Întreținerea gazonului necesită mari eforturi din partea noastră dacă dorim să obținem un aspect de covor verde mereu proaspăt și aspectuos. Însă, pentru a obține acest rezultat gazonul trebuie tuns regulat, fertilizat, erbicidat, aerat și lista poate continua. Pentru a economisi timp și bani, specialiștii în arta grădinilor ne propun câteva soluții ecologice și estetice pentru a înlocui clasicul gazon.

Vinca Minor

Un bun exemplu în acest sens este Vinca Minor, o plantă perenă, cu tulpini târâtoare, frunze ovale lucioase și verzi pe toată perioada anului. Preferă umbra și nu are pretenții mari față de sol. Pe lângă efectul de covor veșnic verde pe care îl oferă grădinii, Vinca Minor mai înfrumusețează și prin florile sale care apar în primăvară. „Se descurcă extraordinar la umbră și înflorește abundent. Nu este deloc o plantă pretențioasă față de sol și nu are probleme cu dăunătorii, motiv pentru care ne putem lipsi de tratamentele fitosanitare“, spune Ionuț Olteanu (foto), ing. horticultor și producător de arbori și arbuști.

Euonymus fortunei

Evonimus, Euonymus fortunei, este o altă alternativă care poate oferi un aspect impecabil în grădină. Planta este o specie originară din China, Coreea și Japonia. Se folosește cu scop decorativ, ieşind în evidență foarte mult prin combinarea cu alte specii. Evonimus se plantează în perioada de repaus, toamna sau primăvara, când solul nu este înghețat și temperatura este peste 5° Celsius. Se înmulțește prin butași, despărțirea tufei sau marcotaj. „Evonimus târâtor este o variantă pe care noi, specialiștii în amenajarea grădinilor, o folosim des. Un avantaj al acestei plante este faptul că  rămâne verde pe toată perioada anului. Preferă locurile însorite, dar și pe cele în semiumbră, fertile, reavene și bine drenate. De asemenea, nu suportă excesul de umiditate sau băltirea“, mai spune inginerul.

Iedera și trifoiul

Iedera sau trifoiul sunt alte două specii de plante care pot înlocui gazonul cu succes. Rămân verzi pe tot timpul anului, inclusiv în timpul iernii. Suportă gerul și nu sunt pretențioase față se sol. Însă e recomandat să se evite excesul de apă. Iedera este o plantă foarte ușor de crescut. Totuși, nu uitați că iedera este de fapt o plantă parazit, invazivă, extrem de puternică și versatilă, fiind capabilă să reziste în condiții extreme și mai ales să sufoce alte plante și arbuști, fiind greu de îndepărtat și eradicat după ce se dezvoltă. Decizia de a planta iederă trebuie să fie una de lungă durată sau chiar definitivă, dată fiind durata până când planta va ajunge la dimensiuni mari. Crește mult mai încet când este tânără și foarte repede când este adultă, după câțiva ani. Însă aspectul estetic pe care îl oferă grădinii este inegalabil.

Arhitecții peisagiști iubesc aceste varietăți deoarece reușesc cu ajutorul lor să creeze compoziții și pete de culoare. Mai mult de atât, speciile menționate nu sunt pretențioase și nu au nevoie de îngrijiri speciale.

Ruxandra HĂBEANU

Trifoi alb (Trifolium repens)

Exceptând zonele uscate, trifoiul alb este leguminoasa de pajiște cu cea mai mare răspândire; crește și dă rezultate într-un areal care începe din câmpie și până la etajul pădurilor de molid. Planta se menține mai mulți ani chiar și acolo unde există exces temporar de umiditate, având în același timp rezistență mare la ger. Se poate cultiva pe toate solurile, dar le preferă pe cele bogate în fosfor și potasiu, având capacitatea să fixeze în substrat cantități mari de azot cu ajutorul bacteriilor din nodozitățile rădăcinii. În România se întâlnesc trei tipuri de trifoi alb: silvestris (talie și pețiol scurt, foliole mici); hollandicum (talie intermediară, cel mai răspândit în cultură); giganteum (talie înaltă, cu foliolele mari și pețiol lung). Cercetătorii români au omologat soiurile Dacia, Carmen, Măgurele, Miorița, Carpatin și Danitim. Planta prezintă rădăcină pivotantă, pe care se inserează altele adventive, tulpină târâtoare, cu putere de înrădăcinare, pețiol erect, de până la 30 cm, peduncul al inflorescenței de 20-40 cm, pe care se dezvoltă capitolul globulos, cu flori albe sau roz-gălbuie, brun-deschis, după înflorire.

Trifoiul roșu (Trifolium pratense)

Ca și lucerna, este o plantă alogamă entomofilă, principalii agenți polenizatori fiind bondarii. Trifoiul roșu are rădăcini pivotante, ramificate, lăstari subțiri, simpli sau ramificați. Frunzele de la baza plantei au pețiolul mai lung, formând rozete; foliolele – ovate sau eliptice – sunt păroase pe margini și pe partea inferioară, prezentând la mijloc o maculă (pată de culoare deschisă), de formă și mărime diferită, în funcție de soi. Florile sunt grupate în capitule terminale, de formă globuloasă sau ovală, cu petale purpurii deschis sau roșu-roz. Trifoiul roșu corespunde ca arie de cultură cu etajul foioaselor. Dă rezultate bune în climat răcoros și umed, cu temperaturi moderate în perioada de vegetație și cu precipitații de peste 600 mm anual. Crește pe soluri argilo-lutoase, ușor acide-neutre. Pe soluri acide, fertilizarea cu îngrășăminte organice este mai mult decât indicată, iar pe cele cu pH sub 5,5, amendarea este o condiție obligatorie. Specia este una dintre cele mai valoroase plante de nutreț din zona colinară.

Ghizdei alb (Lotus corniculatus)

Este o leguminoasă perenă, alogamă, entomofilă, cu rezistență mare la secetă și ger, dar cu sensibilitate la excesul de umiditate. Crește și se poate cultiva pe aproape toate tipurile de sol, de la cele ușoare până la cele grele, de la reacție alcalină la puternic acidă, motiv pentru care are cea mai largă arie de cultură. În România au fost produse soiurile Livada, Alina, Nico, Oltim, Falnic, Super, Doru. Ghizdeiul prezintă lăstari semierecți sau culcați, lungi de pe până la 45-60 cm. Frunzele au pețiolul scurt, fiind compuse din 3-7 foliole oval-lanceolate. Inflorescențele dezvoltă 5 până la 9 flori de culoare galbenă, care pot prezenta uneori striații roșii.

Lucerna albastră (Medicago sativa)

Lucerna este o plantă cu rădăcină pivotantă, care pătrunde în sol până la 1 m adâncime chiar după primul an de vegetație, dar marea masă a sistemului radicular se dezvoltă în stratul de până la 50 cm.

Tulpinile sunt erecte sau ascendente, înalte de 40-90 cm, cu frunze trifoliate dispuse altern și flori albastru-violet, grupate în racem. Înflorește începând cu luna mai, până în luna octombrie. Durata sa de viață poate ajunge la 8-10 ani, însă în producția agricolă dă rezultate excelente 4-6 ani. Cele mai cunoscute soiuri sunt Fundulea, Luxin, Triumf, Gloria, Teodora, Cezara, Magnat și Primola. Planta are mare rezistență la secetă, dar realizează producții mari numai în condiții de precipitații de 500-600 mm anual sau în regim irigat (700-800 mm). Are cerințe mari față de căldură în timpul perioadei de vegetație și rezistă foarte bine iarna, la temperaturi scăzute de până la -25 grade Celsius. Preferă soluri profunde, bine aerate, bogate în humus și calciu, cu reacție neutră sau alcalină. Nu dă rezultate satisfăcătoare pe soluri acide, grele, cu exces de umiditate. Condițiile bune de cultură sunt întrunite în sud-vestul și centrul Moldovei, în Câmpia Dunării și în Dobrogea, în Câmpia Transilvaniei și în centrul Câmpiei Banatului, în Câmpia de Vest, nord-estul Câmpiei Bărăganului și luncile râurilor.

Sparceta (Onobrychis viciifolia)

Sparceta este o plantă furajeră valoroasă, folosită în hrana animalelor atât sub formă de masă verde, cât și ca fân sau în pășune. Ocupă terenurile mai sărace, uscate, calcaroase, versanții supuși eroziunii. Planta rezistă foarte bine la iernare și la secetă. Pentru o bună instalare, are nevoie de multă apă la însămânțare și în prima perioadă de vegetație. Planta are o rădăcină pivotantă și tulpini erecte sau ușor arcuite, înalte de 40-80 cm. Frunzele sunt compuse din 15-25 foliole opuse în perechi, cu o foliolă în vârful axului. Florile sunt grupate în inflorescențe de tipul recemului spiciform, cu un peduncul lung, având petale cu culoare purpurie sau roz deschis, cu striațiuni de culoare mai închisă.

Maria Bogdan

Culturile ce se pretează pentru producerea fânului sunt: lucerna, trifoiul, borceagul, iarba de Sudan, ierburile din fâneţele naturale şi cele cultivate.

Din punct de vedere economic conservarea plantelor furajere sub formă de fân are loc în perioada de vară până la începutul toamnei. Pregătirea fânului la sol se face prin metode tradiţionale, mai ales în gospodăriile ţărăneşti, şi constau în cosirea plantelor în faza de vegetaţie optimă, uscarea în brazdă 4-6 ore, întoarcerea brazdelor şi uscarea în continuare 1-2 zile până la umiditatea de 20-25%, urmată de strângerea în căpiţe sau clăi în care uscarea continuă până la 17-20% umiditate. Prin această metodă, chiar la o manipulare foarte atentă, frunzele şi florile – părţile cele mai importante ale plantei, în care se găsesc majoritatea substanţelor nutritive – devin sfărâmicioase şi se scutură pe sol.

Atunci când leguminoasele şi ierburile de pe suprafeţele mari trebuie conservate sub formă de fân se recomandă aplicarea tehnologiilor speciale pentru deshidratarea plantelor. Una dintre aceste tehnologii este aceea de producere a fânului în baloţi sau vrac şi uscarea cu aer rece.

Instalaţia folosită pentru uscarea fânului prin ventilator cu aer rece se compune din:

- Electroventilator axial de 30.000 m3 aer/h sau cu debit reglabil (5.000-60.000 m3/h) prin modificarea poziţiei paletelor în limitele 12-20°.

- Canalul de distribuţie a aerului (care străbate lungimea de la un capăt la celălalt), de suprafaţă (de formă trapezoidală sau pătrată) sau semiîngropat, ce se continuă lateral cu două canale secundare. Canalul trapezoidal de suprafaţă poate fi folosit atât pentru uscarea fânului în vrac, cât şi a baloţilor aduşi din câmp cu umiditate mai mare.

- Sisteme de grătare construite din bile de lemn sau şipci, care se aşază pe părţile laterale (la 25 cm de sol) şi deasupra canalului principal, cu rolul de a distribui aerul în masa furajului.

- Tuburi-dop din scândură, tablă, carton sau alte materiale, cu lungimea de 2 m şi închise la capete, care formează canale pentru circulaţia aerului pe verticală prin straturile de fân supuse uscării. Tuburile se aşază în poziţie verticală, pe 3 rânduri în lungul şirei, calculându-se 4-5 cm2 de şiră pentru un tub.

În cazul uscării fânului în baloţi, plantele cosite şi ofilite până la umiditatea de 25-30% se balotează. Baloţii sunt transportaţi în spaţiul amenajat pentru ventilare cu aer rece, unde se află instalaţia de uscare. Baloţii sunt aşezaţi pe grătarele de lemn, fără a mai folosi tuburi-dop.

Atunci când este supus uscării fânul în vrac, plantele se ofilesc în brazdă până la umidităţi de 30-40% pentru lucernă şi de 40-50% pentru amestecurile de leguminoase şi graminee. La acest grad de umiditate frunzele plantelor nu se usucă şi nu se mai scutură, fiind strânse în pale cu grebla mecanică şi lăsate câteva ore pentru uniformizarea veştejirii. Fânul parţial uscat se încarcă, cu ajutorul maşinilor de adunat furaje, în remorci şi se transportă la locul de depozitare. Aici fânul se aşază în straturi uniforme pe grătarele instalaţiei, depăşind cu cca 1,5 m marginile exterioare ale acestora. De la aşezarea primului strat, care nu trebuie să depăşească 3 m grosime, tuburile se fixează la locul lor. Fânul depozitat nu trebuie tasat cu picioarele, pentru a facilita pătrunderea aerului prin masa de furaj. Când primul strat a ajuns la 2,5-3 m înălţime se pune în funcţiune ventilatorul şi se ridică tuburile (se trag în sus prin masa furajului), având grijă ca la fiecare ridicare jumătate din lungimea tubului să rămână în şiră. Pentru evitarea pierderilor de aer pe lângă tuburi se recomandă tasarea moderată a fânului, de jur-împrejurul fiecărui tub. Când umiditatea porţiunii superioare a primului strat a ajuns la 20-25%, se aşază al doilea, a cărui grosime va fi de 3-3,5 m. Respectând aceleaşi reguli se continuă cu al treilea şi al patrulea strat, ultimul având grosimea de 3-3,5 m. Când ultimul strat a ajuns la înălţimea de 1,5 m faţă de stratul anterior, tuburile se scot definitiv, iar fânul se aşază uniform pe toată suprafaţa, până la terminarea şirei. Dacă în timpul depozitării vremea devine ploioasă, şira se va acoperi cu prelate sau folie de polietilenă, aşezate pe un schelet de lemn, pentru a permite circulaţia aerului, iar ventilatorul se va opri.

Atunci când se constată o creştere a temperaturii interioare peste 35°C (măsurată cu un termometru prevăzut cu o tijă metalică), ventilatorul va funcţiona 6 ore cu o oră pauză, până când fânul nu se mai încălzeşte. Dacă timpul este frumos, ventilatorul va funcţiona în prima zi până la ora 24, apoi numai în timpul zilei, ţinând seama de umiditatea relativă a aerului. Orele de funcţionare a ventilatorului sunt prezentate în tabelul 1 (vezi tabel în revistă). Durata mişcării unui strat de lucernă variază între 40-60 de ore în funcţie de debitul şi viteza aerului ventilat, de condiţiile atmosferice şi gradul de umiditate a fânului după recoltare.

După o zi de la terminarea uscării, se va face o ventilare de probă, pentru a constata temperatura aerului care iese din şiră. Dacă aerul care iese din şiră este rece, se consideră că uscarea este completă. Dacă aerul este cald, ventilarea va continua încă 12 ore, după care proba se va repeta până la uscarea definitivă.

Procedeul prezentat elimină în totalitate pierderile de frunze şi flori prin scuturare, cu creşterea procentului de proteină brută şi caroten (tabelul 2) (vezi tabel în revistă). Furajul astfel obţinut are valoare vitaminică superioară, cu menţinerea stabilităţii clorofilei care, potrivit cercetărilor, contribuie la creşterea conţinutului de hemoglobină, eritrocite şi leucocite din sânge, cu efect benefic asupra dezvoltării mai rapide a tineretului. Animalele lactante hrănite cu fân vitaminos înregistrează o creştere a producţiei de lapte, iar tineretul un spor de greutate superior celui realizat în condiţiile furajării cu nutreţ uscat natural.

Conţinutul ridicat de proteină, vitamine şi săruri minerale al fânului vitaminos pledează pentru producerea prin acest procedeu a unor cantităţi de furaj cel puţin pentru furajarea viţeilor şi a vacilor în perioada repausului mamar, ca o măsură eficace atât pentru realizarea unor indici ridicaţi de creştere şi reproducţie cât şi pentru menţinerea sănătăţii animalelor, ceea ce compensează cheltuielile făcute cu costul medicamentelor şi al energiei electrice.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Cele două culturi sunt cele mai valoroase plante de nutreţ, oferind mari cantităţi de proteină naturală pe hectar. Atât lucerna cât şi trifoiul pot fi administrate în hrana animalelor atât sub formă de masă verde, dar mai ales sub formă de fân, semifân şi siloz pe timpul iernii.

Lucerna se cultivă mai des în zona de şes, unde sunt precipitaţii mai reduse, fiind specie cu înrădăcinare profundă, şi reprezintă cea mai valoroasă leguminoasă pentru hrana animalelor. Este în acelaşi timp şi o bună premergătoare pentru toate speciile cultivate.

Trifoiul se cultivă în zona colinară, de deal şi chiar submontană, zonă mai bogată în precipitaţii.

Ambele specii sunt perene, lucerna rezistând în cultură până la 5-6 ani, iar trifoiul 2-3 ani.

Pentru administrarea în hrana animalelor recomandăm:

Sub formă de masă verde, proaspăt cosită, pentru cai, porci şi păsări.

Pentru rumegătoare – vaci, oi, capre – sub formă de masă verde, dar pălită. În caz de nepălire se produc grave tulburări digestive (meteorism, indigestie) care, de cele mai multe ori, duc la un sfârşit tragic.

Păşunatul lucernei şi trifoiului nu este recomandat.

De asemenea, pe timp ploios, cele două culturi nu se vor administra animalelor rumegătoare.

Altă formă de administrare a lucernei şi trifoiului o reprezintă fânurile recoltate manual sau mecanic, care, după uscare, se depozitează în şure sau şoproane (fânare) fie sub formă vrac, fie balotat. Fânurile de lucernă şi trifoi sunt un excelent furaj pentru animalele de reproducţie, vacile de lapte, în special animalele gestante.

În sistem gospodăresc de creştere a porcilor cele două culturi pot intra în raţia animalelor până la 50-70%. De asemenea, se pot folosi cu succes în furajarea găinilor, raţelor, gâştelor, curcilor sau struţilor în cantităţi de 0,2-1,5 kg/cap/zi sub formă de masă verde tocată mărunt.

Cantităţile de masă verde recomandate:

- vaci lapte: 45-50 kg;
- tineret bovin: 20-25 kg;
- cabaline: 30-50 kg;
- oi: 3-8 kg;
- porci adulţi: 5-6 kg.

Cantităţile de fân recomandate:

- vaci în lactaţie: 6-9 kg;
- tauri de reproducţie: 2-6 kg;
- oi adulte: 0,5-1,0 kg;
- berbeci: 1,0-1,5 kg;
- cai de muncă: 10-12 kg.