Adama Sultan iulie 2020
update 6 Aug 2020

O poveste a lutului rostită din Prahova

„Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct unde alții vor înțelege limba lor.“ (Constantin Brâncuși).

Prahova – și Muntenia de Nord, în general – nu este nici pe departe o zonă în care olăritul să fi făcut istorie. Sau în care roata olarului să ducă lutul dincolo de meșteșugul popular și să-l transforme în artă. Poate tocmai de aceea Centrul Județean de Cultură s-a gândit să aducă aici „Povestea lutului“, o expoziție cu creații din zonele consacrate ale țării, în speranța că poate cine știe s-o întâmpla să apară vreun pasionat din rândul tinerilor care să preia tradiția, s-o revitalizeze și s-o ducă mai departe.

corund harghita

La vernisajul expoziției de olărit de la Palatul Culturii din Ploiești, Anișoara Ștefănucă, directorul Centrului Județean de Cultură Prahova, a făcut o incursiune în istoria olăritului din lume și din România. Iar „Povestea lutului“ începe undeva în Neolitic, prin anul 8000 î.Hr., când ceramica era deja cunoscută în Orientul Apropiat, apariția meșteșugului fiind legată din nevoia de a depozita hrana. De amintit că olăritul a apărut mai târziu comparativ cu cultivarea plantelor și creșterea animalelor. În Balcani, deci și pe teritoriile străvechi ale României, legenda spune că lutul sau mai degrabă calitățile acestuia au fost descoperite atunci când oamenii au căptușit coșul de nuiele, în care se depozitau grânele, cu pământ; lăsat la soare, acesta s-a uscat într-un fel care i-a determinat să încerce să fabrice vase din lut galben. Cu timpul au inventat tehnici diverse: frământarea unui boț de lut și scobirea lui; formarea fundului vasului pe care se așezau colăcei de lut mai apoi finisați în interior și exterior; construirea vasului din benzi de argilă care se lipeau de fundul vasului. Roata olarului, considerată etapă superioară în prelucrarea lutului, a apărut în această parte a Europei prin anul 450 î.Hr., în epoca La Tène. Ulterior, acesteia i s-a adăugat cuptorul de ars, după care au apărut decorațiunile, în funcție de specificul local.

Scurtă istorie a olăritului în România

expo ceramica

Pe teritoriul de azi al României, olăritul a apărut acum 4.600 de ani. Cel puțin de atunci datează primele obiecte de ceramică descoperite de arheologi, împodobite cu zgârieturi și decorații liniare. Mai apoi s-au adăugat elemente bizantine pentru ca, pe măsura trecerii timpului, specificul românesc rural să fie foarte pronunțat. Istoricii au reținut pe teritoriul României trei civilizații ceramice: în Muntenia – tipul Boian, în Moldova – ceramica cucuteniană și în Transilvania – ceramica zgâriată. Ideea este că olăritul s-a bucurat de un adevărat cult în civilizația rurală, fiind prezent la evenimentele importante din viața omului, de la primul scăldat al nou-născutului în vasul de lut până la înmormântare, când tradiția era să fie spartă o oală. Deunăzi vreme, țăranul român avea aproape în fiecare gospodărie o roată a olarului și un cuptor; astăzi numărăm pe degete atelierele sau zonele unde olăritul mai înseamnă ceva. Tehnica și decorul diferă de la zonă la zonă: ceramica moldovenească este deosebită comparativ cu cea transilvană și oltenească, acestea trecând la nivel de artă, în vreme ce ținuturile Munteniei s-au rezumat la vasele de imediată utilitate. De departe însă vârful artei românești îl reprezintă ceramica de Horezu-Vâlcea, aflată în lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO și celebra ceramică neagră de la Marginea-Suceava.

Axa ceramicii românești: Marginea-Corund-Horezu

horezu valcea

O poveste a lutului trebuie să treacă musai prin câteva centre de olărit împortante: Corund, Horezu, Marginea etc. La Corund-Harghita, până și lutul este extras dintr-un anumit loc, iar tehnica permite inclusiv crearea vestitei ceramici negre (cenușiu spre negru, culoare obținută prin înăbușire); elementele decorative provin din viața rurală și din credință, iar cel mai des întâlnite sunt laleaua, floarea de colț și cocoșul de munte. În comuna Marginea, din Suceava, existau cândva 60 de ateliere de olărit. Ceramica neagră creată aici este unică în Europa atât prin tehnica de ardere (cuptoare închise în partea superioară și la gurile de foc) ori de luciul exterior cenușiu-metalic (frecare cu cremenele), cât și prin forma vaselor (oale înalte, cu mănuși, cu două toarte, ulcioare, vaze, străchini) sau decorațiuni (linii frânte, spirale, desene stilizate etc.). În Oltenia faimă mondială a căpătat ceramica de Horezu, lucrată de meșterii populari după tehnici vechi de peste 2000 de ani; la decorarea vaselor aceștia folosesc deseori culorile verde, albastru, brun, roșu-portocaliu, iar ca elemente decorative predomină spirala, stelele, cocoșul, pomul vieții, linia ondulată (calea rătăcită), cercurile concentrice, spicul de grâu, soarele. În Muntenia olăritul se practică sporadic. De exemplu, în Prahova exista o vatră de olărit în satul Potigrafu, din comuna Gorgota. Astăzi meșteșugul mai este păstrat de un singur olar, Ion Apostol, dar acesta nu mai are cuptorul de ars.

mesterul popular Ion Apostol Potigrafu

Maria BOGDAN

Olăritul - un meșteșug cu tradiție în Horezu, dar până când?

Ceramica de Horezu poate fi considerată un brand de țară. Nu cred că există persoană care să nu fi auzit măcar o dată de meșterii de aici, care modelează obiecte deosebite, iar renumele lor a ajuns demult dincolo de granițele țării. Însă câți dintre tinerii de astăzi vor să mai învețe acest meșteșug? Tot mai puțini, o spun chiar meșterii care și-ar dori să aibă pe cine învăța… Un astfel de exemplu este și familia Țambrea Gheorghe și Carmina din Olari – Horezu, care practică acest meșteșug de mai bine de 20 de ani.

Tradiție din tată-n fiu

De cele mai multe ori, meșteșugurile se transmit din generație în generație, cei tineri învață de la părinți și bunici cum să lucreze cu lutul, iar Gheorghe Țamdrea nu a fost o excepție. A învățat de mic să modeleze lutul și să facă obiecte tot mai frumoase, iar Carmina, odată ce a intrat în familia Țambrea, adică după ce s-a căsătorit, a învățat și ea acest meșteșug.

„Noi ducem mai departe arta olăritului pe care a practicat-o și familia soțului meu. Chiar dacă există un centru la Horezu, fiecare are și un atelier acasă. Diferența dintre familii și produsele fiecăruia este dată de decorul realizat pe obiecte. Într-adevăr, motivele sunt vechi, dar fiecare meșter are felul propriu în care îl realizează“, a declarat Carmina Țambrea.

Emblema ceramicii de Horezu, cocoșul

De cele mai multe ori, atunci când ne gândim la obiectele din ceramică de Horezu ne apare în minte imaginea celebrului cocoș. Însă nici acest cocoș nu este ca un logo adăugat pur și simplu, identic de fiecare dată, ci este unic pentru fiecare familie, modul în care este realizat fiind diferit de la un olar la altul. Astfel că, prin ochiul cunoscătorilor, două obiecte care în aparență sunt la fel pot fi diferențiate prin modul în care este pictat cocoșul de Horezu.

Ce obiecte realizează familia Țambrea? Farfurii, platouri, castroane de diverse mărimi, străchini, ulcele mai mari și mai mici, vaze pentru flori, dar nu și oale pentru sarmale, adică cele care rezistă în cuptor. Motivul? Ceramica de Horezu nu rezistă la temperaturi înalte, deci cine spune că face astfel de obiecte la Horezu minte sau oferă un produs care nu va rezista așa susține Carmina. „Vindem produsele la bucată, în târgurile de specialitate, însă lucrăm și pe comandă, adică în cantități mai mari. E multă muncă până la realizarea unui produs finit, iar prețul pe care îl primim nu reflectă adevărata valoare a obiectului. Nici măcar nu aș putea spune cât timp durează să realizez un singur obiect pentru că este vorba de mai multe etape: trebuie să aduci lutul, să-l pregătești, să ai măcinate culorile, apoi să modelezi, să decorezi, să usuci, urmează apoi finisarea dosului, arderile. Lucrăm în serie, nu putem elimina anumite etape și astfel ne trebuie destul de mult timp până când putem să umplem un cuptor. Avem un cuptor special pentru vase, iar vara muncim aproximativ o lună și jumătate până umplem un cuptor. Bineînțeles, depinde și de mărimea obiectelor“, a mai punctat meșterul.

Întrebată dacă a numărat vreodată câte obiecte realizează într-un singur an, Carmina  a precizat faptul că nu știe un astfel de număr, însă într-o lună și ceva face peste 1.000 de obiecte de diferite mărimi. Una dintre cele mai importante etape din acest proces de realizare a obiectelor de ceramică este uscarea lor. Ele nu se usucă la soare pentru că de cele mai multe ori crapă. Tot din acest motiv apar și pierderile și, chiar dacă pare că se poate trăi doar din practicarea acestui meșteșug, lucrurile nu stau tocmai așa pentru că meșterii nu au o siguranță a vânzărilor, deci nu au niciun venit stabil.

Culori natural și comenzi speciale

Dacă în ceea ce privește motivele ce apar pe obiecte am înțeles deja că sunt unice, trebuie să știm acest lucru și despre culori. Ele sunt obținute natural, din pământ. „Am realizat multe comenzi speciale, chiar și mărturii de nuntă, dar am folosit mereu doar culori naturale. Eu nu pot să am pe un obiect, să spunem, frez, roz adică, pentru că nu am cum să-l obțin în mod natural. Consider că nu poți practica acest meșteșug dacă nu îți place, eu am învățat să fac astfel de obiecte după ce m-am căsătorit, însă la noi în familie băiatul nu vrea să aibă această activitate“, a mai precizat Carmina.

Internetul reprezintă o importantă cale de comercializare a produselor, însă nu și pentru obiectele de ceramică. „Nu ne prea pricepem, ce-i drept. Însă este dificil și să livrăm produsele pentru că vorbim totuși despre obiecte fragile și nu știm ce se întâmplă cu transportul până ajung produsele la cel care le-a comandat“, a conchis meșterul vâlcean.


Carmina Țandrea: „De meserie nu ne lăsăm, pentru că este sursa noastră de trai. Mi-ar plăcea să învăț pe cineva acest meșteșug. În general, cei tineri nu mai vor să continue tradiția, este greu, dar… sperăm!“

Larissa SOFRON

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Ceramica de Horezu din mâinile Mariei Ștefănescu

Maria Ștefănescu este născută în Horezu, județul Vâlcea, și provine din familia Maria și Mihai Biscu, olari renumiți în Horezu. O familie numeroasă cu patru copii la părinți, care cu toții au deprins tainele acestui meșteșug, realizat manual din lut pe roata olarului.

Olăritul, un mare „zăcământ“ de talent

Cine își imaginează că vasele de la Horezu sunt făcute cu ușurință, din pământ sau pastă argiloasă luate din curte și modelate la roată, rămâne cu mult în afara adevărului. Drumul este, în realitate, lung și anevoios, ne spune Maria, care practică de o viață acest meșteșug. „De când mă știu nu am făcut altceva decât „Ceramică de Horezu“. În prima fază, copil fiind, îmi ajutam părinții, iar în adolescență parcă asta a fost o magie. De cum m-am pus la roată totul a mers perfect! Mi-am dat seama că acolo în interiorul meu este un mare zăcământ de talent. L-am pus în practică tot timpul, nu am dat înapoi. Este cel mai frumos lucru să vezi cum dintr-un «boţ» de lut, adică un «gogoloţ» de pământ pus pe roată și cu mâini dibace, ia formă un vas de ceramică“, mărturisește meșterul olar.

Ceramica de Horezu este utilitară, dar mai mult decorativă, mai adaugă femeia. „Decorarea se realizează pe un vas care în prima fază, după ce s-a evaporat apa din el, se poată ține în mână; fără a-i modifica forma se dă fondul alb, iar cu cornul de vită, care are în vârf o pană de gâscă, prin care curge culoarea (…) și cu mișcarea circulară a roții se desenează o spirală deasă numită pânză de păianjen pe toată suprafața vasului. Ulterior, desenul continuă prin «jiravit», adică cu gaița (obiect de lemn subțire care are în vârf un metal subțire sau păr de porc mistreț), executându-se efectul desenului, adică motivul pe care doresc să-l execut.“

Meşteşug inclus în patrimoniul UNESCO

Aceasta de-a lungul anilor şi-a format un stil propriu ca de altfel fiecare meșter. „Motivele remarcabile, caracteristice vaselor mele sunt: Cocoșul, Pomul vieții, Coadă de Păun, peștele, coroniță de flori și spice, steaua, brâul, forme geometrice, peisaje, păsări etc. Culorile folosite sunt: alb, negru, cărămiziu (roșu), nuanțe de verde și albastru. Totodată, taierul din imagine are o vechime de aproximativ 25 ani și are motivele principale tradiționale: Cocoșul, Pomul Vieții, Șarpele, aflându-se în colecția personală din atelierul meu“, mai adaugă aceasta.

La rândul său meșterul olar are o familie care este sprijinul său la realizarea a tot ceea ce face. „Familia și ceramica reprezintă viața mea. Sunt mândră de ceea ce fac, dar ceea ce mă mulțumește sunt cuvintele «îmi place» pe care le aud de la cei care îmi văd vasele de ceramică (farfurii de diferite mărimi, cești, castroane, căni etc.), cei care le cumpără și îmi adresează cuvinte de laudă atât în mod direct cât și online. Ceramica de Horezu o consider unică în lume, iar fiecare meșter este special. Horezu este o zonă cu multă încărcătură istorică, un loc unde ai ce vizita și cumpăra. Dar, să nu uităm că Horezu este cel mai important centru de olărit din țară, meșteșugul făcând parte din patrimoniul mondial UNESCO“, încheie Maria Ștefănescu.


Olăritul este cel mai străvechi meșteșug atestat documentar încă din timpuri brâncovenești, având continuitate până în zilele noastre.

Beatrice Alexandra MODIGA

Târgul naţional de ceramică tradițională „CUCUTENI 5000“ a revenit la Iași

În ultimele zile din iunie, în Parcul Copou din Iaşi a avut loc cea de-a 37-a ediţie a Târgului naţional de ceramică „CUCUTENI 5000“. Evenimentul a avut drept scop cunoașterea și promovarea ceramicii tradiționale din cele mai importante centre de olărit ale țării. Organizatorii evenimentului au fost Consiliul Judeţean Iaşi, prin Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Iaşi, în parteneriat cu Primăria Municipiului Iaşi.

La ediţia din acest an au fost prezenți peste 132 de meşteri din 20 de centre din România, Republica Moldova şi Ucraina: Argeș, Bistriţa, Cătămărăşti Deal şi Dorohoi – Botoşani, Braniştea – Galaţi, Corund şi Miercurea Ciuc – Harghita, Schitu Stavnic – Voineşti, Iaşi, Baia Mare – Maramureş, Româna-Balş şi Vădastra – Olt, Marginea – Suceava, Măldăeni – Teleorman, Horezu și Lungeşti – Vâlcea, Satu Mare, precum și din Chişinău, Nisporeni, Drochia, Iurceni – Republica Moldova și din regiunea Cernăuţi – Ucraina. Scopul manifestării l-a constituit cunoaşterea şi promovarea ceramicii tradiţionale din cele mai importante centre de olărit din ţară, având ca invitaţi meşteri olari din Republica Moldova și Ucraina.

Unul dintre participanți a fost și meșterul olar Ionel Cococi, din localitatea Vădastra, județul Olt, care  prin ceramica sa lucrată în stil neolitic a reușit să aducă în actualitate o cultură străveche, ne spune acesta. „Această meserie am învățat-o, începând ca un autodidact, dar scânteia de inițiere a pornit în cadrul unui proiect început la Vădastra, în urmă cu 19 ani, prin intermediul Universității Naționale de Arte din București, în cadrul căruia s-au făcut cercetări pe relicvele descoperite în sit și unde s-a pus la punct tehnica de ridicare arhaică, inclusiv tehnica de ardere, eu oferindu-mă voluntar la acea vreme“, își amintește Ionel Cococi.

Ștefan Trușcă, din localitatea Româna din Balș, județul Olt, a învățat meșteșugul realizării vaselor din ceramică în copilărie, de la părinții săi, care proveneau din două mari familii de olari de pe Valea Oltețului. „De mic copil, părinții m-au pus să mă joc cu lutul; prima dată m-au pus să fac diferite animăluțe, iar mai apoi, la vârsta de șapte ani, au început să mă pună pe roată și mi-au spus să învăț această meserie“, spune Ștefan Trușcă.

Civilizaţia Cucuteni poate fi numită cea mai strălucită mărturie peste milenii a ceea ce a însemnat „Vechea Europă“. Arealul culturii Cucuteni este vast, din sud-estul Transilvaniei, aproape întreaga Moldovă, Republica Moldova și o parte din teritoriul Ucrainei, iar începutul acestei culturi este situat aproximativ în 3600 î.Ch. și sfârșitul ei, în jurul anilor 2600-2500 î.Ch. Pe spectaculoasa ceramică pictată predomină decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii, iar culorile predominante pe vasele ceramicii sunt roşul, albul şi negrul, cu unele variaţii în funcţie de temperatura la care a fost ars vasul respectiv.

Beatrice Alexandra MODIGA

Ceramica de Şişești, un brand ce dăinuie în timp

Cândva, olăritul reprezenta un mijloc de supraviețuire pentru locuitorii mai multor zone din țară. Unii trăiau din modelat, alții din comerț, iar înființarea atelierelor ceramice demonstra importanța acestei preocupări. Mehedințiul era una dintre aceste zone, iar prin centrul ceramic de la Şişești, rezultatele muncii olarilor au ajuns să fie cunoscute în întreaga țară. Așa a luat naștere brandul ceramica de Sisești despre care au auzit chiar și străinii. Un trecut glorios, însă odată cu înrădăcinarea modernismului pe plaiurile balcanice și olăritul a avut de suferit, iar traiul doar din practicarea acestei meserii a devenit aproape imposibil. Cel puțin așa ne-a mărturisit unul dintre meșterii zonei, Marcel Tănăsie care, deși a descoperit tainele lutului de mic copil, a renunțat pentru o bună perioadă la acest meșteșug dar, parcă chemat de glasul pământului, și-a reluat locul la roată.

Pasiune moștenită de la bunici

Obiectele de lut pe care le admirasem până la întâlnirea cu domnul Tănăsie erau lucioase, însă am aflat că ceramica de Şişești „este o ceramică neîmbunătățită, care nu lucește, poate de asta multora nu le place“, după cum spune meșterul. Am admirat obiecte frumoase, de la tradiționalele oale, ulcioare sau străchini, până la cănițe și farfurioare cu elemente moderne. Încântată de elementele noi, am vrut să aflu povestea celui care creează astfel de obiecte. Pasiunea pentru lut i-a fost transmisă de bunici care l-au învățat pentru prima oară să modeleze lutul. A practicat meseria pentru o perioadă, însă declinul meșteșugurilor l-a determinat să se reorienteze către alte meserii. Își amintește cu drag de începuturi și de motivele pentru care îndrăgește această meserie. „Îmi amintesc cum înainte se mergea în țară și se realizau schimburi de mărfuri. Plecam împreună cu bunicul cu căruța și mergeam, de exemplu, în zona de munte și primeam cartofi în schimbul produselor pe care le realizam“, susține olarul.

L-am provocat să ne descrie obiectul preferat însă, cum era de așteptat, alegerea nu a avut loc, mai ales că nu sunt puține modele pe care le realizează. „Nu pot alege un obicei despre care să spun că îmi place mai mult, de toate sunt atașat și le realizez cu drag. De exemplu, oalele de lut sunt de diferite mărimi, mai mici sau mai mari, unele trec chiar și de 20 de litri și înainte se foloseau pentru gătitul la nunți. Și astăzi sunt căutate, dar nu neapărat pentru a fi folosite în bucătărie. Țesturile, un fel de tăvi care au și capace în care se poate prepara o friptură și pâine, sunt și ele căutate“, a completat Tănăsie.

Pe obiectele realizate am admirat și motive tradiționale, dar am observat și elemente noi. De exemplu, mi-au atras atenția niște farfurioare cu flori în relief despre care meșterul spune că „sunt produse comerciale, nu tradiționale“ și își justifică alegerea prin faptul că trebuie să se adapteze pieței, să facă și ce se cere pentru a putea supraviețui.

Cănițele au fost primele obiecte pe care le-a realizat pe vremea când avea doar 6 ani. Aceste obiecte au o valoare aparte aș putea spune pentru că și băiatul dumnealui, de numai 9 ani, a început să le modeleze. Întrebat cum vede viitorul olăritului, domnul Tănăsie a răspuns cu o oarecare urmă de regret: „Mi-ar plăcea ca și fiul meu să aibă această pasiune, însă este destul de greu. Este multă muncă și nu este apreciată, plus că această ceramică este altfel față de cele din restul țării, nu are acel luciu, lutul de Mehedinți nu este atât de atrăgător ochiului și mulți nu apreciază obiectele ca pe cele din alte zone“, a conchis olarul.

Loredana Larissa SOFRON

Cornel Sitar - omul care a dus ceramica la nivel de artă

Parcă este prea puţin, raportat la valoarea internaţională dobândită, să-l numim pe Cornel Sitar doar meşter popular. Sau ceramist. Având la bază tainele unui meşteşug transmis din generaţie în generaţie, într-o zonă care abundă de tradiţie, am numit Maramureşul, băimăreanul face realmente artă adevărată. A impus produsul ieşit din atelierul familiei sale sub numele de „ceramica Sitar“ şi aşa este recunoscut pretutindeni în ţară şi în lume. La consolidarea faimei brandului contribuie toţi ceramiştii din casă – Cornel, fratele mai mic Liviu şi soţiile lor, Angela şi Mărioara.

Prima dată s-a aşezat la roată în 1962, pe când avea 13 ani. Părinţii, Petru şi Floarea, olari vestiţi ai vremurilor lor, i-au desluşit toate secretele ceramicii. Şi se vede această amprentă a timpului în multe dintre creaţii. Dar Cornel Sitar a adăugat operelor sale o şlefuire şi o înţelegere aparte venite din studiu, spirit, fantezie, talent şi inteligenţă. Este absolvent de studii superioare şi a clădit, alături de alţii, supunându-se rânduielilor de atunci – nu rele în toate, deloc nu rele în toate, cum le place unora să nege trecutul – fabrica de ceramică din Baia Mare, care producea obiecte la scară industrială. Timpul liber şi-l petrecea în atelierul de acasă. Acolo, în tihna universului care lega amintiri, pasiune, cunoaştere, lectură, expectativă, căutări etc., a plămădit lutul din grădină cum a dorit. Zi de zi, an de an a modelat, a creat până când ceramica sa a căpătat acel ceva special care l-a impus definitiv în atenţia specialiştilor.

Artistul a devenit foarte cunoscut (cuvântul „cunoscut“ este varianta măsurată a termenului „celebru“ folosit pentru reuşite mult mai mici) în toată România şi multe ţări din Europa (Franţa, Austria, Olanda, Germania, Anglia), ba chiar şi în SUA. Este unul dintre cei mai premiaţi ceramişti din România, membru al Academiei de Arte Tradiţionale din Sibiu şi românul prezent, deunăzi vreme, în prestigiosul muzeu Ashmolean din Oxfort, unde a susţinut o demonstraţie de olărit tradiţional.

Vasele Sitar (căni, străchini, platouri, farfurii) se găsesc în colecţii muzeale şi particulare, în galerii de artă populară din România şi Europa. Nu vorbim aici despre tehnica modelării; amintim doar că în atelierul său a fost readusă la viaţă ceramica transilvană în albastru de cobalt-Saschiz. Şi deja, pentru cine cunoaşte cultura populară, am spus foarte mult!

Despre Cornel Sitar, muzeograful Karla Roşca, de la Astra-Sibiu, spune: „În spatele măiestriei cu care Cornel Sitar modelează ceramica trebuie menţionat efortul de a descoperi şi revitaliza ornamentele şi cromatica centrelor de olărit care nu mai există astăzi. El a reuşit să reintegreze în circuitul valorilor contemporane forme şi motive de mult uitate. Şi-a creat propriul stil: toate vasele lui sunt uniform acoperite, în timp ce cromatica rezultă armonios din combinarea artistică a nuanţelor de alb, roşu aprins, galben, verde, ocru, negru, maro şi albastru. Ornamentele sunt o combinaţie a imaginilor astrale, geometrice, florale şi zoomorfe, într-o compoziţie potrivită.“

Vorbind despre viitorul olăritului, artistul din Baia-Mare spunea că se teme de ziua în care acesta va putea fi văzut doar în muzee. L-am întrebat şi de ce ar fi posibilă o asemenea perspectivă: „Ceramica tradiţională înseamnă să mergi în grădină, să iei lutul de acolo, să-l frămânţi, să-l prepari, să-l pui pe roată, să-l modelezi în forme, să-i dai o culoare anume, să-i aplici un anumit ornament etc. Lucrurile acestea le fac din ce în ce mai puţini meşteri, fiindcă mulţi îmbrăţişează facilul şi parcă aşa ceva n-ar mai semăna cu olarul de demult.“

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS