reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Sep 2022

Elena Torac, un ambasador al tradiţiilor huţule din Brodina

În această perioadă premergătoare Sărbătorilor Pascale, principala îndeletnicire a meșterilor populari din Bucovina este încondeierea ouălor. O întreagă tradiţie păstrată de sute de ani se ascunde în modelele şi culorile ouălor încondeiate.

Elena Torac este unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri populari în arta decorării ouălor din Bucovina şi care, împreună cu familia sa, a creat la Brodina, satul în care locuieşte (situat aproape de graniţa cu Ucraina), o colecţie de obiecte tradiţionale, un adevărat muzeu al traiului şi tradiţiilor din satele huţule. Elena Torac a găsit şi calea de a transmite mai departe arta încondeierii ouălor, creând şcoala tinerilor închistritori de ouă din Brodina, remarcată deja şi premiată în târgurile de specialitate.

Meşteşugul, un dor care nu se poate ostoi vreodată

Elena Torac s-a născut într-o familie de meşteri populari, preluând astfel meşteşugul încondeierii de la bunica şi de la mama sa şi a transmis mai departe copiilor ei, Paula şi Paul, frumuseţea şi tehnicile încondeierii. A participat la diverse expoziţii în ţară şi în străinătate (Canada – „Caravana internaţională a talentelor“, Portugalia, Italia, Austria, Franţa, Germania,  Polonia, Ucraina, Republica Moldova), unde a primit numeroase premii şi distincţii. Consideră că tradiţiile şi meşteşugurile ne definesc ca neam.

„Meşteşugul încondeierii ouălor a fost preluat de la bunica dinspre mamă, o adevărată „ladă de zestre“ care ne-a povestit şi ne-a insuflat dragostea pentru frumos, pentru tradiţii, nu doar pentru oul încondeiat. Ne-a învăţat să facem opinci, să coasem cămăşi, să ţesem şi, odată ce ne-am născut cu meşteşugul acesta în casă, el ne va însoţi până la moarte. Este un dor care nu se poate ostoi vreodată.

M-am bucurat foarte mult că am putut să realizez împreună cu copiii mei o colecţie de obiecte tradiţionale, un adevărat muzeu cu obiecte adunate din familia noastră, dar și de la alţi oameni din satele huțule şi să duc mai departe obiceiurile populare. Îmi place să duc tradiţia mai departe, am organizat mereu şezători şi ateliere de lucru pentru copii, mai puţin acum, în această perioadă complicată din cauza pandemiei.

Şi pentru copiii mei, chiar dacă acum sunt mari, lucrează, au un job de bază, arta încondeierii, căutării şi păstrării obiectelor tradiţionale este o pasiune.

Pentru mine, când am fost plecată într-o ţară străină, cartea de identitate a fost costumul popular. Imediat  m-au recunoscut o parte dintre vizitatorii târgurilor la care am participat şi mi-au spus: «Ştim de unde vii! Vii din România! sau Vii din Bucovina!», ne-a spus Elena Torac

Încondeierea ouălor se apropie de un adevărat ritual

De mai bine de patru decenii, din mâinile vrednicei huţule sunt aşternute pe coaja oului motivele şi simbolurile din Brodina, cea mai veche vatră de încondeiere, loc în care trăiesc de sute de ani huţulii, oamenii munţilor. Chiar dacă odinioară bunica ei încondeia ouă doar în preajma Sărbătorilor Pascale pentru gospodarii satului, astăzi Elena Torac încondeiază pe tot parcursul anului pentru a face faţă cererii şi evenimentelor la care este invitată.

„Nu este zi în care să nu încondeiez, să îmi aleg ouăle, să le golesc. Înainte, pentru bunicile noastre, alegerea ouălor pentru încondeiere era un adevărat ritual, începând de la strânsul ouălor din cuibar, care se făcea Păresimi, în miercurea din a patra săptămână de post, fiind alese până în Joia Mare ouăle cele mai frumoase, fără asperităţi.

Eu lucrez tot timpul anului şi după treburile de afară, din gospodărie, îmi  găsesc timp şi pentru mine. Este un tratament, este un balsam încondeierea ouălor. Îmi odihnesc şi sufletul, şi trupul lângă aceste ouă. Totdeauna îmi găsesc măcar 3-4 ore pe zi pentru încondeiere. Practic, relaxarea mea constă în încondeierea măcar a unui ou pe zi“, ne-a mărturisit încondeietoarea din Brodina.

Un meşteşug care a evoluat de la oul aliment la oul obiect de artă

„Spectaculoasă în creaţie, păstrătoare cu sfinţenie a tradiţiilor în ceea ce înseamnă model şi cromatică canonică, în acest sens a vegheat să nu se piardă sau să se risipească cu niciun chip aceste valori culturale din locurile de obârşie ale acesteia“, după cum o caracterizează Sorin Filip, managerul Centrului Cultural Bucovina, Elena Torac şi-a schimbat în ultima perioadă tehnica, a încercat să adapteze ceea ce lucrează la vremurile actuale şi chiar are o interpretare deosebită a culorii albastru, una de speranţă, de optimism.

„Trebuie să ţinem cumva pasul cu vremurile în care trăim şi mi-am permis, în sensul frumos şi constructiv al cuvântului, să creez noi obiecte sculptate miniatural, în coajă de ouă de găină, de raţă, de struţ, acestea fiind sub formă de coşuleţe, pandante, mărţişoare. Ele sunt  create şi în urma cerinţelor clienţilor, dar asta nu înseamnă că m-am oprit o clipă din a scrie ouă bătrâneşti respectând canoanele tradiţionale.

Practic, acest meşteşug a evoluat de la oul aliment la oul obiect de artă pentru că la început se încondeia oul de Paşte care se ciocnea cu cel drag sau se dăruia celor dragi. Pentru că era fiert, după ciocnit se cojea şi se mânca. Or astăzi golim ouăle de conţinut pentru că  sunt mult mai muncite, sunt mult mai multe elemente îmbinate pe un singur ou şi se poate păstra ca un obiect de artă undeva, în  vitrină, mulţi ani fără să se altereze“, ne-a mai spus încondeietoarea, lăsând nestematele artei sale să grăiască .

Pandemia a adus schimbări în viaţa meşterilor populari

Încondeietoare ne confirmă că pandemia a adus schimbări în viaţa tuturor, inclusiv în cea a meşterilor populari. Unii s-au descurcat mai bine, alţii au întâmpinat probleme pentru că nu au putut să fie prezenţi  la târguri, nu au acces la Internet şi nu au cunoştinţe în ceea ce priveşte promovarea on-line.

„Vin dintr-un sat de munte, Brodina, un vechi centru de încondeiere din Bucovina. Pentru meşterii mai în vârstă sau  care nu au acces la reţelele de socializare, la Internet, prima problemă ar fi expunerea produselor meşteşugăreşti, mai ales că unii trăiesc din acest meşteşug şi nu îşi pot comercializa produsele. Lipsa târgurilor meşterilor populari în primul rând, lipsa turiştilor din cauza restricţiilor pe care le avem ne-au afectat pe toţi. Recent m-am întâlnit cu o încondeietoare mai în vârstă care spunea că nu ştie ce să facă, se simte dezamăgită, neputincioasă, a încondeiat câteva sute de ouă, un meşteşug pe care l-a moştenit de la străbunica, şi era foarte supărată pentru că nu ştie cum să mai continue din moment ce nu are clienţi, nu are acces la Internet, nu ştie să îşi valorifice munca pe reţelele de socializare. O voi ajuta pentru că nu doresc să se piardă tradițiile“, susține Elena Torac.

Meşteşugarii au resurse să țină steagul sus

Încondeietoarea din Brodina încearcă să vadă şi partea pozitivă a acestei perioade, și anume că a avut timp să lucreze mult mai mult ca altădată.

„Meşterii au reuşit şi în această perioadă a pandemiei să ţină sus steagul tradiţiilor. Eu mă bucur, şi nu numai eu, ci şi alţi creatori din Bucovina că nu se pierd tradiţiile şi meşteşugurile. Când cineva nu poate să vândă ceea ce lucrează, cum pomeneam mai devreme despre meşterii care nu au acces la Internet sau cunoştinţe de utilizare a calculatorului, noi ceilalţi îi ajutăm să menţină aprinsă flacăra meșteșugului tradițional.

În alţi ani luam traista cu ouă şi plecam la expoziţii în ţară şi peste hotare. Până acum am lucrat mult mai mult, m-am descurcat bine în sensul că mi-am promovat lucrările pe reţelele de socializare, pe Internet, am comenzi on-line, dar îmi lipseşte întâlnirea faţă în faţă cu clientul. Când m-am întâlnit cu un om, nu am povestit numai despre ouăle încondeiate, am povestit despre Bucovina, despre aşezare, istorie, tradiţii, despre obiceiuri şi aşa am făcut foarte mulţi curioşi să vină și să ne viziteze. Chiar şi anul trecut, în condiţii de restricţie, au venit turişti străini şi ne-au vizitat zona şi ţara şi vor veni sigur și în acest an sau anul viitor cu un prieten, cu familia. Noi, meşteşugarii, suntem practic nişte ambasadori ai tradiţiilor şi contribuim la dezvoltarea turismului în zonă.“

Oul încondeiat expediat prin curierat este mesagerul tradiţiilor din Bucovina

Pasiunea, autenticitate şi dăruirea i-au fost răsplătite prin numeroase diplome şi trofee, dar şi prin recunoştinţa şi aprecierea etnografilor, ucenicilor şi publicului, acesta din urmă reacționând pozitiv la promovarea on-line a produselor confecţionate de meşterii populari.

„Oamenii sunt receptivi, sunt foarte încântaţi şi mulţi îmi scriu că sunt recunoscători, nu doar mi, ci  tuturor celor care folosesc on-line-ul pentru că nu renunțăm la tradiții așteptând vremuri mai bune. Astfel ne facem cunoscuţi, şi sunt şi ei părtaşi la frumosul din Bucovina, chiar dacă nu suntem faţă în faţă.

În afară de asta ei comandă on-line şi aceste ouă ajung în ţară şi peste hotare. Comerţul nu s-a oprit, sărbătoarea Paştelui nu s-a oprit, ci doar întâlnirea faţă în faţă. Şi acest ou expediat prin curierat este mesagerul tradiţiilor din Bucovina şi al Sărbătorilor Pascale. Mulţi îmi scriu şi îmi sunt recunoscători că prin aceste obiecte simt sărbătorile de acasă“, a precizat Elena Torac.

Prin pasiunea şi dăruirea cu care meşterii populari dăruiesc autenticul din Bucovina, bucuria oului încondeiat nu va dispărea niciodată. Și asta datorită acestor oameni inimoşi care vor să ducă tradiţia mai departe.

Silviu Buculei

De vorbă cu Paul Torac, tânărul din Brodina care „scrie“ istoria huțulilor din Bucovina

Paul Torac are 25 de ani. După absolvirea studiilor pedagogice și de științe ale educației la Colegiul Național „Mihai Eminescu“, respectiv la Universitatea „Șefan cel Mare“ din Suceava, s-a întors acasă, la Brodina, unde a scris și scrie în felul său istoria huțulilor, acel grup de oameni ai munților care se lasă revendicat, când e vorba de poporul căruia i-ar aparține etnic, doar de păduri și crestele din Obcinile Bucovinei. Huțul din generație în generație și fascinat de istoria Brodinei, locul în care s-a născut Huțulca, cu o copilărie trăită sub magia încondeierii ouălor și a poveștilor străbunicii sale, Paul și-a legat numele de colecția etnografică amenajată într-una dintre casele familiei sale, un fel de muzeu care adună, în câțiva metri pătrați, secole de dăinuire pe aceste meleaguri a huțanilor.

Rep.: Paul Torac, să pornim și noi pe firul poveștii huțulilor și am vrea să aflăm cum s-a născut ideea organizării acestei colecții.

Paul Torac: Sunt născut la Brodina, mirificul tărâm dintre păduri, cum îmi place mie să spun, și am crescut într-o familie în care tradițiile au avut loc de cinste. În familia noastră se încondeiază ouă de patru generații. Străbunica mea a trecut la Domnul anul trecut, la 96 de ani; de la dumneaei și apoi de la bunica și mama am preluat dragostea pentru tradiție și meșteșuguri. După facultate am zis că e vremea să mă întorc acasă, să-mi cercetez etnia, să profit de faptul că încă mai avem bătrâni care ne pot povesti despre timpurile frumoase pe care le-au trăit. Mă gândesc uneori că, dacă am un regret în viață, e că nu m-am născut acum 100 de ani... Dar, probabil, nimic nu e întâmplător. Îmi zicea bunica: „Trebuie să înflorești unde ai fost sădit.“ Ideea unei colecții s-a născut în timp. Ea se leagă de Muzeul Obiceiurilor Populare de la Gura Humorului, unde noi eram frecvent invitați. În urmă cu vreo 20 de ani – eu și sora mea geamănă eram copii pe-atunci, dar însoțeam familia la toate manifestările din zonă – doamna fost director Vera Romaniuc a ținut neapărat ca toți cei care vin la expoziție să poarte costumul reprezentativ al zonei în care trăiesc. Domnia sa cumva ne-a îndemnat să căutăm în lăzile de zestre ale familiei sau ale celor din sat și să găsim portul specific Brodinei. Având-o alături și pe străbunica, am început să scotocim printre amintiri, am găsit costumele de miri ale străbunicilor și bunicilor, ni le-au dăruit ca să le putem îmbrăca la expoziții și apoi s-a născut pasiunea asta de a colecționa sau, cum îmi place mie să zic, de a da viață celor din trecut. Și așa, cu modernismul zilelor noastre, a cam început să se înlăture tradiționalul.

Rep.: Asta în sensul că tineretul nu mai păstrează bogăția tradiției înaintașilor?

P.T.: Eu dau mereu exemplul cu nora care nu se are bine cu soacra... După ce soacra se duce în lumea plină de dor, ea nu vrea să păstreze nimic și arde tot ce i-a aparținut. Aici am intervenit noi și am preluat cumva zestrea. Bătrânele spun așa: păi, decât să le arunce, mai bine luați-le voi și le găsiți o întrebuințare. Încet-încet am strâns din familie – noi avem foarte multe obiecte – și din sat sute de exponate. Colecția permanentă este organizată într-o casă de-a noastră situată la vreo 2 km de centrul comunei, la ieșirea înspre satul Sadău, iar de 6-7 ani este vizitată de turiștii care trec prin Brodina, dar acolo noi realizăm și ateliere de încondeiat ouă și tot acolo invităm oaspeții care vor să filmeze ori să scrie despre tradițiile de la noi.

Rep.: Facem un tur al colecției sau mai degrabă o scurtă incursiune în viața de ieri și de azi a huțulilor?

P.T.: Eu m-am raportat întotdeauna la vremea străbunicii mele, fiindcă ea mi-a fost călăuză în trecutul strămoșilor. Am amenajat așadar trei camere. Prima face referire la activitatea pe care o desfășurau femeile odinioară. Aici avem un fel de poveste a firului de lână, de la tunderea oii și până la caierul de tors; era și o vorbă în trecut, „oaia ține casa“, fiindcă ea oferea și produsele alimentare (lapte, brânză, carne), dar și materialul de bază pentru confecționarea obiectelor cu care se înfrumuseța casa ori se lucra vestimentația. Avem ustensile de prelucrat lâna, vârtelniță, furcă de tors, rășchitori, un război de țesut, o ladă de zestre din 1903, câteva costume huțule. A doua e o cameră a zestrei. În trecut, mirele avea casa, iar mireasa, tot ce trebuia ca să îmbrace... locuința. Când zestrea ajungea la tavan, atunci fata era bună de măritat. Tot ea cosea și costumul mirelui. Am expus aici scoarțe, covoare, costumul popular viu colorat al huțulilor, nelipsitele mărgele venețiene din portul femeilor, salbe, inele, o ladă de zestre a străbunicii și am creat și un soi de arbore genealogic, fotografii cu oameni care au confecționat straiele sau ustensilele din colecția noastră. În a treia cameră avem vase de care se foloseau în gospodărie, de la putineiul în care țineau merindele pentru iarnă și până la cofițe, untărițe, linguri, polonice, apoi un obiect specific zonei –păscărița – cu care mergeau huțulii în noaptea de Înviere la biserică. Tot aici avem ouă încondeiate în tehnici clasice (băi succesive în culoare) și până la cele mai noi (ceară gravată în relief), de la cele lucrate de străbunica și până la exemplarele realizate sau inovate de mama ori de femeile din sat. Brodina este unul dintre cele mai vechi centre de încondeiere a ouălor; la noi, 5 din 10 femei se ocupă cu această artă, căci încondeierea a devenit o operă de artă, iar ele fac asta din pasiune, dar și ca mijloc de existență.

foto hutuli

Rep.: Citesc așa: comunitatea de huțuli trăiește în zonele din nordul Sucevei (Moldova Sulița, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Cârlibaba, Moldovița, Vatra Moldoviței, Ciumârna, Brodina și Ulma) și în județul Maramureș (Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus). Care este istoria huțulilor?

P.T.: Se spune că, nemaisuportând jugul austriac – birul mare, armata lungă și încercarea imperiului de a-i converti la catolicism, noi fiind prin tradiție ortodocși – huțulii s-au refugiat în munți. Există un hrisov al Mănăstirii Putna în care se consemnează că, prin anii 1700, nemaiavând cum se îngriji de avere, aceasta donează 8 munți unor oameni veniți din Galiția. Așa s-au stabilit huțulii pe cele mai înalte creste ale munților, practic s-au ascuns între păduri, să nu fie găsiți, și și-au întemeiat gospodării. În hrisov stă scris și numele primilor refugiați, iar printre ei se află și un Toma Torac, despre care noi credem că e un strămoș. Multă lume îi aseamănă cu ucrainenii, dar până și Mihai Eminescu spunea că huțulii ar fi daci slavizați în decursul istoriei. Acum, știți, fiecare popor ține să-i asimileze, dar huțulii spun că numai munții și doar munții au dreptul să îi revendice, nu popoarele lumii. Între timp, în comunitate sunt și persoane cu nume românești, fiindcă s-au făcut căsătorii mixte. La Brodina, din cele 10 sate ale comunei, 8 sunt cu populație majoritar huțulă.

Rep.: Care era ocupația de bază în trecut și cu ce se ocupă oamenii astăzi?

P.T.: Bărbații se ocupau cu creșterea animalelor, lucrul în pădure, cu agricultura de pe lângă casă, iar femeile încondeiau ouă; de altfel, acest obicei a fost adus în Bucovina de huțuli. În trecut, femeile țeseau și coseau straie populare. Din păcate, azi nu se prea mai confecționează costume populare huțule, care sunt și extrem de dificil de realizat, dată fiind compoziția bogată în motive și culori. Noi suntem la interferență cu satul Straja, unde s-a păstrat foarte bine tot ceea ce ține de costumul popular, iar huțulii nu și-au mai păstrat neapărat portul lor, l-au împrumutat pe cel de la Straja. Așadar, astăzi femeile mai lucrează costume, dar cu specific românesc.

Rep.: Și care era felul lor de a trăi deunăzi vreme?

P.T.: Păi în așa ceva constă unicitatea și farmecul comunității noastre. Îmi povestea străbunica că existau perioade în care nu aveau posibilitatea să ajungă la biserică și atunci oamenii se rugau în fața unui... brad! Era un cult al bradului în viața huțulului, pentru că l-a însoțit de la naștere până la moarte. Pe timpuri, a doua zi de la nașterea copilului, se făcea o scălduță, iar apa se arunca la rădăcina unui brad, pentru ca pruncul să crească drept ca bradul și să fie sănătos așa cum bradul e verde tot timpul. Apoi – obicei păstrat și azi – la construirea unei case, pe scheletul acoperișului se pune un vârf de brad împodobit cu ațe colorate, care să arate comunității că locuința e spre final. La nuntă, de asemenea, la porțile mirelui și miresei se prinde bradul, împodobit cu hârtie colorată. La fel și la înmormântare, pe căruța cu care este dus huțulul la cimitir se așază vârfuri de brad împodobite cu fire negre, în cele patru colțuri. Ei aveau în general respect și dragoste față de pădure că aceasta i-a adăpostit și i-a încălzit. Tot străbunica îmi povestea că tatăl ei, când mergea să taie un copac, îngenunchea în fața lui și îi cerea iertare pentru fapta ce va fi săvârșită, dar cu ideea că lemnul – că era un stâlp la cerdac, că era lemn pentru casă – va dăinui toată viața lui alături de el. Cât despre credință, huțulii erau printre singurii ortodocși care își etalau religia purtând la gât cruci mari de bronz sau alamă – bărbații, iar femeile aveau salbă din cruci. Așa își arătau și credința, dar și bogăția, în funcție de mărimea crucii.

Rep.: În afară de colecție, am văzut, Paul Torac, că lucrezi la alte două proiecte.

P.T.: La noi în zonă, la evenimente frumoase sau mai puțin frumoase, întotdeauna oamenii se înconjurau de cântece. Le-am înregistrat oarecum, pe unele le-am și scris, dar acestea nu erau înțelese de toată lumea. Venind prietenul meu Paul Anania prin Brodina, m-a îndemnat să le traduc în română și să le prind pe toate într-o carte. Am ales așadar cele mai frumoase cântece, le-am scris cu caractere chirilice, în dialect, și le-am tradus și în română. S-a născut astfel o culegere pe care am închinat-o Centenarului. Mai apoi, neavând cum să stau degeaba, am strâns undeva la vreo 350 de fotografii din toate satele. Aceste imagini sper eu să le putem cuprinde într-un album intitulat sugestiv Chipuri de huțuli.

Maria Bogdan