cemrom iulie 2018
update 19 Feb 2019

Oina, sportul nemuritor al românilor

  • Publicat în Traditii

Oina este sportul pur românesc care cere afirmare, inițiativă, putere și dorință de a învinge. Dacă am descrie în câteva cuvinte jocul de oină, acestea ar fi cele mai potrivite. Tradiționalul sport pare să se fi născut în urmă cu sute de ani, dintr-o simplă joacă a oierilor în momentele de popas pe lungile drumuri ale transhumanței. Practicarea oinei în lumea păstorilor este cunoscută încă din anul 1370. Se spune că un cioban, tot strângând în pumni un cocoloș din păr de vacă pe care o țesălase, s-a pomenit cu un fel de minge. A pus mâna pe bâtă și, lovind-o cu putere, a trimis-o departe, până la rădăcina unui copac. Când a trimis băieții să i-o aducă înapoi, aceștia s-au luat la întrecere, care să se întoarcă mai repede cu mingea... și astfel s-a născut jocul de oină. Din poveștile populare se pare că jocul semnifică alungarea lupilor care atacau stânele.

Oina a atras în cercurile sale numeroși tineri care au devenit apoi oameni de știință și cultură, personalități de marcă ale României. Ei au fost implicați în diferite feluri în edificarea acestui sport național, pe care l-au și practicat în tinerețe. Alții au descris apoi aceste secvențe ale vieții lor, oferindu-ne pagini de literatură autentică înscrise definitiv în opera lor. Ion Creangă, Petre Ispirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu și mulți, mulți alții au transmis posterității amintirile lor legate de practicarea oinei.

Sub denumirea de hoină, jocul plasat într-o anume epocă istorică este pomenit și de Alexandru Davila în cunoscuta piesă Vlaicu-Vodă, Vladislav I, unde descrie că însuși Mircea cel Bătrân în anii adolescenței juca oina la curtea domnească. Marele prozator Barbu Ștefănescu Delavrancea a jucat oină prin mahalalele Bucureștiului și s-a referit în scrierile sale la acest joc. „Oina îmbină puterea cu armonia și eleganța, implică o disciplină hotărâtă, impresionantă, înfățișând vioiciunea, mlădirea și inteligența“, evidenția Mihail Sadoveanu.

Strămoșul baseball-ului

Cât privește asemănarea oinei cu baseballul, nu riscăm prea mult dacă avansăm ideea că și popularul sport american își are originea pe pământ românesc. Oina a fost dusă pe continentul american de către transilvănenii care au emigrat în sec al XVIII-lea în SUA. Aceste două jocuri cu mingea bătută abia dacă se deosebesc între ele, fiind de fapt unul singur. Este posibil ca serbările sportive periodice ale românilor în SUA, grupați în Clubul Străin Liber, cum a fost cea din 11 octombrie 1915, de la Saint Louis Mo, să se fi jucat oina, „convertită“ mai târziu în baseball.

Chiar dacă nu mai este atât de practicată, oina nu încetează să fie prezentă și în zilele noastre. Structura și desfășurarea practică a jocului solicită și dezvoltă calități fizice precum forța, mobilitatea, suplețea, rezistența și viteza. De asemenea, jocul poate fi dirijat și spre dezvoltarea laturii intelectuale, spre dezvoltarea atenției, memoriei motrice, stăpânirii de sine și cooperării.

Jocul de oină se desfășoară pe un teren, de preferință acoperit cu gazon, între două echipe formate din 11 jucători, pe durata a două reprize nelimitate în timp. În prima repriză, o echipă se află „la bătaie“, iar cealaltă „la prindere“, iar în repriza a doua rolurile echipelor se schimbă.

Primul regulament al oinei este întocmit în anul 1895. Unele surse indică implicarea lui Dimitrie Ionescu, profesor de gimnastică la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București, în formarea regulamentului. Alte documentare arată că profesorul Radu Corbea de la Liceul „N. Bălcescu“ din Brăila redactează setul de reguli, iar tipărirea sa are loc în 1898. La 9 mai 1899, la București s-a ținut primul campionat național de oină, învingătoare fiind echipa Liceului „Nicolae Bălcescu“ din Brăila. De asemenea, primul concurs se desfășoară în 1897 la București, în grădina Cișmigiu. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, între anii 1897-1899, Spiru Haret, pe atunci ministru al Învățământului, decide introducerea jocului în școli. Spiru Haret rămâne în istoria acestui joc după întâlnirea cu cei mai însemnați institutori de gimnastică, precum Dimitrie Ionescu sau Gheorghe Moceanu.

Revigorare timidă…

După cel de-al Doilea Război Mondial, oina a avut o popularitate crescută, existând numeroase competiții pe plan local și național, precum Cupa Speranțelor, Cupa Regiunilor, Cupa României, Cupa Federației și altele. După anul 1990 oina a cunoscut un regres, care a dus sportul național până în pragul dispariției sale.

În ciuda interesului scăzut față de acest joc tradi­țional, oina a continuat să existe și în anii ’90, federația de resort organizând anual Campionatul național, ce cuprindea două divizii A și B de seniori, în etape, în zece zone geografice și finale pe țară. De asemenea, s-a desfășurat și un Campionat național pentru juniori și elevi. Ultimii ani au marcat o revigorare a acestui sport. Federația Română de Oină își desfășoară activitatea Sub Înaltul Patronaj al Casei Regale a României.

Oina rămâne peste timp un document al vieții trecute pe care a oglindit-o într-o manieră proprie, specifică. Este jocul care conferă originalitate și specific național fenomenului sportiv contemporan. Ceea ce a rămas definitoriu este încărcătura istorică a oinei, străbătând veacurile până în zilele noastre.

Ruxandra HĂBEANU