Românii iubesc meșteșugul popular. De-adevăratelea sau declarativ. Cea mai stupidă întrebare pe care o pun oamenii în general și jurnaliștii, în special, sună cam așa: „Are cine prelua și duce mai departe creația populară?“ Dar, în același timp, n-am scoate din buzunar o sumă de bani pentru a cumpăra un costum cusut de mână, însă dăm fuga la mall să ne completăm garderoba cu blug rupt, de marcă. N-am sacrifica un perete să punem o carpetă sau ceva ceramică, că nu dă bine așa ceva în secolul modernismelor. Și-atunci de ce ne-am mai strădui să adresăm întrebarea, dacă noi nu ajutăm ca tradiția să reziste timpului? Dar fiți liniștiți, arta populară, cum-necum și prin ce miracole, va dăinui. Dovadă: oameni precum cei din articolul de față.

Păpușile pline de umor ale Danielei Constantinescu

Daniela Constantinescu este din Galați. A absolvit acum 20 de ani o facultate de inginerie, dar nu a profesat niciodată. Studiul a ajutat-o în schimb la altceva, să-și șlefuiască simțul artistic, într-o artă pe care a inventat-o și reinventat-o de fiecare dată. Confecționează candele decorative, păpuși decorative pentru sticle și borcane, păpuși cu magnet și papuci, ultimul produs ținând tot de latura artistică. Creațiile sale pot fi asimilate umorului popular de bun gust. Păpușile sunt de fapt figurine de bătrâni și bătrâne, cu fețe comice de-a dreptul, un ceva care te umple deopotrivă de bună-dispoziție și apreciere. Păpușile sunt migălos de realizat. Adică e o industrie întreagă acolo, iar fiecare lucru – ochișor, nas, gură (schimonosite ironic), basma, păr, șorț, picior, mână, încălțări, bluză, trăistuță etc. – trece prin mâna artistei. Daniela Constantinescu spune că nu a lucrat niciodată întâmplător, ci a planificat fiecare detaliu în parte. De exemplu, este singura din țară care a creat păpușile cu magnet sau candelele decorative. Pe unele le lucrează de acum, pentru a fi gata de Crăciun, Revelion, 8 Martie și Sf. Paști, iar în sezonul de primăvară-vară, ceva toamnă, meșterește la păpuși și papuci. Și să nu credeți că e o muncă ușoară. De pildă, pentru papucei, în afară de a spăla lâna, a o dărăci, e foarte interesantă metoda de obținere a pâslei, prin frecare cu săpun și apă, vreme de patru ore! Am întrebat-o pe creatoare dacă se poate trăi exclusiv din ceea ce face.

Răspunsul îl anticipasem cumva: la limită. Prima dată sunt taxele (în afară de cele obișnuite, la stat) de participare la târguri și festivaluri: „În afară de Ploiești și Tulcea, unde nu ni s-au perceput taxe de participare, fiind mai degrabă invitați, costurile pornesc de la 200 lei pentru trei zile și se opresc la 2.500 lei în târgurile private. De ultimele este greu să te atingi și-s de evitat.“ Cu privire la vânzări, ei bine, acestea sunt în funcție de produs, sezon, prezentare, oraș. Practic, nu se poate conta pe un venit sigur lunar, acesta alternează de la o perioadă la alta, dar mai întotdeauna abia acoperă cheltuielile, cu o marjă de profit minim. Ce o determină pe artistă să rămână totuși în branșă? Simplu: pasiunea!

Poetă la 75 de ani!

Maria Iordache, din Izvoarele, Prahova, tocmai a împlinit 75 de ani. Dincolo de femeia cu croșeta din ilustrata alăturată se ascund preocupări nebănuite pentru cineva care toată viața a locuit și a condus o gospodărie la țară: o poetă cu patru volume publicate – „Din suflet pentru suflet“, „Apune soarele, dar răsare luna“, „Triumful iubirii“ și „Maria și gândurile sale“; o solistă de muzică populară, cu 12 cântece înregistrate și prezențe în emisiuni TV ori pe scenele festivalurilor de folclor de pe Valea Teleajenului; o iscusită creatoare a ceea ce numim noi obiecte tradiționale. Dar interesant este că aceste pasiuni cumva cenzurate s-au conturat la senectute, dacă vreți; trăiește un soi de a doua tinerețe întru-împlinirea sufletului, a preocupărilor sale artistice, a firii sale visătoare. Visătoare acum, fiindcă se descrie „o femeie puternică“: „Am luptat în viața asta foarte mult, dar am știut pentru ce. Am făcut o casă, am 4 copii foarte buni, 12 nepoți și mai buni, sunt aproape toți în cadrul armatei, și 8 strănepoți. N-am avut prea multă carte, am terminat doar patru clase primare, așa erau vremurile după război, dar le-am reușit pe toate, să țin gospodăria, să am și un serviciu. Unde a fost și a trebuit să pun umărul, l-am pus necondiționat. Am învățat să nu mă vait, să fiu puternică, să răzbat prin toate, iar acum am ajuns să mă ocup de mine și de sufletul meu.“ Fericirea nu constă însă în lucrurile de acum, care țin de latura interioară, ci are legătură cu cei de alături.

În urmă cu cinci ani, Maria Iordache și-a pierdut soțul, moment peste care n-a reușit să treacă. Dar și-a ajutat inima cu prezența la Clubul seniorilor, loc în care, în fiecare joi, retrăiește sau mai bine zis trăiește ceea ce iubea în tinerețe: versul, cartea, lucrul de mână, cântecul. Aici a găsit puterea să-și adune scriitura ținută în caiete încă din timpul comunismului, să le retușeze și, ajutată de copii și Centrul Cultural Izvoarele, condus de Ion Diaconu, să le adune în cele patru cărți publicate. Cealaltă pasiune – cântecul – a fost reînnodată-n timp; în adolescență și prima tinerețe a urcat pe scenă, a luat chiar locul I la Cântarea României, dar viața a venit cu greutățile sale și totul s-a stins. Și-a reluat plăcerea de a cânta tot la club, iar apogeul înseamnă melodiile înregistrate și prezentate la TV, la „Ceasuri de folclor“ și „Popas de cântec“, precum și participarea la evenimentele organizate în comunele prahovene. Când nu scrie și nu cântă, lucrează sau coase obiecte tradiționale și le prezintă la târgurile unde clubul este invitat.

Maria Bogdan

Bârsan Cristian s-a născut în Constanța și a studiat la Academia Navală „Mircea cel Bătrân“. Este navigator, mai precis căpitan pe nave port container, și lucrează la o firmă nemțească. Dar vraja Bucureștiului l-a ținut ceva vreme în capitala țării, începând cu anul 2012, după ce soția sa a terminat ASE-ul. Visul de a începe o carieră în Micul Paris s-a spulberat de îndată ce aceștia și-au dat seama că aici trebuie să lucrezi mult, cum spun ei, precum sclavul pe plantație. Viața printre betoane nu i-a încântat deloc și astfel au ajuns doi ani mai târziu în Bacău, la Izvoarele, și au început să planteze coacăze și zmeură.

Libertatea de a alege… și de a construi cu multă dragoste

– Care este povestea acestei culturi? Când ați prins drag de ea și cum ați ajuns să cultivați coacăze negre?

– În anul 2014, când ni s-a născut primul copil, ne-am dat seama că nu prea avem ce libertate să îi oferim în București, iar mai târziu când a crescut a fost și mai greu; îl duceam pe Radu, băiatul nostru, la plimbare printre mașini și betoane. Părculețul din Militari Residence, unde aveam noi apartamentul, era infim pentru câți copii trăiau în blocurile din împrejurimi. Așa că ne-am decis să ne mutăm la Bacău, având posibilitatea de a cumpăra o casă și un teren aici. Astfel ne-am dezlănțuit și am plantat pe terenul nostru 6.000 mp coacăze, 4.000 mp în toamna lui 2015, iar în toamna lui 2017, pe o suprafață de 1.800 mp, zmeură.

Datorită faptului că citisem atâtea despre cultura de coacăze pe Internet ne-am dat seama că este un fruct pe care ni-l dorim atât pentru noi, cât și pentru a-l vinde altora. Întotdeauna am visat să putem ajuta oamenii, să schimbăm ceva în lumea asta și prin plantația asta cred că acest lucru este începutul de a oferi celor care au nevoie fructe sănătoase ce previn cancerul, anemia, diabetul, adică exact bolile de care suferă majoritatea populației.

Așa că am plantat pe 4.000 mp doar coacăze negre, pentru că au mai mulți tanini, ca și coacăzele roșii, și sunt puternic antioxidante. Lumea se uită de multe ori la aspect și aleg coacăzele roșii sau în special fructele dulci, dar noi am învățat că nu contează aspectul sau gustul, ci calitatea și sănătatea. Multă lume, când se gândește la coacăze negre, spune că sunt acre, că așa au fost cândva, pe vremea lui Ceaușescu. Nu este adevărat, coacăzele negre, când sunt coapte cu adevărat, sunt dulcege, seamănă la gust cu afinele.

Terenul a fost cumpărat de la o cunoștință apro­piată, nu este de cea mai buna calitate, însă trebuie să ne mulăm după posibilități. Astfel, am citit diferite studii și ne-am informat cu privire la tehnologia de plantare, respectiv ce soiuri merg în zona noastră, distanța de plantare, precum și tăierea coacăzilor. A trebuit să montăm și un sistem de irigație prin picurare cu pix capilar; am considerat că este cel mai eficient în timp, chiar dacă a fost destul de scump de achiziționat.

– Pentru a înființa această plantație ați accesat fonduri europene sau ați avut fonduri proprii?

– Nu am reușit să accesăm fonduri europene, dar ne-am interesat și am renunțat la acest gând după ce am aflat cerințele; ni s-au părut imposibil de respectat. Cel mai bine este când faci cu banii tăi, nimeni nu-i cere  înapoi. Noi am plantat așa cum am știut, cum ne-am informat din cărți și ne-am descurcat de minune.

Soiuri poloneze eficiente

– Ce soiuri folosiți și ce producție aveți?

– Folosim soiurile Tisel și Tiben, produse în Polonia. Sunt destul de eficiente și mai ales rezistente la ger și boli. Anul trecut, când a nins la sfârșitul lunii aprilie, am crezut că am pierdut toată recolta, mai ales că erau și în floare, dar am reușit să scoatem o recoltă cât de cât bună pentru anul doi de la plantare. Recunosc că zmeura abia dacă reușim să o vedem la culoare anul acesta, însă din coacăzele de anul trecut, în anul doi de la plantare, am reușit să obținem 500 kg. Sperăm anul acesta la mai bine deoarece încă suntem la cules...

– Ce tratamente fitosanitare folosiți, dacă folosiți și când?

– Coacăzul este rezistent la boli și dăunători, până acum nu a fost nevoie de tratamente fitosanitare. În afară de NPK, pe care a trebuit să îl punem la început de fiecare an, din cauza calității solului, de alte tratamente nu a fost nevoie.

– Unde ați întâmpinat cele mai multe probleme la această cultură?

– Piața de desfacere este una slabă, cumpărătorul nu este îndeajuns de informat despre beneficiile coacăzelor și preferă să cumpere din lanțurile de magazine afine sau zmeură aduse din străinătate cu 40-50 de lei/kg, stropite cu tot felul de substanțe chimice, în loc să cumpere produse naturale autohtone și, cel mai important, sănătoase. Sperăm ca oamenii să se reorienteze către produsele românești, care sunt naturale, au gust și ajută la sănătate, în loc să ne îmbolnăvească mai mult.

Valorificare prin prelucrare

– Cum se face distribuția și cât costă un kilogram de coacăze negre?

– Distribuția se face către prieteni, cunoștințe, rar am mai vândut la cofetari. Noi am vândut anul acesta cu 13 lei/kg de coacăze. Am mizat și mizăm pe calitate și pe faptul că le producem natural, chiar dacă plantația se află aproape de oraș.

– Ce perspective de viitor aveți?

– Sperăm în anii următori la o producție cât mai mare. Însă preferăm să folosim coacăzele la gemuri, dulcețuri, iar anul acesta vom încerca să facem și vin din ele. Am încercat să facem și sucuri… sunt extraordinare, făcute cu puțină miere… sunt un boost de energie și vitamine. Vom ieși și pe piață cu ele, însă tare mă tem că lumea nu le va aprecia deoarece preferă să cumpere alte sucuri acidulate și pline de substanțe chimice decât ceva sănătos. Însă noi ne vom face datoria!

– Ce recomandați celor care vor să își facă o plantație de acest fel?

– Le recomand să se informeze foarte bine înainte de a o demara o astfel de investiție. Cu toate că noi avem o suprafață mică, ne-am sacrificat multe zile și, în loc să fim alături de copiii noștri dragi, am dat cu motosăpătoarea, am smuls buruienile și am instalat sistemul de irigație. O altă problemă este cea a culesului! Greu găsești oameni serioși pe care să îi aduci la muncă și să fii mulțumit de ei. Aș spune că este aproape imposibil!

Beatrice Alexandra MODIGA