Într-un sat de munte de pe Valea Sebeșului, de peste 200 de ani se pictează icoane pe sticlă. Povestea iconarilor din Laz începe pe la 1780 cu Savu Poenaru și ajunge, după 1990, până la Maria Deac Poenaru, unul dintre cei mai cunoscuți meșteri iconari din țară. Pe Maria am întâlnit-o, cu câteva luni înainte de a ajunge ea însăși o icoană, prin 2014, acasă, în satul de pe malul râului Sebeș. Mi-a mărturisit atunci că o urmărește un vis ciudat. Își visa de la un timp moșii care au deprins-o cu pensula și culorile... „L-am visat pe moșul, parcă mergea în sus, pe uliță, a intrat la un vecin și eu am mers după el... Când m-a văzut s-a ridicat în picioare și s-a uitat la mine, dar atâta de frumos s-a uitat...părea vesel și fericit, mi-a făcut semn să-l urmez, pe urmă a dispărut...“

Tezaur uman viu, Maria Deac Poenaru și-a dus icoanele și harul la cele veșnice, în 2015. Într-una dintre ultimele sale destăinuiri spunea că nu s-a găsit nimeni care să-i ducă meșteșugul mai departe. „Au murit toți și nu am la cine lăsa meșteșugul. Tineretul ăsta nu gândește, vrea totul de-a gata.“

Dar poate că a zâmbit și ea acum, ca moșul pe care l-a visat înainte să moară. Pentru că se mai pictează încă icoane pe sticlă în satul de pe Valea Sebeșului. Nepotul Mariei, Florin Poenariu, era atunci, în 2014, un simplu tâmplar. A deprins tainele icoanei mai domol, mai pe furiș, de la mătușa sa. Treptat, s-a lăsat de tâmplărie și s-a apucat de pictat.

„Aici s-au pictat icoane de peste 200 de ani, pe sticlă pe lemn și chiar pe tablă. Am învățat de la mătușa Maria, dar mai mult am furat meșteșugul, atunci mă ocupam de altceva. Acum nici nu mai pot concepe să nu fac icoane. Spre deosebire de alții, eu nu pictez pe sticlă obișnuită, pictez pe glajă, pe sticlă făcută manual, care, din păcate, nu se mai găsește în țară. Eu am procurat-o cu greu de la un atelier din Germania și este foarte scumpă. Dar și calitatea icoanei este alta. Multe dintre temele pe care le folosesc în pictură le-am luat de la Simion Poenar, un strămoș al meu din secolul trecut, meșter foarte apreciat. Școala iconarilor de la Laz are elementele ei specifice, care le diferențiază de icoanele din alte regiuni ale țării. Icoana de la noi se remarcă prin estetică, prin culorile calde, lucrul elaborat și atenția deosebită pentru detalii.“

Icoanele se găseau pe vremuri aproape în toate casele țărănești și erau puse la loc de cinste. Erau pata de culoare și de sfințenie din căsuțele sărăcăcioase făcute din bârne de lemn sau din lut. Țăranii noștri puneau pe perete icoanele cu sfinții protectori ai gospodăriei, icoane-calendar sau icoane simple, cu scene biblice. Dar în fiecare era și o fărâmă din sufletul meșterului care le picta. Mulți iconari colindau cu pensulele și culorile prin sate. Primeau câțiva bănuți și niște merinde pentru truda lor. Multe icoane vechi au supraviețuit vremurilor nu doar în biserici. Florin Poenariu are o mică colecție din ceea ce au pictat pe sticlă sau pe lemn înaintașii săi.

Există în truda iconarului și clipe de îndoială, momente în care nu trebuie să te atingi de pensule şi culori, ne spune iconarul din Laz. „Îți trebuie o stare anume, din ceea ce simt eu. Sunt săptămâni întregi când nu mă ating de lucru, trebuie să te încarci sufletește ca să te reapuci de muncă. Starea ta se reflectă în ceea ce faci, trebuie să ai sufletul curat pentru că, la urma urmei, zugrăvești lucruri sfinte. Se spune că icoana este fereastra noastră spre Dumnezeu.“

Iconarul din Laz ne mărturisește că pictura, rama și sticla sunt un întreg. Fiecare element contribuie la valoarea icoanei. Florin Poenariu este, de anul trecut, Tezaur Uman Viu al României, ca și mătușa sa, Maria Deac Poenaru. Icoanele sale respectă tradiția marilor iconari din Laz și au fost apreciate și premiate de Patriarhie de mai multe ori în ultimul deceniu.

Ceea ce nu poate mărturisi iconarul, ceea ce nu transpare nici în formă, nici în culoare, nici în drumul penelului pe sticlă este harul tainic care face ca pictura să fie icoană. „Omul simplu care se roagă la ea nu ține cont de materialele din care este făcută, nici de realizările estetice. Vremurile s-au schimbat acum. Nu mai găsim câte o icoană autentică în fiecare casă, dar sunt colecționari și colecții importante unde se păstrează. Icoana tradițională va rămâne, cu siguranță, în patrimoniul nostru spiritual.“

Maria Deac Poenaru și-a visat strămoșii iconari. Florin Poenariu visează la viitor. Vrea să ducă mai departe meșteșugul pentru că icoana i se pare modalitatea supremă de comunicare şi de... cuminecare. Să fie oare munca iconarului doar talent, este chemare sau ceva de dincolo de ele?

Vasile BRAIC