...şi nicidecum în ambianţa unei centrale termice electronice sau a unui împopoţonat șemineu! Pentru că povestea povestită şi-ar pierde tot presupusul ei farmec. Iar vechile şi frumoasele amintiri ale povestitorului ar fi cu greu reamintite.

Ca urmare, vă propun plăcuta tovărăşie a lemnelor arzânde, cu jăratecul trosnind în gura fierbinte a unei vechi sobe de tuci. Avându-şi negricioasa plită „vieneză şi imperială“, zidită meşteşugit în peretele dintre bucătăria de gătit şi camera de dormit a celor mai mici, zgomotoşi, certăreţi, pofticioşi, mâncăcioşi şi neastâmpăraţi copii ai bătrânei case a regretaţilor lor bunici şi părinţi. Şi era tare spaţioasă acea cameră! Cu tavanul din grinzi joase, desprinse din trunchiuri groase de brazi bătrâni, îndreptate la capete cu fierăstrăul de mână, cioplite cu barda şi despicate cu securea. Alăturat, o imensă şură, mereu încărcată cu fân, paie, pleavă şi otavă. În tinda ei un hambar din scânduri, având despărţitoarele pline cu bucate şi făinuri de tot felul, peste care stăpâna casei presăra mici săculeţe de pânză cu frunze de nuc şi cu rămurele de busuioc, levănţică, salvie, mentă şi cimbrişor sălbatic. Pe pereţi, de jur-împrejur, stăteau atârnate câteva sfinte icoane şi chindeie frumos brodate. Deasupra ferestrei mari, dinspre uliţă, prinsă în cui, o mică candelă cu feştila mereu aprinsă, celor mici revenindu-le sarcina să-i poarte de grijă. Pe măsuţa de sub chipul înseninat al Maicii Domnului cu Pruncul în braţe erau aşezate cărţile de rugăciuni şi de înţelepciuni populare.

În fiecare seară de iarnă acelaşi strict ceremonial de familie pentru cei mici. După rugăciunea „Tatăl Nostru care eşti în Ceruri…“ urmau cina şi pregătirea trăistuţelor pentru şcoală, dezbrăcatul hăinuţelor şi îmbrăcatul cămăşuţelor de noapte, cu poalele lungi până în pământ. Totul ordonat. După care venea plăcuta culcare în patul adâncit în cea mai mare „laiţă“ a casei. Iarna, cu „strijacul“ plin cu otavă, ca să ţină de cald, iar vara, cu paiele răcoroase de ovăz. Şi, Doamne, ce mireasmă îmbietoare mai aveau! Astfel că acei copilaşi dormeau purtaţi de visele lor frumoase, din care cu greu se puteau trezi la timp, să nu întârzie la şcoala lor primară de patru clase. Era acel anotimp al nopţilor lungi, întunecoase şi friguroase ale iernilor. Iar aici este locul nimerit să mai spunem cititorului că în timp ce „strijacul“ era croit şi cusut numai din ţesătura firelor de in şi cânepă, „lipideile“ aveau urzeala din in, iar băteala din bumbac. Dar şi că toate erau albe, albe. Precum spuma laptelui. Schimbate în fiecare seară de sâmbătă a săptămânii, atunci când toţi ai acelei case făceau baie, rând pe rând, „scufundându-se“ în apa puţin fierbinte, golită într-un imens ciubăr din doage de lemn, târguit şi mereu reparat de acei simpatici şi omenoşi moţi ai Munţilor Apuseni. Cei care strigau puţin temători, pe uliţele satelor transil­vane: „Ciubereee... ciubereeee… Haiiii… la ciubereeee…!“

Aflu că în acele frumoase şi îndepărtate vremi şi vremuri, peste acea armonioasă familie de ţărani ardeleni au trecut mai toate câte sunt pe pământ. Între care şi ierni de toate felurile. Când mai uşoare, când mai grele. Când mai bune, când mai rele. Numai că, între timp, albul zăpezilor iernilor izbutiră să le înălbească tâmplele, în vreme ce mulţimea gândurilor, necazurilor, tristeţilor şi bucuriilor le obosiră minţile şi le încreţiră frunţile!

Aşa că, dragă cititorule de revistă de ţară, îţi ofer un sfat. Sper să fie şi bun, şi înţelept. De ieftin nici că încape vorbă, fiind absolut gratuit! Nici măcar pretenţia unei invitaţii la „cina“ porcului cu mămăliguţă, asortată cu o cană plină cu moarea de varză murată, cu un păhărel de ţuică şi încheiată cu o stacană de tulburel! Ia ascultă, dumneata, sfatul pe care vreau să ţi-l dau gratis! Din când în când, încercă să te priveşti cu multă luare-aminte, în sclipitoarea sticlă a oglindei casei talei! Vei vedea că aduci la chip măcar cu unul dintre bunii şi străbunii tăi înaintaşi. De obicei cu părinţii şi cu bunicii. Sau cu fraţii şi surorile tale. Aşa procedez şi eu. Numai că se nimereşte, uneori, să fac acest gest de mult prea de multe ori pe zi. Astfel că, vreau sau nu vreau, îmi readuc aminte de omenoşii, cuminţii, blajinii şi credincioşii mei părinţi şi bunici. Înfățişarea chipului meu de acum fiind tare apropiată de a lor, la bătrâneţe.

Amintirile trecutelor întâmplări mă îndeamnă să aprind o lumânare la căpătâiul mormintelor lor, săpate în pământul lutos şi greoi al „Ţintirimului din Deal“.

Iar dacă cumva ar mai fi rămas în picioare acea „Casă cu vechi şi dragi amintiri, din ţara cu dor“, atunci aş mai fi avut încă o plăcută alinare sufletească. Însă nici ea nu mai e tare de demult. A dispărut de bătrâneţe, dar şi din vina şi nepăsarea mea şi a multora din neamul meu. De fapt, nu mai sunt încă multe alte lucruri, întâmplări şi fapte ale Oamenilor neuitaţi de mintea mea obosită! Şi totuşi îmi reamintesc, cu drag, de cât de faină mai era acea plită de gătit, din tuciul negru şlefuit, despre care aveam să aflu că a fost adusă de străbunicul Grigore, în raniţa lui de soldat, atunci când, rănit fiind, venise acasă, într-o permisie, tocmai de pe linia frontului din Galiţia ucraineană şi poloneză. Şi, precum vedeţi, povestea acelei fericite întâmplări s-a păstrat până în zilele noastre, cu toate că s-a petrecut în preajma Crăciunului anului 1916. Adică, exact cu un secol în urmă. Era în vremea când fratele romancierului Liviu Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, era spânzurat în pădurea de deasupra Ghimeşului Palanca – Făget, de pe Valea Frumoasă a Ciucului, învinuit că ar fi încercat să treacă dincolo de linia frontului, pentru a se înrola în armata română, care lupta în Curbura Carpaţilor, între Oituz şi Mărăşeşti.

Epilog: După ani şi ani, mai zilele trecute am avut marea bucurie să mă revăd cu unul dintre cei mai „tinerei“ dintre viitorii bătrânei ai acelei vechi şi frumoase „Case de pe Deal“. Cu simpaticul şi dezgheţatul la minte băieţel de altădată, devenit învăţător priceput şi îndrăgit în chiar şcoala satului său natal de pe lunga şi lata Vale a Hârtibaciului, ajuns şi el în pragul anilor pensionării. Şi cum ne prinsesem la a depăna poveşti adăpostite în amintirile încă neuitate, din vorbă-n vorbă îl aud că-mi spune: „Mă credeţi sau nu, dar când se nimereşte să mă aflu în faţa unei oglinzi, fără să vreau, mă privesc cu multă luare-aminte! Şi ce credeţi că văd? Că chipul meu de acum seamănă leit cu cele ale regretaţilor mei fraţi mai mari: Vasile, Grigore şi Ioan. Că astfel i-au botezat părinţii noştri. Dumnezeu să-i odihnească în pace, că tare cumsecade au mai fost! Oameni buni! Şi vrednici, de toată stima, niciunul dintre ei nefăcându-ne numele şi neamul de ruşine! Înfățişarea chipului, ca şi privirea mea de acum sunt tare apropiate de-ale lor la bătrâneţe!“

Închei şirul povestiri prin a spune cum că aşa era, în trecut, anotimpul nopţilor lungi, întunecoase şi friguroase ale iernilor! Cu poveşti adevărate. Pe care urmaşii noştri ar trebui să le priceapă şi să le ţină minte! Nu să le lase pradă nemiloaselor uitături de părinţi, de ţară, de credinţă şi de neam!

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 48-49