Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 15 Oct 2021
Lumea Satului

Lumea Satului

Cartoful în România: cum ne furăm căciula singuri

Deunăzi vreme, oficiali ai Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale spuneau așa privitor la cartof: „România cheltuie anual în jur de 64 de milioane de euro pentru a cumpăra cartofi din import, deși ar putea să-i producă în țară. După datele asociațiilor, noi asigurăm maximum 40% din consum, restul – de până la 60% din consum – importăm.“ Și s-a mai vehiculat o cifră, rostogolită în toată mass-media și pusă pe seama reprezentanților Federației Naționale a Cartofului: „Cartofi de consum se cultivă pe doar 28.000 de hectare, o suprafață la jumătate față de 2013“.

Adevărul este că noi nu avem o statistică foarte clară. Nu facem decât să compilăm cifre, așa cum le oferă ba APIA sau MADR, ba INS sau asociații ale cultivatorilor, ba rapoarte/studii Eurostat sau bancare, ba analize secvențiale oferite de diverse publicații mai mult sau mai puțin specializate. Și acestea, ce să vedeți, nu seamănă deloc între ele!

Care să fie cifra reală: 28.000 sau 176.396 ha? 

Să plecăm de la afirmația: „Cartofii de consum se cultivă pe doar 28.000 de hectare“. Ca surse ale acestei cifre sunt menționate APIA și Federația Națională a Cartofului. Ce nu se spune este următoarea realitate: APIA are în evidență numai suprafețele pentru care efectuează plăți (subvenții ori alte tipuri de ajutoare), nu și pe cele care nu se încadrează în acest tip de sprijin sau pe cele din gospodăriile populației. De asemenea, se înțelege, organizațiile producătorilor inventariază suprafețele deținute de membrii lor, nu de toți cei din afară, cultivatori pe suprafețe mai mici.

Pe de altă parte, MADR nici nu pomenește pe site-ul instituției depre cultura cartofului.

Singurii indicatori oficiali îi găsim în baza de date a Institutului Național de Statistică, însă nici aici nu avem certitudinea că ei reflectă cu fidelitate realitatea din teren. Și asta pentru un simplu motiv: cifrele sunt furnizate de direcțiile agricole, dar specialiștii de aici nu au cum în mod real să cunoască cu exactitate datele din județ, așa că suprafețele sunt aproximate în cazul micilor cultivatori (sectorul gospodăresc). Oricum ar fi, INS este singura entitate care deține și centralizează anual o bază de date privind agricultura, în general și cartoful, în cazul de față.

În tabelul de mai jos găsiți suprafețele din România cultivate cu cartof, iar în dreptul anului 2020 observați că sunt 176.396 ha, și nu 28.000! Scăderea față de 1990 este evidentă: 39,1%! Cine are deci dreptate, pe cine să credem?

Datele INS ne mai spun că, în 2020, România s-a situat pe locul patru în UE, ca suprafață cultivată, după Franța, Germania și Polonia, și pe locul șase, la producția realizată, după Germania, Franța, Olanda, Polonia și Belgia.

Unde e logica: avem producție mai mare decât consumul, dar importăm masiv cartofi?

Mai departe se spune așa: „După datele asociațiilor, noi asigurăm maximum 40% din consum, restul de până la 60% din consum importăm.“ Și se mai afirmă că, în România, „consumul de cartof a atins aproape 100 kg/an/persoană“. În raportul Disponibilitățile de consum ale populației în anul 2019, publicat de INS, se arată că, în urmă cu doi ani, consumul a fost de 92,3 kg/an/persoană, în scădere față de 2018 (95,5 kg) și 2017 (96,6 kg).

Raportând această cifră la populația rezidentă în România (cea care locuiește și consumă efectiv în țară), de 19.328.838 locuitori, ar rezulta un necesar anual de cartofi de 1.784.051.747,4 kg, adică 1.784.052 tone de cartof anual. Cât produce România, conform datelor INS, furnizate de direcțiile agricole? Ei bine, observați din tabelul de mai jos că România a produs, statistic, mult mai mult cartof decât necesarul: 2.697.733 tone, față de 1.784.052 tone!

Și-atunci: de unde această statistică absolut prăpăstioasă?

Din trei una: ori raportările în baza cărora s-au realizat statisticile INS sunt eronate (cifre „umflate“, ca pe vremuri), ori afirmațiile despre importuri nu sunt foarte exacte, ori satistica pentru consum folosește doar anumiți indicatori.

Bine, ar mai fi tot felul de explicații: producții supraestimate în gospodăriile populației, necuprinderea în statisticile privind consumul a producției realizate în micile gospodării, neevidențierea cantității utilizate strict pentru industrializare ori, de ce nu, în micile gospodării, pentru furajarea animalelor (practică utilizată chiar și astăzi).

Într-un raport bancar (nu dăm numele băncii, din motive lesne de înțeles), de la care s-a preluat cifra importurilor, se arată că, în 2019, România ar fi importat cartofi de 64 de milioane de euro, iar în 2020 țara noastră a importat de 50 mil. euro, dar a și exportat de 3,5 mil. euro.

Unde să fie adevărul?

Deci avem în statistici producție internă mai mare cu 66% decât necesarul de consum, dar aducem din afara țării cartof în valoare de zeci de milioane de euro!

Suprafețe și producții în 2020

Ca să finalizăm corect analiza de față trebuie să arătăm și cum este distribuită suprafața (producția) de cartofi. Din reflex poate, noi obișnuim să spunem că „patria cartofului“ ar fi localizată în Harghita și Covasna. Statistica ne spune însă altceva, că „patria“ s-a mutat în Moldova, mai precis în Suceava, Neamț și Bacău. Pe regiuni de dezvoltare, cifrele arată astfel, pentru anul 2020: Nord-Est, 53.357 ha; Nord-Vest, 37.547 ha; Centru, 33.829 ha; Vest - 17.580 ha; Sud-Muntenia - 16.480 ha; Sud-Vest Oltenia, 11.232 ha; Sud-Est, 5.872 ha; București-Ilfov, 498 ha.

Pe județe, cea mai mare suprafață de cartof în România se cultivă la Suceava - 21.776 ha, urmat la mare distanță de Neamț - 15.672 ha, Covasna - 11.567 ha, Maramureș - 9.852 ha, Dâmbovița - 9.540 ha și Harghita - 8.326 ha.

În ceea ce privește producțiile, ordinea se păstrează. Situația diferă însă la media la hectar, unde pe prima poziție trece Covasna. Bine, studiind tabelul de mai jos, în cazul județului Neamț a fost un accident în dificilul an climatic 2020, fiindcă altfel aici media este de 14-15.000 kg/ha.


Ar mai fi de spus că suprafața de cartofi timpurii, semitimpurii și de vară a fost de 28.350 ha, iar cartofi de toamnă se cultivă pe suprafețe de aproape 5 ori mai mari (148.046 ha). Specialiștii cunosc deja faptul că județul Dâmbovița este cel mai mare producător de cartofi timpurii din România (7.321 ha), iar Suceava deține cea mai mare suprafață de cartofi de toamnă (21.076 ha).


Maria BOGDAN

Adoptarea telemuncii în pandemie și vulnerabilitățile legate de zona de apărare cibernetică

  • 56% dintre respondenți consideră că organizațiile lor au ignorat procesele de securitate cibernetică pentru a putea implementa cerințele legate de telemuncă.
  • 77% dintre respondenți avertizează în privința creșterii numărului de atacuri cibernetice grave.
  • 39% cred că bugetul organizației lor nu este adecvat pentru gestionarea noilor provocări.

Adoptarea noilor practici de muncă în contextul pandemiei a expus companiile la atacuri cibernetice tot mai numeroase și mai sofisticate și a adus în prim-plan subfinanțarea mijloacelor de apărare cibernetică, potrivit raportului EY Global Information Security Survey 2021 (GISS), care a sondat opiniile a peste 1.000 de lideri din domeniul securității cibernetice din cadrul companiilor din toată lumea.

Conform datelor raportului, peste jumătate dintre respondenți (56%) sunt de părere că organizațiile lor au ocolit procesele de securitate cibernetică pentru a facilita implementarea noilor cerințe legate de telemuncă și de un regim de muncă flexibil. În același timp, liderii în securitate cibernetică declară că nu au fost niciodată mai preocupați ca acum de capacitatea lor de a gestiona amenințările cibernetice (43%). Peste trei sferturi dintre aceștia (77% față de 59% conform ediției anterioare a GISS) avertizează în privința creșterii numărului de atacuri cibernetice cu impact puternic în ultimele 12 luni, cum ar fi cele de tip „ransomware“.

Bugetele pentru securitatea cibernetică nu sunt aliniate nevoilor

În pofida amenințării tot mai mari a atacurilor cibernetice, bugetele pentru securitatea cibernetică rămân la un nivel redus în raport cu cheltuielile totale cu tehnologia informației, potrivit ediției din acest an a GISS. Deși organizațiile respondenților au înregistrat venituri medii de 11 miliarde de USD în ultimul exercițiu financiar, valoarea medie a cheltuielilor cu securitatea cibernetică a fost de doar 5,28 milioane de USD.

Aproape patru din zece respondenți (38%) atrag atenția că bugetul organizației lor este sub nivelul necesar gestionării noilor provocări apărute în ultimele 12 luni. Același procent de respondenți declară că cheltuielile cu securitatea cibernetică nu sunt integrate corespunzător în costul investițiilor strategice, cum ar fi transformarea lanțului de aprovizionare IT. În același timp, mai bine de o treime (36%) spun că este doar o chestiune de timp până când organizația lor va suferi o breșă de securitate majoră care ar fi putut fi evitată, dacă ar fi existat investiții de un nivel adecvat în mijloacele de apărare cibernetică.

Din criză în oportunitate…

Relațiile esențiale dintre liderii în securitate cibernetică și cei care dețin poziții importante în cadrul organizației sunt lipsite de deschidere și de forță, potrivit ediției 2021 a raportului GISS.

41% dintre liderii în securitate cibernetică sondați au descris relația lor cu zona de marketing drept negativă, în timp ce 28% au menționat că relația cu proprietarii companiei lasă de dorit. Drept urmare, în timp ce 36% dintre respondenții din 2020 aveau convingerea că echipele de securitate cibernetică sunt consultate încă din faza de planificare a noilor inițiative comerciale, acest procent a scăzut la 19% în 2021. Mai mult, doar 25% consideră că liderii de business ar descrie funcția de securitate cibernetică a organizației lor drept una comercială.


În contextul în care liderii de companii văd în tehnologie mijlocul prin care își pot realiza viziunea și transforma compania, aceștia nu își pot permite să întoarcă spatele riscurilor cibernetice care vin la pachet cu aceste demersuri. Misiunea directorilor de securitate cibernetică va fi să se asigure că liderii de companii vor înțelege valoarea adusă de investițiile în securitatea cibernetică și vor conștientiza faptul că acestea reprezintă o parte integrantă a procesului de transformare.


Aspecte specifice pentru România

„Investițiile majore din ultimii 10 ani, care au avut loc în zona de IT din România, au dus la o uniformizare a practicilor și procedurilor de lucru pe zona securității cibernetice specifice celor din vestul Europei și SUA. Practica ultimelor luni a arătat că și în cazul companiilor din România investițiile în zona de apărare contra atacurilor informatice au crescut, chiar dacă per total nu ne aflăm la un nivel rezonabil de reziliență nici în mediul public și nici în cel privat. Soluțiile antivirus rămân în continuare cel mai utilizat mijloc de protecție, însă acest lucru s-a dovedit a fi insuficient dacă nu vine în completare cu alte soluții. În plus, nu trebuie neglijată nici implementarea directivei NIS, transpusă în legislația din România prin Legea nr. 362/2018. Noi acte normative și regulamente adoptate în ultima perioadă conturează cadrul necesar implementării directivei NIS. Asemănător cu situația în care a fost implementată legislația GDPR, în viitorul apropiat vom asista la momentul în care și normativele care vin în completarea Legii nr. 362/2018 vor fi finalizate. Acesta va însemna o bornă importantă la care companiile din România ar trebui să se gândească întrucât nerespectarea acestei legislații poate atrage după sine sancțiuni importante. Astfel, cu cât măsurile în zona apărării împotriva atacurilor informatice vor fi luate mai din timp, cu atât companiile se vor pune la adăpost atât de eventuale riscuri generate de expunerea la amenințările cibernetice, dar și de eventuale sancțiuni legislative.“ Cristian Zaharia, Manager, EY România.

Bogdan PANȚURU

Produsele lui Luca, vândute doar pe Internet

În fiecare sezon, agricultorii stau cu sufletul la gură când e vorba de rezultatele culturilor muncite de-a lungul multor ore, zile, luni. Deși, munca în agricultură nu este una ușoară, recoltele pe care le au la final vorbesc de la sine. Abia atunci, aceștia se pot declara satisfăcuți sau nu...

Un fermier fericit

Unul dintre agricultori, Luca Mihai, ne povestește cu entuziasm despre culturile sale: „Am fost pasionat de agricultură încă din copi­lărie, însă visul meu a devenit realitate în anul 2015, atunci când am construit o plantație de 2.000 mp. Mă axez pe 480 de solare, iar culturile pe care le am sunt în strictă dependență de sezon. Cum e și firesc, vara avem roșii, castra­veți, ardei, vânătă, dovlecel, cartofi, iar toamna  semănăm ceapă verde, broccoli, ardel iute și altele. Sunt extrem de mulțumit, roadele au fost așa cum le-am estimat. În vara anului 2020 am avut aproximativ 1-2 tone de roșii, ardei – 400 kg, vânătă – 400 kg. Cu siguranță, la următoarele culturi îmi doresc o producție și mai mare.“

Fără programe de finanțare

Deși Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a alocat fonduri europene nerambursabile pentru agricultori, Mihai Luca și-a început activitatea prin investiții proprii: „Am început acest proiect singur, am investit din banii proprii, după care am reinvestit tot ce am câștigat. Acum, câștigurile sunt pe măsură. Precizez că îmi vând produsele exclusiv online și tot aici le și promovez“, a mai adăugat Mihai Luca.

Tehnici de cultivat

Când vine vorba de cultură, fiecare fermier își folosește propriile tehnici și secrete pentru o recoltă cât mai mare. Iar Luca Mihai, pentru a obține rezultatele propuse, folosește în primul rând îngrășăminte organice: „Îngrășămintele organice sporesc producția pe care o avem. Aplicăm îngrășământul biologic la fiecare plantă în parte. În plus, răsadurile sunt produse tot de mine. Obișnuiesc să-mi organizez fiecare sezon în trei părți. De exemplu, la începutul lunii octombrie plantez și spanac, dar și în ultima parte din luna februarie“, a mai precizat fermierul.

Obstacolele cultivatorului

La fiecare recoltă, agricultorul depinde de condițiile meteorologice; acesta se poate confrunta cu secetă sau umiditate prea înaltă, iar recolta suferă un declin. De aseme­nea, un alt obstacol cu care se poate lovi sunt insectele dăunătoare. „Încercăm să avem o recoltă cât mai naturală și să folosim cât mai puține pesticide, de aceea uneori avem pierderi din cauza dăunătorilor. Totodată, de-a lungul timpului a fost dificil cu forța de muncă, sunt tot mai puțini oameni dispuși să muncească în agricultură. Pot să spun că la ora actuală activez doar cu un singur coleg“, a conchis fermierul.

Liliana POSTICA

O parte din tinerii suceveni care se întorc acasă din străinătate investesc în agricultură

O parte din tinerii din judeţul Suceava care au muncit în ultimii ani în străinătate vor să revină în ţară şi să înceapă o afacere în agricultură. Deşi un tânăr fermier poate primi până la 50 de mii de euro, bani nerambursabili, ei preferă să investească banii câştigaţi în alte țări în utilaje şi în înfiinţarea culturilor.

S-au apucat de stupărit pentru a fi alături de copiii rămaşi acasă

Cristi Olărița din satul Mihăiești a început albinăritul în 2017, cumpărând primii stupi după ce s-a întors din străinătate. A studiat, dar a şi „furatׅ“ meserie de la apicultorii mai experi­mentaţi din zonă şi, an de an, a crescut numă­rul familiilor, transformând această pasiune într-o mică afacere, de familie. Tot ceea ce are nevoie pentru această pasiune face cu mâna sa, cu truda lui şi a soţiei şi consideră că pentru a avea o miere deosebită trebuie să respecţi o „tehnologie” foarte veche, aproape neschim­bată şi transmisă din generaţie în generaţie, de mii de ani. Fiind într-o zonă înconjurată de livezi, păduri, fâneţe şi terenuri agricole pe care se cultivă rapiţă, floarea-soarelui şi porumb, Cristi reuşeşte să ofere albinelor cadrul natural pentru a obţine miere de o cali­tate foarte bună, preferând apicultura staţio­nară în locul pastoralului.

„Suntem tineri apicultori, de patru ani ne-am apucat de stu­părit, cu gândul să stăm acasă alături de copii, să nu mai plecăm în străinătate, pentru că cei doi copii aveau nevoie de părinţi acasă. Am decis să producem aici, să vindem aici, să avem o afacere de familie, să fie o afacere pe care să o putem lăsa și copiilor şi de aceea am şi dat numele copiilor afacerii noastre: Stupina Ştef & Ane. Începutul este greu, până ne cunoaște lumea, dar merită, apicultura este frumoasă. Avem 60 de stupi, mierea este 100% naturală, stăm pe vatră, nu facem pastoral. Pe vatră mierea este mult mai curată, suntem într-o zonă unde se fac stropiri cu pesticide foarte rar, iar atunci când se fac suntem anunţaţi şi nu mai lăsăm albinele să iasă din stup. Cantitatea de miere este mai mică, nu avem o producţie aşa de mare ca în pastoral, dar ne mulțumim cu mai puțin. Avem și produse apicole, începând cu tinctură de propolis, folosită pentru imunitate, răceli, viroze, miere de primăvară care conține păpădie şi păducel, miere de rapiță, polen, miere cu căpăceală, căpăcelul de la fagure fiind un foarte bun pansament gastric. Păstura este mai greu de scos, onorăm doar comenzile pentru că, fiind un pic mai scumpă, lumea nu prea cumpără, deşi o cură cu păstură are numeroase beneficii în eliminarea toxinelor, reglarea digestiei şi menţinerea sănătăţii organismului nostru“, ne-a spus Cristi Olărița.

Apicultura este mai rea ca pescuitul

Ca să ducă această afacere mai departe, Cristi Olărița şi-a găsit şi un loc de muncă şi toți banii câștigați îi investeşte tot în apicultură pentru a mări numărul de familii de albine şi pentru mici dotări.

„Păcat că apicultorii din România nu sunt sprijiniți, nu am luat ajutorul de minimis, birocrația fiind prea mare, acte foarte multe. Suntem înscriși în Asociația Crescătorilor de Albine ACA, de când ne-am apucat de apicultură. Ne extindem în speranța că pe viitor lumea va aprecia produsele noastre și va fi mai bine. O astfel de pasiune, de afacere – pentru că noi când ne-am apucat de apicultură nu ne-am gândit la profit, a fost un hobby, o plăcere – presupune şi costuri, iar producţia este dependentă de mai mulţi factori climatici. Apicultura este mai rea ca pescuitul. Nu te mai poți lăsa de ea“, consideră Cristi Olărița.

Au învăţat să cultive şi să vândă căpşune în Germania, apoi, întorşi acasă, şi-au făcut propria fermă

Soţii Simona şi Adrian Moloce din satul Hurjuieni, comuna Gălăneşti, sunt doi tineri care, după terminarea facultăţii, în lipsa unui loc de muncă în ţară, au plecat la cules de căpşune în Germania. Cei doi au învăţat de la nemţi tehnologia de cultivarea a căpşunilor şi în urmă cu câţiva ani au decis să nu mai plece la muncă în străinătate şi să înceapă acasă propria afacere în agricultură.

„Este o afacere de familie cu căpșuni care a pornit din afară. În Germania am văzut cum se pot face bani din căpşuni şi am considerat că se poate și în România. Şi chiar se poate. Tot ce am câștigat în Germania timp de 7 ani, pentru că am lucrat pe sezoane, am investit în ferma de la Hurjuieni. Plecarea în străinătate a fost o necesitate la început și s-a transformat într-o mică afacere acum.

Cultivăm o suprafață de 10 hectare de căpșuni, o parte din suprafaţă fiind cu soiuri remontante. În afară de prezența la târgurile agricole, avem câteva contracte cu un lanț de hipermarketuri și în rest vindem în zonă, lumea ne cunoaşte deja şi ne caută. Soiurile de căpșuni sunt din import, soiuri autohtone sunt destul de puține și ca să ai performanță și producție trebuie soiuri performante“, ne-a spus Adrian Moloce.

A lucra propriul teren este o oportunitate

La cei 34 de ani, Adrian lucrează în fermă împreună cu soţia, Simona, de 31 de ani şi tatăl său este singurul angajat permanent. În comparaţie cu alţi fermieri, cei doi soţi nu se plâng de lipsa zilierilor şi spun că forţă de muncă se găseşte, dar trebuie plătită la preţul corect.

La începutul lunii septembrie, pe Simona şi Adrian i-am întâlnit vânzând căpşune în prima piaţă volantă organizată anul acesta în municipiul Suceava de Direcţia Agricolă Suceava, iar câteva zile mai târziu în micul chioşc amplasat la o intersecţie din  centrul comunei Gălăneşti.

„Cultura este în câmp deschis, folosim sistem de irigare prin picurare. Gustul căpșunilor de toamnă este un pic diferit față de cele care se fac primăvara, dar și acestea au un gust foarte bun. Se poate face și dulceață, se poate face orice, dar producția din toamnă fiind mai mică, recomand cele de primăvară – vară, a căror preț este competitiv pentru dulcețuri, siropuri, compoturi. Avem soiuri care sunt numai în primăvară şi soiuri remontante care fructifică atât primăvara cât și toamna. Producția este diferită, se duce de la 6-7 tone la hectar până la 20 de tone la hectar.

Prețul unui kilogram de căpșune în luna septembrie este de 12-15 lei, dar primăvara le avem la 6-7 lei. Nu avem subvenție spe­cială la căpșune, dar ne descurcăm. Sunt ani mai buni, sunt ani mai răi. 2021 a fost un an mediu pentru că am avut un episod de gheață care a diminuat mult recolta de toamnă“, a precizat Adrian Moloce.

Simona şi Adrian au şi un îndemn pentru tinerii români care muncesc în agricultura din alte ţări: „Celor care se află pe meleaguri străine și muncesc în agricultură, pentru că nu este o rușine să culegi fructe, legume în alte țări pentru a-ți câștiga existența, pentru un trai mai bun, le-aș  transmite că se poate reuși și în țara noastră dacă ai economisit ceva bani şi ai în proprietate o bucată de teren. O afa­cere în agricultură este mai grea la început, dar îţi va aduce satisfacţii într-un timp scurt.“

Legumele de Berchișești produse de un tânăr venit din Franţa sunt la mare căutare

Sorin Olari s-a întors din Franța la sfâr­şitul anului 2018 pentru a fi împreună cu fami­lia. Şi, pentru că nu şi-a găsit un loc de muncă stabil, în primăvara anului 2019 s-a apucat de legumicultură în satul natal, Berchişeşti. În primul an a cultivat legume de pe o suprafață mai mică pentru a vedea dacă se fac, fiind cunoscut faptul că în nordul extrem al României toamna vine repede, primăvara târziu, iar loca­litatea în care locuiește tânărul fermier este bătută frecvent de crivăţ.

„Am dorit să revin acasă, nu știam de ce să ne apucăm și, pentru că aveam un pic de experiență în domeniul acesta şi o bucată de teren, am decis împreună cu soția să facem agricultură. În Franța am lucrat în legumicultură. Acolo am învăţat arta cultivării în solarii şi sere, acolo am învăţat tehnologii şi am văzut ce înseamnă investiţiile în echipamente moderne care asigură succesul garantat. Am preluat modelul culturilor legumicole în sistem protejat de la francezi şi ne-am întors acasă pentru a face legumicultură ca în Franţa. Am făcut totul pe cont propriu, toţi banii câștigați afară i-am investit în agricultură pentru că la noi este greu să te extinzi, mai ales că am decis să facem o agricultură folosind doar îngrăşământ natural şi fără chimicale.“

„Faptul că în primul an, în 2019, am avut trufandale bio într-o perioadă a anului când alţi români abia visau la salată sau ceapă verde, iar în toamnă cămările gospodinelor au fost pline cu zacuscă, tocane, dar şi de ridichi negre, ceapă, mor­covi etc. obţinute de mine, m-a determinat să rămân în ţară şi să continui. În anul 2020, în plină pandemie, am mai făcut două solarii pentru legume şi un solar mai mic pentru căpșuni și sper să avem puterea să ne mai extindem cu un solar în acest an sau în primăvara viitoare.

Cele mai căutate sunt roșiile «Inimă de bou», Arawak, soiurile de roșii de Buzău, capia «Ureche de elefant», vinetele, ardeii graşi, gogoșarii, ardeii iuți și semiiuți. Produsele le vând în piața agroalimentară din Gura Humorului, marțea și vinerea. Oamenii deja mă cunosc, nu pot produce legume încât să mulțumesc pe toată lumea, nu fac față cerințelor şi de aceea încercăm să ne extindem, dar numai atât cât ne putem permite, pentru că în agricultură riscul este foarte mare. Vine un îngheţ timpuriu mai puternic sau o grindină de dimensiuni mai mari, aşa cum a fost la sfârşit de august, şi distruge tot. Dacă ai credit, dacă ai accesat proiecte pentru a obţine finanţare, de unde scoţi producţie pentru a face bani?“, se întreabă Sorin Olari.

Silviu BUCULEI

Legume de Probota - o cooperativă agricolă înființată de un fermier de 26 de ani

Cu pasiune faţă de munca pământului, Legume de Probota (județul Iași), o cooperativă agricolă la început de drum, continuă tradiţia de 150 de ani a unui sat. Aceasta a fost înființată de tânărul Robert Zamisnicu în decembrie 2020, cu acordul a cinci membri din satele Bălteni și Perieni, comuna Probota Scopul principal al cooperativei este de a extinde piața de livrare a produselor legumicole, ne spune tânărul.

„Ne dorim să creăm un lanț scurt, producător-consumator“

În comuna Probota se află una dintre fermele care fac parte din cooperativa Legume de acasă – Probota, Aceasta are o suprafață totală de 16 hectare cultivate cu legume, jumătate de hectar în sistem protejat, iar restul până la 16 ha în câmp. „Afacerea a început din pasiune, părinții mei ocupându-se cu agricultura de mai bine de 20 de ani. Princi­pala motivație a înființării acestei coope­rative este determi­nată de faptul că piața de desfa­cere este mult prea mică pentru noi și ne dorim să intrăm în marile supermarketuri, să facem contracte și să eliminăm implicit intermediarii. În portofoliul nostru de produse avem tomate, cultivate în câmp și solarii, ardei gras, Kapia, gogoșar, dar și legume obținute de pe o suprafață de 2.000 mp, aflată la plasa de umbrire“, a precizat Robert Zamisnicu, președintele cooperativei.

Legume de Probota cooperativa agricola

În momentul de față cooperativa are cinci membri care dețin terenuri cultivate atât în satul Bălteni, pe malul Prutului, cât și în satul Perieni. „Suprafața cultivată în cadrul cooperativei Legume de Probota este de aproximativ 45 ha de legume. Am înființat această cooperative pentru că avem nevoie de o schimbare, avem nevoie de o altă piață de desfacere decât cea actuală și trebuie să eliminăm intermediarii. În ziua de astăzi este greu să faci totul de unul singur, de aceea cel mai important este să te asociezi și să ai încredere în persoanele cu care lucrezi pentru că așa vine și succesul. Asta este o verigă foarte importantă în procesul de vânzare, în acest model de cooperativă sau în oricare alt mod de asociere. Această formă asociativă ne ajută să valorificăm toată marfa deoarece semnând un contract ne asumăm niște obligații de livrare și, fiind mai mulți producători, putem onora acele contracte. Dacă unul dintre membri nu are cantitatea necesară sau are diverse probleme și nu reușește să recolteze într-un timp optim, ceilalți membri pot suplimenta acea cantitate sau chiar să o înlocuiască în totalitate. Noi ne dorim să ajungem pe mai multe piețe; țelul nostru este, de ce nu, să ne extindem și în afara județului, dar pentru acest lucru este nevoie de timp și de mai multă expe­riență în vânzarea prin această formă de asociere. Este un început pentru noi, nu știm cum funcțio­nează, dar suntem încre­zători că va fi bine“, mai adaugă tânărul.

Doar produsele de calitatea I ajung pe piață

În portofoliul de produse al coope­rativei se găsesc diverse legume, cultivate pe o suprafață considerabilă de teren. „Avem pepeni verzi și galbeni, vinete, în zona noastră acestea au început să fie cultivate pe suprafețe mai mari, tomate și ardei, în câmp și solarii, varză de toamnă, ceapă, rădăcinoase și verdețuri. Legumele, faţă de cultura mare, necesită o atenție sporită. Noi începem producerea de răsa­duri din luna ianuarie, la jumătatea lui februarie se seamănă, se încălzesc sola­riile pentru a se dezvolta plantele, apoi plantăm în câmp și așteptăm într-un final să ajungem pe piața locală. Terenurile aflate în cooperativă sunt împărțite pe două zone. Cea mai mare suprafață o avem pe malul Prutului, unde cultivăm toate legu­mele specificate anterior, dar avem și jumătate de hectar de solarii.

În cadrul cooperativei doar legumele din calitatea I ajung pe piață, iar cele de calitatea a II-a, vorbim de produse care sunt atipice, ajung la fabrica de procesare“, specifică ieșeanul.


„Să fii fermier la 26 de ani reprezintă o mare provocare, dar satisfacția oferită de rezultatele muncii merită întregul efort“, spune Robert Zamisnicu, managing director la Zamisnicu Invest SRL – Legume de Probota, Acesta îndeamnă tinerii să se orienteze către acest domeniu deoarece este nevoie de specialiști care să producă hrană locală, sănătoasă și de calitate. „Cel mai bun sfat oferit celor care vor să activeze în acest domeniu ar fi să meargă să viziteze cooperativele care deja funcționează pentru că sunt foarte multe de învățat de acolo“, a conchis Robert Zamisnicu, președintele cooperativei Legume de Probota, din județul Iași.


Beatrice Alexandra MODIGA

Localnicii din Slănic-Prahova vor să salveze de la distrugere Muntele Verde

„Vor să ne bage istoria în saci și să o vândă ca ciment! Nu vom permite așa ceva!“

În ultimele zile ale lunii august a fost frământare mare la Slănic-Prahova. Localnicii au ieșit în stradă pentru a protesta și împiedica excavarea tufului vulcanic din zona Muntelui Verde, numit și Piatra Verde, „Dacul Adormit“ ori „Sfinxul Slănicului“. Deși este recomandat ca obiectiv turistic, acesta nu se regăsește în vreo formă de protecție. Nu face parte nici din Natura 2000, nu este nici rezervație geologică sau naturală ori monument al naturii. Apare totuși în perimetrul unui sit arheologic. Din acest motiv pesemne, în anul 2000, Primăria și Consiliul Local s-au gândit să facă un ban grămadă, așa că au concesionat 45.500 mp, care se suprapun și Muntelui Verde, unei firme de ciment din Dâmbovița, fix pentru exploatarea gipsului și a tufului vulcanic. Muntele Verde este văzut ca un simbol al orașului, de aceea sosirea utilajelor i-a iritat la culme pe localnici, care au reușit să stopeze temporar excavarea.

De altfel, autoritățile nu sunt la prima ispravă de acest fel. Sau, ca să vorbim pe șleau, chiar dacă Muntele Verde ar fi fost inclus în vreo rezervație, acest lucru nu ar fi împiedicat soarta pe care o are de aproape 20 de ani. Știm foarte bine că Primăria și Consiliul Local și-au permis să concesioneze, tot prin anii 2000 sau chiar mai devreme, Muntele de Sare sau Grota Miresei, obiectiv clasificat ca monument al naturii. Când o rezervație de acest tip, de notorietate națională, a intrat în proprietatea unui om de afaceri, a fost multă stupoare și cam atât. Chiar și când grota s-a prăbușit din cauze naturale, dar și pentru că a lipsit o minimă conservare, răspunsul (dat chiar semnatarei acestui articol) celui care a concesionat monumentul naturii a fost unul stupefiant: „Și ce-ați fi vrut, să stau cu umbrela deasupra, să nu-l plouă“? (n.n. muntele să nu-l plouă).

Scurt istoric ale unor decizii administrative cel puțin ciudate

Revenind la Muntele Verde, oamenii se tem ca masivul  să nu fie ras de pe fața pământului... Și e posibil să se întâmple acest lucru. Sau nu. E o chestiune de loterie. Loteria însemnând interesul conducătorilor pentru mediu. Și pentru un element unic în peisajul slănicean. Ca să respectăm adevărul, firma care a concesionat are toate documentele puse la punct: contract de închiriere cu orașul Slănic, modificat prin trei acte adiționale, ultimul semnat anul trecut, ce prelungește înțelegerea până în anul 2025, cu un preț de 0,33 lei/mp/lună; licență de concesiune pentru exploatarea gipsului și tufului vulcanic în perimetrul Slănic – Piatra Verde, eliberată de Agenția Națională pentru Resurse Minerale București în anul 2000 și modificată în 2013 și 2020; aviz emis de ANRM-Compartimentul de Inspecție Teritorială Ploiești pentru anul 2021; autorizația de mediu din 2011, revizuită în 2019, cu viza pentru perioada ianuarie 2021-ianuarie 2022. Iar la sfârșit, compania spune explicit: „Suprafața închiriată de la Consiliul Local Slănic se suprapune zonei de exploatare și face parte din perimetrul de exploatare, instituit de către Agenția Națională pentru Resurse Minerale), acesta neaflându-se pe o arie naturală protejată“. Cu alte cuvinte, proprietarii fabricii de ciment, care întâmplător sunt reprezentanții unei companii din Germania, n-au venit de capul lor la Slănic și nici prin abuz de putere, ci cu voie de la stăpânire. A se citi reprezentanți ai statului român. Deocamdată, la presiunea oamenilor, șefii administrației locale, dar și firma, care și-a retras utilajele, au făcut un pas în spate. Primarul chiar a promis că va solicita Consiliului Local rezilierea înțelegerii, dar într-un fel le-a scos ochii localnicilor, amintindu-le posibilele consecințe ale unei atare acțiuni: „Trebuie să ne așteptăm la o luptă grea, pentru că rezilierea contractului presupune deschiderea unui litigiu în instanță și să dăm înapoi banii pe care i-am încasat de la companie.“

De ce țin oamenii atât de tare la Muntele Verde?

Pentru că s-au născut cu el. Pentru că străjuiește orașul de secole. Pentru culoarea stranie a pietrelor. Pentru că au descoperit că stâncile formează un chip care se asemuiește unui dac, de unde și denumirile de sfinx sau „dacul adormit“. Pentru că tuful (piatră sedimentară) vulcanic de la Slănic a căpătat prin procesul de zeolitizare proprietăți deosebite care îi conferă utilități variate, mai ales în procesele de depoluare a apelor, de îndepărtare a ionilor radioactivi din sol etc. Importanța economică a acestor minerale supranumite „pietre ale viitorului“ – susțin reprezentanții societății civile din oraș – nu este pe deplin înțeleasă în economia românească, de la Piatra Verde exploatându-se doar material de construcții și gips. În 2016, slănicenii au inițiat o petiție pentru salvarea Muntelui Verde și pentru declararea perimetrului drept rezervație geologică sau monument al naturii. Orice, numai să nu fie distrus. Credeți că vreo autoritate s-a preocupat de acest lucru? Nu! În Prahova găsim în situl Natura 2000 zone care nu au nici pe departe valoarea „Dacului adormit“, cum ar fi câmpiile din sudul județului, dar nicio acțiune nu s-a consemnat pentru Slănic.

O rază de speranță tot ar fi...

Direcția Județeană de Cultură Prahova a transmis că lucrările în zona sitului arheologic „Așezarea din epoca fierului de la Groșani-Piatra Verde“ nu au avizul acestei instituții, ca atare a cerut imperativ sistarea lucrărilor: „Lucrările sunt efectuate fără avizul Direcției, cu încălcarea prevederilor Legii 50/1991 și OG 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național. Vă rugăm, în conformitate cu atribuțiile ce vă revin, să luați măsurile ce se impun pentru SISTAREA lucrărilor neautorizate.“

O imagine de dată recentă a sensibilizat toată țara. Cu tricolorul în brațe, oamenii au făcut lanț uman în jurul Muntelui Verde, considerată comoara lor naturală, jurând că n-o să dea voie nimănui să le ia „dacul adormit“: „Vor să ne bage istoria în saci și să o vândă ca ciment! Nu vom permite așa ceva!“

Maria Bogdan

  • Publicat în Mediu
  • 0

Desalinizarea oceanelor sau cum se poate reduce deficitul de apă

Pe măsură ce resursele plantei se epuizează, omenirea trebuie să găsească soluții pentru a compensa lipsa lor. Penuria de apă curată la nivel mondial este o realitate de care nu se poate face abstracție. Aproximativ 844 de milioane de oameni nu au acces în momentul de față la apă potabilă. Scenariul devine și mai sumbru dacă luăm în calcul că schimbările climatice vor dicta noi tipare de funcționare pentru agricultură, domeniu total dependent de existența apei. Și atunci ce este de făcut? În ultimii 30 de ani desalinizarea a devenit o alternativă viabilă de alimentare cu apă, variantă care ne permite să exploatăm resurse de apă netradiționale și care au un potențial mare de a furniza apă durabilă. Potrivit datelor Asociației Internaționale a Apei, în 2016 prin desalinizare se asigura doar aproximativ 1% din apa potabilă din lume, dar acest procent era în creștere.

Știința va trebui să caute soluții

Conform definiției, apa desalinizată este produsă fie folosind apă cu conținut de sare mai mic de 10.000 mg/l, numită apă salmastră, fie folosind apă de mare, cu o salinitate cuprinsă între 30.000 și 44.000 mg/l.

Economic vorbind, desalinizarea apei salmastre presupune costuri mai mici, dar având în vedere resursele limitate de apă salmastră este puțin probabil ca aceasta să fie o sursă principală de aprovizionare cu apă desalinizată în viitor. Potrivit Asociației Internaționale a Apei, volumul total de apă salmastră la nivel mondial reprezintă mai puțin de 1% din apa lumii și în majoritatea regiunilor aride este aproape pe deplin utilizat. Oceanele lumii reprezintă peste 97,2% din resursele de apă ale planetei, dar, din nefericire, costurile pe care le implică desalinizarea apei oceanice sunt mult mai mari. De aceea, în momentul de față aprovizionarea cu apă a lumii se realizează majoritar din surse de apă dulce subterane și supraterane. Cu toate acestea, în fața scenariilor prefigurate de schimbările climatice și de creșterea demografică, știința și tehnologia vor trebui să găsească soluții pentru explotarea apei oceanelor și să asigure astfel o sursă de apă durabilă și ieftină.

Privit ca sursă de , oceanul are două caracteristici unice, și anume faptul că efectele secetei nu se resimt asupra lui și este practic nelimitat. Potrivit statisticilor, peste 50% din populația lumii trăiește în centre urbane care se învecinează cu oceanul, iar în multe părți aride ale lumii, cum ar fi Orientul Mijlociu, Australia, Africa de Nord și California de Sud, concentrația populației de-a lungul coastei depășește 75%. Așadar, exploatarea apei oceanice este cu atât mai potrivită, iar desalinizarea apei de mare reprezintă o soluție în gestionarea durabilă, pe termen lung, a cererii crescute de apă. Potrivit Asociației Internaționale a Apei, la sfârșitul anului 2015, în întreaga lume existau aproximativ 18.000 de instalații de desalinizare, cu o capacitate totală de producție instalată de 86,55 milioane m3 /zi sau 22,870 milioane galoane pe zi. Aproximativ 44% din această capacitate (37,32 milioane m3 / zi sau 9.860 MGD) se află în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. În timp ce desalinizarea în acea regiune este prognozată să crească continuu cu o rată de 7 până la 9% pe an,  se așteaptă ca „punctele fierbinți“ pentru dezvoltarea accelerată a desalinizării în următorul deceniu să fie Asia, SUA și America Latină.

Tehnologii

Două tehnologii de bază au fost folosite pe scară largă pentru desalinizarea apei oceanice, și anume evaporarea termică și separarea membranelor. În ultimii 10 ani, desalinizarea realizată cu ajutorul membranelor de osmoză inversă cu apă de mare semipermeabilă a ajuns să domine piețele de desalinizare din afara Orientului Mijlociu. Deși această tehnologie a câștigat teren în Orientul Mijlociu, accesul la combustibil mai ieftin și folosirea tradițională a instalațiilor care cogenerează energie și apă au făcut ca tehnologia dominantă să fie evaporarea termică.

Potrivit Asociației Internaționale a Apei, unul dintre factorii cheie care au contribuit la scăderea costului desalinizării apei de mare este avansarea tehnologiei membranei SWRO. Elementele de membrană cu productivitate ridicată sunt proiectate cu caracteristici care asigură o producție mai mare de apă proaspătă per element de membrană (o suprafață mai mare și o ambalare mai densă a membranei). Creșterea suprafeței active a membranei permite niveluri mărite de productivitate folosind elementul membranei cu același diametru. Unul dintre cele mai mari costuri asociate cu desalinizarea apei de mare este energia folosită, dar progresele tehnologice și echipamentele inovatoare au dus la o reducere de 80% a energiei utilizate pentru producția de apă în ultimii 20 de ani. Astăzi, energia necesară pentru desalinizarea apei pentru o gospodărie este mai mică decât cea utilizată de frigiderul gospodăriei, ~ 2.000 kW/an. (D.Z.)


Se așteaptă ca progresele tehnologice să reducă costul de producere a apei desalinizate cu până la 60% în următorii 20 de ani și astfel oceanele să devină furnizoare de apă potabilă.

Tehnologiile convenționale pentru tratarea apei, cum ar fi sedimentarea și filtrarea, au înregistrat progrese modeste de la utilizarea lor inițială cu câteva secole în urmă, dar noile metode de desalinizare termică sunt inovatoare și vor cunoaște îmbunătățiri constante.


 

UNCSV: Participare business forum COGECA și schimb de experiență la Cooperative în Danemarca

Uniunea de Ramură Națională a Cooperativelor din Sector Vegetal (UNCSV), a participat alături de colegii din cooperativele și organizațiile membre ale Confederației Europene a Cooperativelor Agricole (COGECA), la Business Forum, privind construirea unor lanțuri alimentare reziliente și sustenabile în perioada 6-8 octombrie 2021.

Au fost prezenți fizic 48 de participanți și 53 online. Delegația României a fost alcătuită din dl. Gabriel STANCIU - Președinte Braicoop, dl. Claudiu HUSTI - Președinte Someș Codru și dl. Florentin BERCU - Director Executiv UNCSV.

În cadrul Business Forum au fost prezentate modele ale unor cooperative de succes precum DANISH CRAWN (Danemarca), LANTMANNEN (Suedia), COOPERCITRUS (Brazilia), SPOMLEK (Polonia), Sollio (Canada), Arla (Danemarca) și vizite de lucru la centrul de inovare AGRA FOOD PARK, Cooperativele Agricole DANISH AGRO, ARLA, DLF și ferma Lyngbygaard.

Dl. Nan Dirk analist senior Rabobank a precizat că până în 2050 cantitatea hranei produsă pe Terra trebuie să crească cu 50%, iar cea mai mare problemă va fi disponibilitatea terenurilor agricole. Strategiile propuse de UE schimbă dinamica producției și a investițiilor. Se impune o excelență în producție cu sustenabilitate și durabilitate economică, responsabilitate socială și comunicare mult mai eficientă decât până în prezent.

Modelele lanțurilor valorice se vor schimba de la abordarea unidisciplinară la cea multidisciplinară care poate fi realizată cel mai bine prin intermediul cooperativelor prin care să se integreze cele 3-4 ambiții actuale.

Cea mai mare provocare este să identificăm finanțări pentru realizarea investițiilor care să permită să se facă față acestor noi provocări.

Dl. John CLARKE – Director Internațional DG AGRI a subliniat că se lucrează la realizarea unui sistem de coordonare a aprovizionării cu produse agroalimentare a populației UE. Vrem să gestionăm mai bine dezechilibrele. Pandemia a dus la o cerere mai mare pentru lanțuri de aprovizionare mai scurte, care să stimuleze vânzările direct din ferme sau prin intermediul cooperativelor.

Dl. Karl Christian MOELLER – Analist Șef Strategie Cooperativa Agricolă DANISH CROWN, menționează că se axează pe o relație mai apropiată cu consumatorii și investesc în viitor pentru a crește eficiența fermierilor. DANISH CROWN se concentrează pe scoaterea cât mai multor noi produse finite, cu o implicare crescută a plantelor proteice. Durabilitatea va deveni pilonul principal, iar cooperativele asigură integrarea completă a lanțului, sustenabilitatea fermierilor și produselor agroalimentare de calitate.

Dl. Jan EHRENSVARD – Membru Board Cooperativa Agricolă LANTMANNEN, a spus că pandemia COVID-19 ne-a demonstrat că nu avem toate temele făcute și că pentru a trece peste criză, a fost necesară o colaborare corectă și strânsă între toți actorii de pe lanț. Este nevoie de crearea unor lanțuri de aprovizionare mai sigure.

Dl. Kristian Eriknauer – Director sustenabilitate ARLA: Cooperativele fac diferența și sunt mult mai responsabile din punct de vedere social. Membrii acestora prin natura lor de organizare și funcționare după principiile internaționale ale cooperativelor sunt cu câțiva pași înaintea fermierilor neasociați. Cu cât mai armonizată va fi gândirea noastră la nivel de UE, cu atât vom fi mai pregătiți să facem față noilor provocări.

Dl. Florentin BERCU – Director Executiv UNCSV: Singura șansă să putem îndepli exigențele expuse în strategiile propuse la nivel european este să avem acces liber la noile tehnici de amelioare moderne, în maximum 12 luni și să ne asigurăm că producătorii din UE nu vor fi victimele unor practici neloiale extinse cauzate de legislația europeană.

Dl. Ramon ARMENGOL – Președinte COGECA a concluzionat că sunt necesare mai multe garanții pentru securitatea alimentară a UE. Este foarte dificil ca producătorii din UE să fie competitivi cu producători din țări care folosesc masiv inteligența artificială, imaginile satelitare și mai ales tehnicile de amelioare moderne.

Sursa: uncsv.ro

Uleiurile naturale și esenţiale din plante de câmp transformate cu pasiune în săpun

Elena Larisa Bodnar are o îndeletnicire pe cât de frumos mirositoare pe atât de plăcută şi de utilă. După ce o viaţă întreagă s-a ocupat de vieţuitoarele din gospodăriile rădăuţenilor ca veterinar, când a ieşit la pensie doamna Elena s-a dedicat unei pasiuni, aceea de a confecţiona săpunuri artizanale şi a recondiţiona mici obiecte de mobilier.

Căutând alternative sănătoase la săpunurile din comerţ, Elena Larisa Bodnar a făcut primul săpun pentru a fi utilizat de familie, i-a plăcut, apoi a mai făcut şi alte săpunuri pe care le-a dat şi prietenilor, le-a plăcut şi lor şi aşa a dezvoltat o mică afacere. Produsele te atrag de la modul în care sunt ambalate, cu foarte mare atenţie la detalii, la ingrediente: flori de lavandă. trandafiri sau gălbenele, la mirosul plăcut pe care îl emană. Nu este vorba doar despre produse de calitate, ci şi despre foarte multă dragoste pentru natură, sănătate şi oameni.

„M-am apucat să fac săpunuri pentru că nu găsisem printre săpunurile româneşti handmade, unul care să corespundă aşteptărilor mele. Fac săpunuri din unturi şi uleiuri vegetale, macerate de plante, lapte de capră şi pun miere de albine pentru spumare. Ele sunt făcute din cele mai fine uleiuri. Reţeta de bază conţine ulei de măsline extravirgin, uleiul de măsline fiind considerat cel mai bun remediu pentru pielea uscată deoarece ajută la exfolierea celulelor moarte şi ajută la vindecarea mai rapidă a cicatricelor, iar folosirea unui săpun ce conține ulei de măsline va lăsa pielea fină şi catifelată. Un beneficiu recunoscut îl aduce laptele de capră care are un pH neutru, iar acidul lactic natural din acesta îl face un ingredient potrivit pentru persoanele cu pielea uscată, fiind şi un exfoliant natural care îndepărtează uşor celulele moarte ale pielii, menţinând porii curaţi. În compoziţie mai pun cocos, ricin pentru spumare, untul de shea bio - organic, untul de cacao pentru duritate. Pun şi plăntuţe; acesta este cu mentă şi mirosul este dat de uleiul esențial. Acesta este săpun din cărbune vegetal şi miroase a bergamotă, uleiul esenţial fiind de bergamotă. Acesta este cu verbină sau iarbă sacră, aici este săpun care are pudră de ardei. Niciun săpun fabricat de mine nu conţine coloranţi, practic este un săpun de casă aşa cum făceau bunicii noştri, dar acum într-un alt stil şi aromatizat cu macerate din plante, care au şi proprietăţile date de plante. Maceratele din plate le pregătesc vara, fiecare macerat fiind realizat după o anumită reţetă, din plante culese din locuri curate, de mine sau de oameni în care am încredere“, ne-a precizat Elena Larisa Bodnar în timp ce ne prezenta o parte din săpunurile realizate în ultima perioadă.

Benefice şi pentru sănătate

Pe lângă proprietăţile atât de cunoscute ale uleiurilor esenţiale, acestea fiind folosite încă din anii 3000 – 2500 î.Hr. în scop medicinal, ca bază pentru remedii, pentru îngrijirea personală, în cadrul ceremoniilor religioase sau pentru pregătirea şi conservarea alimentelor, untul de shea este considerat o minune a lumii în materie de îngrijire. Este un unt cu multiple beneficii, mai ales pentru piele şi scalpul cu probleme. De la acnee până la alergii, de la psoriazis până la zona zoster, de la mătreaţă la vergeturi, untul de shea ameliorează sau reduce problemele pielii. Verbina, numită şi „iarba sacră” de către persani, egipteni şi romani şi cunoscută la noi şi cu numele de „spornic“ proteja celulele nervoase, uleiul de bergamotă este unic între uleiurile de citrice şi datorită faptului că binedispune şi calmează în acelaşi timp. Cărbunele vegetal, prin formatul poros, absoarbe impurităţi de 500 de ori greutatea sa. Atrage ionii de exces de sebum, toxine sau impurităţi, deblocând porii și permiţând astfel o respiraţie şi o hidratare optime, fiind utilizat pentru tenul mixt şi gras, părul gras; de asemenea, protejează de acnee şi puncte negre. Laptele de capră este bogat atât în grăsimi saturate cât şi nesaturate, fiind ideal pentru producerea săpunului, mai ales că poate înlocui cu succes apa. Cocosul are proprietăţi de hidratare, oferă pielii un aspect catifelat, este unul dintre cele mai bune produse ce pot fi folosite pentru exfoliere, foarte bun pentru calmarea iritaţiilor tonifiere şi oferă strălucire. În afară de mirosul deosebit, uleiul esenţial de lavandă este un foarte bun calmant şi relaxant, sporeşte fluxul de oxigen şi nutrienţi către celule, lăsând în urmă pielea foarte hidratată, fină şi proaspătă.

Săpunuri cu arome şi efecte terapeutice

„Fac peste 10 sortimente de săpun terapeutic. Cimbrişorul, menta, gălbenelele, cărbunele vegetal dau şi culoarea săpunului puse în ulei extravirgin. De exemplu, de la gălbenele săpunul va fi şi uşor gălbui, menta dă tenta de verde, cărbunele ne ajută să obţinem săpunul negru şi aşa mai departe. Untul de cacao are un conţinut bogat în substanţe nutritive, polifenoli, antioxidanţi şi vitamine, în timp ce uleiul de ricin este un bun emolient nutritiv, antibacterian datorită conţinutului în acid ricinoleic şi este renumit pentru proprietăţile de regenerare şi fortificare a părului. Să nu uităm nici de beneficiile mierii de albine care se datorează conţinutului său de vitamine, enzime, aminoacizi şi minerale. Absența încălzirii puternice în fabricarea săpunului  permite utilizarea de materii grase şi uleiuri esențiale fără a le altera proprietăţile.

Mai produc săpun exfoliant cu fulgi de ovăz, un ingredient bioactiv benefic pentru piele şi păr prin conţinutul de proteine şi lipide şi care purifică şi hidratează, catifelează, previne uscarea şi deshidratarea epidermei, săpun care după uscare mai păstrează mirosul de cereale. 

La mare căutare este şi săpunul cu lavandă, dar şi săpunurile în care utilizez hidrolat (un produs secundar rezultat în urma extracţiei uleiului esenţial din plante aromatice obţinut prin procesul de distilare cu vapori a plantei proaspete) de tei, hidorlat din şapte plante şi săpunul cu cafea. Aceste săpunuri pot fi folosite pentru păr, pentru faţă, pentru corp, pentru că, în urma saponificării, nu au urme de sodă, dar toată glicerina rezultată în urma saponificării uleiurilor vegetale este păstrată în compoziţia săpunului, aceasta având un efect hidratant incomparabil“. Acestea sunt sunt o parte din micile secrete din fabricarea săpunului pe care ni le-a mărturisit Elena Larisa Bodnar.

Produsele din natură transmit gingăşie, naturaleţe, puritate

Elena Bodnar ne-a mai spus că a pornit în realizarea săpunurilor prin combinarea uleiurilor şi a altor componente care asigură o extraordinară diversitate de proprietăţi cosmetice de la reţeta de săpun de casă care se făcea pe vremuri în mediul rural.

„Săpunul a parcurs un drum lung, de secole, până să-i fie recunoscută acţiunea benefică de astăzi, fiind inventat de fenicieni în anul 600 î.Hr., când era obţinut prin amestecarea grăsimii de capră cu cenușă de lemn. Cu acest săpun, bunicii noştri se spălau şi pe mâini, şi pe faţă, şi cap, atât de fin şi bun era. Datorită unturii folosite pielea nu se usca aşa cum se usucă astăzi după utilizarea multor săpunuri din comerţ”, îşi aduce aminte Elena Bodnar .

În atelierul Elena Larisa Bodnar, el însuşi o poveste prin mulţimea de obiecte restaurate amestecate cu arome de săpun, după ce este realizată compoziţia, săpunul este turnat în matriţe din silicon în care stă 24 de ore, apoi este uscat timp de minimum 6 săptămâni pentru a elimina apa şi a ajunge un produs solid. Apoi se păstrează la loc rece şi uscat.

Sunt şi cerinţe de produse mai speciale, una dintre ele fiind săpunul cu pudră cosmetică de aur, dar care conţine şi mentă.

Dincolo de partea de business rămâne nealterată pasiunea, la fel de intensă ca atunci când a început povestea primului săpun. Rădăuţeanca spune că produsele ei au căutare doar în rândul celor care doresc alternative sănătoase la săpunurile din comerţ sau sunt cumpărate de cei care doresc să facă un cadou. Le promovează în puţinele târguri şi expoziţii ale meşterilor artizani la care participă în această perioadă grea şi unde are satisfacţia aprecierii lucrului făcut de ea, a produsele care sunt din natură şi care transmit celor care le cumpără „gingăşia, naturaleţea, puritatea“.

Elena Larisa Bodnar le recomandă tuturor să respecte lucrurile care au în spate o poveste, să creeze produse cu respect pentru om şi pentru natură şi să le promoveze. Înseamnă solidaritate şi respect pentru oameni şi natură, iar noile tendinţe spre bio şi natural, mai ales în ceea ce priveşte produsele de larg consum pot genera noi oportunităţi pentru a începe o afacere.

Silviu Buculei

  • Publicat în Social
  • 0

O veche îndeletnicire a ajuns o inedită atracție turistică. Plimbare cu pluta pe Bistrița

Plutăritul a fost o îndeletnicire străveche în zonele de munte din Ardeal şi Bucovina. Era cea mai ieftină şi eficientă metodă de a transporta buştenii de brad pe distanţe mari. Se practica în special pe râurile mari, pe Mureş, Siret sau pe Bistriţa. La începutul secolului XX, în judeţele Suceava şi Neamţ peste 25.000 de familii trăiau doar din plutărit.

După 100 de ani plutele de pe Bistriţa au devenit o atracţie inedită pentru turiştii dornici de adrenalină. La Ciocăneşti, Suceava, cu ocazia zilelor comunei, a fost organizată în luna august o săptămână a plutăritului. Numeroşi turişti, dar şi urmaşi ai plutaşilor de odinioară au dorit să admire frumuseţea locurilor  chiar de pe apa Bistriţei. Primarul Radu Ciocan ne mărturisește că „plutăritul este un punct de interes pentru turiștii care ne vizitează. Este și un omagiu adus celor care au umblat cu plutele pe Bistrița. Mai avem cîțiva localnici, unii ajunși la 80 de ani, care mai cunosc această veche îndeletnicire. Sper să o putem păstra și atunci când  bătrânii plutași nu vor mai fi printre noi...“

Ideea transformării plutăritului într-o nouă atracţie turistică aparţine primăriei și solistului de muzică populară Pamfil Roată, care şi-a convins și câțiva colegii de breaslă să se așeze pe bârnele din lemn de brad ale plutelor ca să le meargă și lor vestea că sunt „duşi cu pluta“.

„Ciocăneștiul, satul meu natal, este, pe drept cuvânt, un sat deosebit. Avem un muzeu unic aici, al ouălor încondeiate, iar în toată comuna fațadele caselor sunt ornate cu motive de pe costumele populare bucovinene. Plutăritul a fost cândva o îndeletnicire importantă în această zonă. În acestă vară, ca și în anii trecuți, au venit și mulți colegi de cântec care au vrut să se plimbe cu pluta pe râul Bistriţa... ba unii chiar au susținut adevărate recitaluri în timp ce coborau pe râu în jos“.

Vasile Morar este ultimul plutaş adevărat de pe Bistriţa. Are 80 de ani și a început plutăritul pe când avea doar 16 ani. Ne spune că este bucuros să poată împărtăşi şi altora din tainele acestei îndeletniciri pe cale de dispariţie și, cât va rămâne sănătos, va mai duce turiștii pe apa Bistriței.

Ultimele plute au circulat pe Bistriţa în 1978. Autorităţile locale speră ca transformarea acestei vechi ocupaţii într-o provocare turistică să aducă cât mai mulţi iubitori de aventură în zona Dornelor. Primăria din Ciocănești a început în acest an demersurile pentru ca această comună-muzeu a Bucovinei să devină stațiune turistică de interes local.

Vasile Braic

  • Publicat în Turism
  • 0
Abonează-te la acest feed RSS