. Nici nu știu dacă aș vrea să vorbesc prea mult despre ceva care se împletește cu sentimentele mele cele mai de nescotocit. Știu că a fost lume în sală și mai multă a rămas afară. Dar eram eu însămi în transă ca să remarc totul. Au fost niște momente intense de suflet cum nu cred să mai trăiesc vreodată, valuri de inimi, valuri de flori... Nu pot să uit, m-am întors la hotel și am găsit în cameră, pe colțul mesei, o farfurie cu nuci, o pâine și, înfiptă în ea, o lumânare stinsă, cu un chibrit alături. Am întrebat ce s-a întâmplat, personalul nu era deloc amabil, vorbea limba rusă, dar într-un final am aflat că doi bătrânei veniți de departe, dintr-un sat, cu rata, ca să nu piardă mașina de întoarcere, mi-au lăsat un disc să le scriu ceva, iar darurile erau semnul lor că se roagă pentru mine... Câtă simplitate și-n același timp cât Dumnezeu în acel gest!

– Ați apărut pe scenă. Sala v-a ovaționat în picioare. Ați început să cântați. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Apoi iar furtună de aplauze. Și-ați spus, printre altele: „Vă aduc omagiul meu și-al tuturor gospodarilor de pe meleagurile unde trăiesc și cânt. (...) Am mers în turnee în lumea toată. Dar mă întrebam deseori de ce nu duc cântecul unor oameni de care mă simt în primul rând legată prin spațiu și timp istoric și mai ales prin grai străbun.“ Oamenii au amuțit, apoi au vibrat într-un fel anume.

– Înainte de acel spectacol, țin minte că eram în cabină, a intrat un domn înalt cât ușa, spunea că este medic. Mi-a zis: „Doamnă, dacă nu vă cruțați, să știți că noi vă sfâșiem. Să luați măsuri, să nu vă epuizați sufletește.“ Pesemne s-a referit la intensitatea trăită în acel spațiu. Iar eu mă știu, atunci când lumea mă vrea mă dăruiesc total, n-am limite, asta este hrana mea spirituală. Oamenii erau atât de înfometați de adevăr, de lucru curat, le era atâta dor de patrie! A fost ca un scurtcircuit, am simțit până-n rădăcina ființei mele emoții pe care nu le credeam posibile. Iar când am cântat balada lui Ștefan cel Mare... Erau oamenii cu mâinile împreunate ca la rugăciune.

– Ireal acel moment! Atunci a urcat maestrul Grigore Vieru pe scenă. Sala era în delir. Și a spus, trebuie să scriu neapărat asta, adresându-se publicului: „Iată că, de trei zile, marea și autentica interpretă a cântecului popular, Sofia Vicoveanca, moare mereu și reînvie mereu pe scena frumosului palat de cultură de unde, ca dintr-un pom domnesc, din minunea harului, se desprind frunzele de aur ale glasului ei, se desprind și se lasă peste calda și îndrăgostita dvs. respirație, într-un anotimp când nu putem să nu spunem, împreună cu poetul, «Niciodată toamna n-a fost mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte».

– Îmi spusese o colegă din Moldova că poetul lor național este în sală, dar la vremea aceea, cu informațiile securizate la graniță, nu știam foarte multe unul despre celălalt. Mai târziu, când ne-am cunoscut, mi-a mărturisit, dar se referea la secvența când eu am recitat din scriitura lui: „Când te-am auzit, am simțit că paralizez.“

– Momentul complet este așa: maestrul a improvizat niște versuri, o parafrază din „Miorița“ (Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/De trei zile-ncoace/Gura nu-ți mai tace./Ești abia venită/Ori îndrăgostită?/Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/Să le spui curat/ Că m-am cununat/Cu glăsciorul tău/Plin de Dumnezeu), v-a îmbrățișat, v-ați șters obrazul de lacrimi și i-ați răspuns, în grai moldovenesc: „Mama pâine albă coace/Noi cântăm duios/Pentru pace, pentru pace/Mulțumim frumos.“ Și iar ropote... Maestrul Botgros spunea, referindu-se la această clipă: „Eu plângeam, orchestra plângea, sala plângea, Sofia plângea, plângeau afară natura, copacii fiindcă era o mare deschidere a neamului și a sufletului nostru.“

– E adevărat, am plâns cu toții. Țâșneau pur și simplu lacrimile. Când am ajuns acasă, soțul meu, un om extrem de cult și exigent, m-a întrebat cum a fost. A rămas rezervat când i-am povestit și când am exaltat oarecum spunându-i cât m-au îmbogățit sufletește cele trei zile de Chișinău. După ce i-am dat caseta video să se uite l-am găsit și pe el plângând...

– Cine n-ar face-o? Mi s-a întâmplat și mie, la 27 de ani după acel concert! Acolo – iar toate momentele despre care vorbim pot fi vizionate de oricine, pe Internet – a fost un fenomen, vorba maestrului Botgros, o minune. Doar cine a trăit acele vremuri și simte românește poate înțelege. Doamna Sofia Vicoveanca, ați mai avut vreodată vreun spectacol cu o asemenea încărcătură emoțională?

– Nu, e irepetabil. Așa ceva nu se mai poate întâmpla. Cred că mai sus de acele emoții nicio inimă nu îndură. E mai mult decât poate să încapă într-un singur suflet.

Maria Bogdan

Pentru toţi creştinii unul dintre momentele trăite cu cea mai mare intensitate era şi este Noaptea Sfântă a Învierii. Sâmbătă noaptea, când începe slujba de Înviere, viaţa triumfă asupra morţii şi lumina biruie întunericul prin vocea solemnă a preotului „Veniţi de luaţi Lumină!“.

Ouăle roşii

„Sângele curs de pe crucea pe care era răstignit Mântuitorul a înroşit ouăle din coşul adus de Maria Magdalena, aşa au apărut ouăle roşii“, ne explică Maria Toma din Codăieşti – Vaslui. De aici obiceiul de a vopsi sau de a împodobi ouăle cu variate semne şi simboluri la sărbătoarea pascală, acestea fiind nelipsite de pe masa fiecărui creştin. În satele româneşti oul roşu simbolizează sănătatea, frumuseţea şi viaţa lipsită de primejdii. „Frumos şi sănătos ca un ou roş“ este o sintagmă care domină încă spiritualitatea satului.

În Moldova ouăle se vopsesc şi se încondeiază în Joia Mare şi uneori Sâmbăta Mare. Meşteşugul este practi­cat în exclusivitate de femei. Altădată femeile obţineau culorile naturale cu care se vopseau ouăle din flori, fructe, coajă de copaci şi rădăcini. Culorile obţinute erau calde şi pastelate, de o frumuseţe pe care nu o vor egala nicicând coloranţii chimici. Astăzi, rar se mai întâlneşte vreo bătrână care continuă să pregătească fierturi din coji de ceapă roşie, frunze de nuc, flori de tei, nuiele de măr pădureţ, pojarniţă sau coajă de sânger în care sunt puse la „înroşit“ ouăle pentru Paşti.

În timp, dimensiunea estetică a ouălor de Paşti a câştigat teren odată cu apariţia celor dintâi desene pe suprafaţa acestora. În satele Moldovei acestea se numesc scrise, închistrite, încrestate, încondeiate sau chiclăzuite. În aplicarea desenelor pe suprafaţa ouălor se folosesc ceara de albine şi un instrument tradiţional numit chişiţă – un beţişor la capătul căruia se face o gaură de mărimea unui ac ceva mai gros în care se introduce un cilindru fin a cărui lungime nu depăşeşte doi centimetri. Tehnologia, destul de complicată, are ca rezultat obţinerea unor „ouă închistrite“ de o mare frumuseţe şi varietate. Motive fitomorfe (spicul grâului, frunza stejarului, cârcelul viei) se întrepătrund cu cele zoomorfe (creasta cocoşului, şarpele, urechile iepurelui) sau cosmomorfe (fulgerul, stelele, soarele).

Multe ouă scrise se adresează membrilor familiei, dorindu-li-se un an cât mai prosper. Plugarului, de pildă, i se dăruiau ouă care priveau îndeletnicirea sa (fierul plugului, coarnele berbecului, unghia caprei, ocolul), gospodinei îi reveneau cele ce ţin de gospodărie (creasta cocoşului, laba gâştei). Alte desene care apar pe ouăle închistrite în mai toate satele moldovene sunt Brâul Maicii Domnului, cărarea pierdută sau calea rătăcită, drumul încurcat, mâna, vârtelniţa, steaua îmbrobodită etc.

Cândva, meşteşugul scrierii ouălor era cunoscut de majoritatea gospodinelor, fiecare lucrând pentru familia sa. În zilele noastre meşteşugul s-a restrâns, devenind apanajul câtorva reprezentante – chiar bărbaţi – ale comunităţii săteşti care uneori sunt atât de solicitate încât nu mai ţin cont de toate rigorile care altădată se respectau cu stricteţe. Astfel încât nu ne mai miră faptul că la mai toate târgurile „artizanale“ şi-au făcut apariţia şi ouă de... struţ pictate cu scene religioase care nu au nimic din sobrietatea şi frumuseţea obiceiului străbun.

În toate gospodăriile pregătirile au fost încheiate. Au fost înroşite şi „închistrite“ ouăle încă din Joia Mare. Pasca şi cozonacul împrăştie miresme îmbietoare, iar în cuptor bucatele din care nu lipsesc sarmalele, friptura de miel, drobul şi nelipsitul borş de găină cu „tocmaci“ sunt pregătite.

Învierea

Odată cu înnoptarea, în curţile bisericilor şi pe dealurile din preajma satelor se aprindeau focuri. Obiceiul se mai păstrează şi astăzi –, oamenii spunând că astfel se păzeşte Paştele. Prin unele locuri, toaca, despre care se spunea că ţine la distanţă duhurile rele, era luată de la biserică şi dusă de nişte flăcăi la cimitir unde era bine păzită, altfel paznicii ar fi dat un mare ospăţ celor care reuşeau s-o fure.

Spre miezul nopţii se trăgeau câteva focuri cu puşca. La auzul acestui semnal, cu mic cu mare, oamenii îmbrăcaţi în straie noi plecau spre biserică. În satele de pe Valea Muntelui din judeţul Neamţ şi din Bucovina există încă obiceiul ca, la un astfel de eveniment, credincioşii să fie îmbrăcaţi în costume populare.

În bisericile devenite neîncăpătoare oamenii „iau Lumina“, ascultă slujba de Înviere, iar la sfârşitul acesteia are loc sfinţirea bucatelor tradiţionale: pasca, ouăle roşii, cozonacii, caşul, mielul etc. Coşurile în care sunt duse bucatele, folosite numai în acest scop, se numesc în judeţul Suceava „păscăriţă“ sau „blid de pomană“, în părţile Neamţului „colivar“, iar pe Valea Trotuşului „coş pentru rodini“. După binecuvântarea preotului, credincioşii străbăteau uliţele satului cu lumânări aprinse, iar în Bucovina se opreau la cimitire pentru a duce  morţilor vestea despre Învierea lui Hristos. Pe morminte se aşterneau feţe de masă şi avea loc un ospăţ nocturn, unde se consumau cele dintâi bucate sfinţite.

Ajunşi acasă, se obişnuia ca în zorii zilei să se aducă un vas cu apă nouă sau apă neîncepută. Turnată într-un vas nou, se puneau un ou roşu şi un ban de argint cu care se spălau pe faţă toţi membrii familiei pentru ca tot anul să fie roşii în obraz şi strălucitori ca argintul.

În unele sate din Moldova, în prima zi de Paşti se colindă. Cete de mici colindători merg din casă în casă, primiţi cu bucurie de gazde, care le oferă ouă roşii, pască şi cozonac. În cadrul colindatului un loc aparte îl ocupă Vălăritul, o datină practicată numai de flăcăi, numiţi vălari. Alaiul cutreieră uliţele satului vestind Învierea Domnului, zăbovind în casele cu fete de măritat care erau udate cu apă.

Prima zi a Paştelui era rezervată reculegerii şi odihnei în familie, doar tinerii adunându-se în curtea bisericii. Aici se trăgeau întruna clopotele şi se bătea toaca, anunţându-se astfel bucuria Învierii Domnului.

Marea sărbătoare a Învierii prilejuieşte şi multe alte datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de semnificaţia ei. O regulă străveche, respectată în multe sate din Moldova, spunea că în prima zi a Paştelui nu trebuie să-ţi plăteşti datoriile, nici să faci împrumuturi. Tot în această zi vacile nu se mulg deloc, viţeii au parte de tot laptele, iar câinii, oricât de răi ar fi, sunt lăsaţi slobozi.

Tot legat de aceste obiceiuri laice să amintim că, în unele sate din Botoşani, fetele mari veneau la biserică cu un ou roşu în sân, în timp ce altele lipeau coji de ouă roşii pe uşile caselor în speranţa că vor veni mai degrabă peţitorii. În biserică, atunci când preotul spunea prima dată „Hristos a Înviat“, fetele bătrâne ziceau repede „Eu o să joc înainte“, sperând să se mărite şi ele. Firimiturile rămase de la mesele de Paşti erau îngropate, din ele răsărind o plantă numită cucoană sau maruncă care, pisată, era pusă în băutura unei femei care dorea să aibă copii.

Să mai amintim şi de Paştile Blajinilor, sărbătoare de cinstire a strămoşilor, deşi acest eveniment se petrece în ziua a opta de la Înviere. Potrivit datinii, blajinii, ascunşi de lumea noastră, ar locui într-o ţară undeva la marginea pământului sau chiar sub pământ şi, spre deosebire de noi, trăitorii de pe Terra, au calităţi morale deosebite: bunătate, blândeţe, simplitate. Blajinii se roagă mereu pentru sufletele noastre. Ei umblă prin lume fără a fi văzuţi de oameni pentru a fi feriţi de multele sudalme şi fărădelegi ale semenilor noştri. Legătura acestor blajini cu lumea noastră este asigurată de cojile sau găoacele de ouă aruncate pe ape curgătoare de unde ajung pe Apa Sâmbetei, râu care s-ar vărsa undeva la marginea pământului sau pe lumea cealaltă.

Oamenii satelor moldovene ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor. Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucovina, după ieşirea la iarbă verde, multe firimituri şi picături erau lăsate să cadă intenţionat pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, înecaţi.

De Praznicul Praznicilor şi Sărbătoarea Sărbătorilor suntem din nou cu toţi părtaşi Învierii lui Hristos. Luăm cu toţii „Lumină din Lumină“, ne amintim de bucuria Învierii, cum n-o facem în restul anului, şi sperăm ca bunătatea Fiului Domnului să ne fie călăuză.

Stelian CIOCOIU

„Colinde, colinde!
E vremea colindelor!
Căci gheaţa se-ntinde
Asemeni oglinzilor!
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele
Că noaptea de azi-i
Când scântee stelele
Se bucură copiii
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele
De dragul Mariei/
Ş-a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.“

Versurile poetului nepereche al neamului ilustrează nerăbdarea cu care oamenii satelor de altădată aşteptau fiecare zi, pregătindu-se pentru sărbătoarea Naşterii Domnului şi sfârşitului de an.

Noaptea strigoilor

De fapt, atmosfera Crăciunului este pregătită încă din 30 noiembrie. Noaptea Sfântului Andrei, cunoscută şi sub denumirea de Andreiu de iarnă sau Cap de iarnă, e momentul în care apar lupii, vârcolacii sau strigoii. În multe sate, pentru a „lega“ gura lupului, gospodina ungea cu usturoi toate acareturile, inclusiv gardul curţii şi fântâna, tocurile uşii din interior şi ferestrele. La poartă lega trei căţei de usturoi şi trei fire de lână roşie spunând: „Eu nu leg usturoiu/Leg gura lupului/Ş-a lupoaicei/A strigoiului/Ş-a strigoaicei/ Pe codri să se ducă/La mine să n-ajungă.“

Tot acum, grupuri de fete şi flăcăi organizau păzitul usturoiului. Acesta era adus de fiecare fată, aşezat pe o masă şi acoperit cu o broboadă roşie. Două bătrâne străjuiau masa pe care se afla usturoiul având grijă să nu fure cineva vreun fir. Cei prezenţi petreceau împreună. Când se lumina afară, muzica – tocmită de flăcăi – începea să cânte. Usturoiul era împărţit fiecăruia dintre participanţi şi păstrat cu grijă întrucât era bun pentru sămânţă, pentru farmece şi vrăji.

Ignatul

Într-o lume în care postul Crăciunului era asimilat cu o perioadă consacrată Maicii Domnului, interdicţiile alimentare erau adesea respectate cu o singură excepţie: sărbătoarea Ignatului, pe 20 decembrie, când oamenii de altădată se considerau oarecum în perioada Sărbătorilor de iarnă. Era ziua tăierii rituale a porcului când, îşi aminteşte moş Nicolae Asaftei din Pipirigul Neamţului, nu trebuia să asiste niciun milos, existând credinţa că porcul murea cu greutate, iar carnea nu va fi bună. După ce porcul nu mai mişca se făcea o tăietură în chip de cruce la ceafă; se zicea că numai aşa sufletul porcului va ieşi din cap. Pe gospodari îi interesa splina, aceasta indicându-le, în funcţie de grosime, cum va fi iarna. Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mânjeau cu sânge pe faţă sperând că vor fi mai îmbujoraţi şi sănătoşi tot timpul anului care va urma.

Sângele strâns într-o strachină cu mălai uscat era bun pentru afumarea copiilor de guturai, spaimă ş.a. Avea loc apoi pomană porcului. Toţi cei care participaseră la tăiere mâncau o tochitură din carnea animalului stropită din belşug cu ţuică sau vin.

Pentru gospodine pregătirile începeau mult mai devreme. Femeile scoteau din casă toate lucrurile, scuturându-le şi spălându-le indiferent de gerul de afară, îşi văruiau casa şi spălau ferestrele şi uşile pregătindu-se pentru venirea preotului cu Ajunul şi a musafirilor aşteptaţi în ziua de Crăciun.

De Ajun se postea pentru Maica Domnului, ea fiind muncită şi supărată. În schimb, oamenii trebuiau să mănânce puţin din toate roadele pământului. Se gusta din bob pentru a avea saţ, din perje pentru a te îndulci şi a nu te certa cu nimeni, din grâu îndulcit cu miere şi din julfă – un fel de mâncare specifică acestui colţ de ţară preparat din sămânţă de cânepă pisată fiartă cu apă şi miere şi întinsă peste turtele numite pelincile Domnului.

Preotul umbla în fiecare gospo­dărie „cu Ajunul“, obicei întâlnit şi astăzi, însoţit de o liotă de copii care strigau din toţi rărunchii „Chiralesa“ sau „Ni aho“. După ce binecuvântează bucatele şi casa, preotul, potrivit obiceiului, trebuia să stea măcar câteva clipe pe un loc unde gospodina avusese grijă să pună grâu sau alte seminţe. Era mare supărare dacă preotul nu urma acest obicei deoarece exista credinţa că astfel vor şedea peţitorii, cloştile pe ouă şi ... norocul.

Şi o excepţie de la regulă: în Ajun femeile gravide şi copiii aveau voie să mănânce cam tot ce pofteau, copiii fiind îndopaţi cu mult dovleac în credinţa că vor fi graşi şi frumoşi în anul care vine.

În această noapte se spunea că cerul se deschide şi oamenii stăteau treji pentru a auzi cocoşii în cer, cei care îi auzeau crezând că vor avea noroc la bani şi vor fi sănătoşi.

Exista, de asemenea, credinţa potrivit căreia cei care apucau să fure în noaptea de Ajun puteau să fure tot anul fără teama de a fi prinşi.

Bereza

Odată cu prima oră a serii în curţile gospodarilor, la ferestrele luminate, apăreau colindătorii. Primiţi întotdeauna cu suflete deschise deoarece aduc numai veşti bune, colindătorii – de regulă, băieţi – încheiau colindele vestind Naşterea Domnului cu versurile:

„Daţi-ne câte un şorici
Că noi nu plecăm de aici
Daţi-ne măcar parale
Că luăm uşa în spinare
Ne daţi, ne daţi or nu ne daţi
Că de noi nu scăpaţi.“

În satul Sticlăria – Iaşi flăcăii care urmau să facă de Anul Nou Capra Cerbul sau Jianul umblau în Ajunul Crăciunului cu Bereza, un obicei al locului, numai acolo unde erau fete de măritat. Gazda îi aştepta cu un colac mare şi vin. Lăutarii care îi însoţeau cântau Ruseasca, Polca, Ciobănaşul sau Bătuta. Dacă dintr-un motiv sau altul o fată nu primea Bereza, la hora satului era scoasă din joc, flăcăii punând muzicanţii să-i cânte marşul.

Am amintit doar câteva din mulţimea de datini şi obiceiuri de altădată, acum când uliţele satelor sunt an de an mai triste în lipsa tineretului care făceau ca sărbătorile sfârşitului de an să fie de neuitat.

Stelian Ciocoiu

Cantităţile mari de zăpadă căzute în luna decembrie în zona Moldovei, şi nu numai, sunt percepute ca o binecuvântare pentru agricultură, pentru că vor reface în mare parte necesarul de apă din sol, care, urmare a secetei din a doua jumătate a anului 2012, este încă destul de ridicat.

Suceava: Deficitul de apă, în scădere

Conform directorului executiv al Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Suceava, Vasile Schipor, zăpada s-a aşezat în mod uniform şi în strat consistent, pe cea mai mare parte a terenurilor agricole aceasta având, cum bine ştim, şi rolul de a proteja semănăturile de păioase şi rapiţă din toamnă.

„În măsura în care beneficiem de umiditate, de un aport hidric substanţial, avem speranţa că în primăvară culturile vor arăta bine. Dacă stratul de zăpadă se va menţine, culturile vor fi protejate de ger, acesta fiind un semn bun pentru recolta de păioase a anului 2013. Sunt fenomene care nu ne-au luat prin surprindere, pentru că iarna vine în fiecare an, însă zăpada face bine agriculturii“, ne-a declarat Vasile Schipor.

Beneficiile cele mai mari sunt pen­tru rapiţă, pentru că această plantă este deosebit de sensibilă la ger şi nu rezistă la temperaturi sub -5 grade Celsius. În opinia specialistului, culturile înfiinţate toamna trecută ar putea fi în pericol doar dacă s-ar forma o crustă de zăpadă pe deasupra, care să se menţină pe o durată mai mare de timp, caz în care plantele nu mai pot să respire, iar agricultorii trebuie să intervină pe teren să spargă crusta.

Şeful DADR este optimist asupra producţiei de anul acesta pentru că sfârşitul toamnei lui 2012 a ţinut cu agricultorii atât ca temperaturi cât şi din punctul de vedere al precipitaţiilor, astfel încât suprafaţa semănată a fost mai mare decât cea scontată. Astfel, au fost recuperate o parte din întârzierile la grâu, suprafaţa însămânţată sporind de la 16.750 ha la 18.884 ha, ceea ce înseamnă un procent de 71% din totalul preconizat. În cazul rapiţei, de la 600 ha scontate, au fost semănate 1.150 ha. Semănăturile de toamnă s-au realizat pe 80% din suprafaţa programată, iar culturile răsărite „arată foarte bine“ din spusele directorului DADR Suceava.

Temperaturile ridicate şi precipitaţiile din luna noiembrie au permis şi creşterea suprafeţelor arate pentru însămânţările de primăvară, procentul crescând de la 34% la 50% din terenurile care trebuiau arate în toamnă.

Iaşi: Suprafaţa însămânţată cu grâu a crescut cu 2.000 ha

După ce, în 2012, agricultorii ieşeni s-au confruntat şi ei cu o perioadă lungă de secetă, totuşi până la aşternerea primului strat de zăpadă şi producerea fenomenului de îngheţ la sol ei au reuşit să însămânţeze culturi de toamnă pe aproape 43.000 de hectare. Ponderea cea mai mare din această suprafaţă o are grâul de consum care a fost însămânţat pe 32.520 ha, urmat de rapiţă, cultivată pe 5.700 ha.

Conform spuselor directorului executiv al Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Iaşi, Neculai Olariu, suprafaţa însămânţată cu grâu este cu aproape 2.000 de hectare mai mare faţă de cea însămânţată în toamna anului 2011. Alte 3.000 de hectare de teren au fost însămânţate cu orzoaică de toamnă, orz, secară şi triticale.

Şi suprafeţele ocupate cu plante de nutreţ au crescut semnificativ, de la 700 de hectare în 2011, la 1.600 de hectare. Cea mai mare suprafaţă este însămânţată cu lucernă, 1.100 de hectare, după care urmează trifoiul, care se regăseşte pe 500 de hectare.

În ceea ce priveşte rapiţa, din cauza secetei, gradul de răsărire a acestei culturi a fost unul extrem de scăzut.

Şeful DADR Iaşi apreciază că, în prezent, suprafeţele însămânţate se prezintă bine din punct de vedere agricol, pentru primăvara lui 2013 suprafeţele rămase de însămânţat în judeţul Iaşi însumând aproximativ 188.000 de hectare de teren arabil.

Neamţ: Culturile însămânţate în toamnă se prezintă bine

În judeţul Neamţ arăturile de toamnă au fost executate pe 40.000 ha, ceea ce înseamnă cam o treime din suprafaţa arabilă totală, iar însă­mânţările de toamnă s-au realizat pe 85% din suprafaţa planificată, fiind semănate 21.100 hectare cu grâu şi secară, 6.700 hectare cu rapiţă, 1.950 hectare cu orz, 1.625 ha cu triticale, 900 ha cu orzoaică de toamnă.

Conform directorului executiv al DADR Neamţ, ing Traian Bararu, culturile înfiinţate toamna trecută în judeţul Neamţ arată foarte bine, terenurile sunt acoperite cu zăpadă, singurele probleme care ar mai putea să apară ar fi temperaturile scăzute survenite după topirea zăpezii.

Silviu BUCULEI
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

 

Pagina 2 din 2
Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti