cemrom iulie 2018
update 14 Dec 2018

Satul inteligent - un vis care pășește spre realitate

Visul de a trăi într-o localitate care să îmbine toate facilitățile urbane cu farmecul rural probabil că este comun unei mari părți dintre oameni, fie că vin din oraș, fie că vin de la țară. Însă de curând, mai mulți entuziaști s-au reunit și au pus pe hârtie întâi visele lor, apoi propuneri concrete pentru a le transpune în practică. Trebuie să spunem de la început că aceștia nu sunt doar niște visători, ci sunt și specialiști în diferite domenii: construcții, sănătate, agricultură, economie, urbanism, administrație, IT etc. Așa s-a născut proiectul satului inteligent, pe cale de a fi transpus în practică.

Un sat tradițional, structurat după principii moderne

Satul inteligent este deosebit de alte așezări rurale atât prin componenta sa structurală, cât și prin organizare. Din punct de vedere fizic este o localitate rurală compusă din locuințe moderne, cu magazine, unități de prestări servicii, spații de recreere și o fermă agricolă mixtă, vegetală și zootehnică, care oferă o gamă largă de produse. Tuturor celor enumerate înainte li se adaugă un sistem de management în ceea ce privește mentenanța și serviciile publice.

Dar diferența cea mai mare față de alte așezări rurale va consta în modul de organizare a acestui sat inteligent. Sistemul de management este astfel gândit încât să îi ajute pe locuitori să ducă o viață sănătoasă împreună prin asigurarea tuturor elementelor pe care le presupune un astfel de deziderat: hrană bio, asistență medicală personalizată clasică și alternativă, antrenamente sportive individualizate, condiții optime de recreere și, nu în ultimul rând, o viață socială. Toate aceste servicii sunt oferite de companii conduse, deservite și chiar deținute de către locuitorii satului. În acest mod sunt create premisele ca serviciile oferite să fie de calitate, adaptate nevoilor locale.

Pentru a asigura un aspect plăcut, care să îmbine clasicul rural cu necesitățile vieții moderne, satul este compus din case care vor fi cumpărate de către cei care vor locui în ele împreună cu terenurile din jurul lor. În acest mod, locuitorii vor fi mai puternic motivați în a păstra o stare bună a lor și a grădinilor aferente.

Casele se vor dimensiona strict pentru posibilitățile financiare sau solicitările locuitorilor. Se pleacă de la case minimaliste, cu 40 - 50 mp suprafață utilă, pe un singur nivel, aflate în curți de 300-400 mp, destinate familiilor tinere fără copii sau seniorilor și se ajunge la case cu 150 -200 mp suprafață utilă, pe 2 nivele, înconjurate de curți cu o suprafață de 1.000 mp.

Energie verde și servicii integrate

Aspectul caselor va fi unul rustic, integrat în arhitectura satului. Desigur că toate vor fi dotate cu facilitățile unei case moderne. Instalațiile vor fi dintre cele mai performante, de ultimă generație, gândite să funcționeze cu un consum energetic redus. În limita posibilităților, se caută soluții de utilizare a energiilor regenerabile și asigurarea autonomiei fiecărei gospodării. Aceasta nu exclude și un back-up la un sistem de alimentare comunal, pentru situații de urgență. Bineînțeles că se urmărește o optimizare a costurilor astfel încât, deși independența energetică este un deziderat, aceasta nu va prima în fața unor variante comunale disponibile la prețuri mult mai avantajoase.

Căile de circulație vor fi foarte largi, prin comparație cu cele pe care le întâlnim în majoritatea satelor, iar spațiile de servicii se vor amplasa strategic, astfel încât să poată fi cât mai ușor accesibile pentru fiecare locuitor. Serviciile publice comunale se vor asigura contra cost, prin plata unei taxe rezonabile către o companie care va avea ca acționari și locuitori ai satului.

Hrana, din ferma locală

În vecinătatea localității se va amplasa o fermă agricolă, ai cărei acționari vor fi locuitori ai satului dispuși să investească. Ferma va avea atât un sector vegetal, cât și unul zootehnic. Principalul obiectiv al acesteia este să asigure produsele necesare pentru hrana locuitorilor satului. În consecință, dimensiunea fiecărui sector va fi adaptată acestor cerințe. Ferma va fi deservită, cu prioritate, de către locuitorii satului. Veniturile fermei vor proveni din vânzarea produselor către magazinele din sat, dar și către magazine de oriunde din țară. Desigur că, în mod ideal, produsele obținute în această fermă ar trebui să fie bio.

Fiecare locuitor al satului va fi cuprins într-un program de sănătate, la nivel local. Programul va fi unul individualizat și se va derula în centrele de tratament clasic și alternativ din sat. În strânsă legătură cu acest program se va derula și unul care va cuprinde activități sportive de întreținere, care se vor desfășura în sălile de sport și pe terenurile amenajate în sat. Modul de organizare și funcționare a acestor unități de prestări servicii va fi același ca și cel al companiilor de servicii comunale, al fermei sau al firmei ce va asigura paza.

Se construiește la 65 km de București

Pentru că orice teorie poate suna bine pe hârtie, dar în practică se dovedește doar o încercare ratată, un grup de inițiativă a trecut la construirea acestui tip de sat. La aproximativ 65 km de Capitală, pe raza județului Dâmbovița, într-un cadru feeric, s-a început ridicarea unor locuințe tip. Casele au numai parter, iar suprafața construită este de 70 mp, cu o suprafață utilă de 60 mp, la casele mai mici. Acestea au și o prispă de cca 20 mp. Casele mai mari sunt construite tot pe un singur nivel, doar că suprafața construită ajunge la 100 mp, iar cea utilă la 86 mp. Prispa măsoară 28 mp.

Străzile din zona centrală au câte două benzi pe sens și o lățime de 12 m, iar cele din zona periferică, deși au doar câte o bandă pe sens, sunt late de zece metri. Trotuarele măsoară 2,4 metri, dimensiune care i-ar face invidioși pe mulți bucureșteni, chiar din cartiere renumite!

În centrul localității a prins contur un parc cu o suprafață de 2,2 ha.

Într-o primă fază, satul va avea o suprafață totală de 49 ha, urmând să crească pe măsură ce tot mai mulți oameni vor dori să se alăture acestui mod de viață. Căci, așa cum spunea Viorel Stoica, coordonatorul proiectului, „dorim să propunem oamenilor un anumit concept de viață: să trăiești în mijlocul naturii, dar într-un loc în care să beneficiezi de tot confortul modern, să lucrezi într-o fermă în care să-ți produci hrana, să faci sport. Dorim să propunem oamenilor un mediu social unde va fi implementat un set de reguli de decență acceptate de toată lumea, țintit către a face viața oamenilor confortabilă și frumoasă. Dorim să dezvoltăm un sat special, în care oamenii să aibă oportunitatea de a trăi sănătos.“

Pe termen mediu și lung, obiectivul acestui grup este și mai ambițios: constituirea în Uniunea Europeană a unei comunități de sate inteligente, conform politicii regionale europene, având următoarele obiective principale:

  • reducerea supraaglomerării urbane și a poluării;
  • relocarea tinerilor în mediul rural, cu crearea de locuri de muncă;
  • relocarea persoanelor vârstnice în mediul rural, printr-un program de îmbătrânire activă;
  • dezvoltarea unor zone bio, laboratoare rurale vii pluridisciplinare.

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Sate

Azi, localitatea Coștei - un sat mic, cu activităţi bogate

Viorel Bălăgean, primarul localității, ne-a prezentat în exclusivitate o parte din activitatea satului românesc

Satul Coștei aparține administrativ orașului Vârșeț și este situat pe malul râului Caraș, aproape de localitățile din România Ciortea și Vrani. Este un sat pur românesc. La ultimul recensământ au fost declarați 98,5% români. În momentul de față sunt peste 800 de locuitori. Cei mai mulți se ocupă cu agricultura. La ora actuală, o parte dintre ei sunt plecaţi la muncă provizorie în străinătate. Coştei este o localitate care îşi păstrează limba şi cultura română pentru că aici viața culturală funcţionează din plin.

„În sat avem o şcoală de 8 ani în limba română frecventată de aproximativ 70 de copii din localitate şi din satul vecin Voivodinț. Tot în sat îşi desfăşoară activitatea şi clubul de fotbal Carasu, nume dat după denumirea râului, din Divizia Banatului de Sud B, aşa că este un sat mic, dar cu activitate bogată pentru păstrarea identităţii noastre. Toţi vorbesc româneşte. Există unele familii mixte, dar majoritatea dintre acestea s-au acomodat «regulilor» satului şi vorbesc şi ele româneşte, iar copiii lor merg la şcoală în limba română. Putem spune că este bine“, ne-a relatat primarul. Ramura de bază a satului este agricultura. Pe suprafeţe mari se cultivă floarea-soarelui, grâu şi porumb, iar de câţiva ani şi la ei s-a început cultivarea rapiței. „Acum 2 ani un grup de oameni, mai precis 5 familii, printre care şi eu, ne-am hotărât să plantăm alun. Şi am plantat 7.000 de bucăţi în 2016. Timpul e prea scurt pentru a spune care va fi producţia şi rodirea lor. După cum văd, în viitorul apropiat agricultura de la noi se va transforma într-o altă alternativă. Asta pentru că, dacă nu lucrezi suprafeţe foarte mari unde să cultivi cele 3 culturi, nu ajungi la niciun câştig, nu poţi să supravieţuieşti. Iar, dacă treaba continuă să meargă tot aşa de prost cu cerealele, agricultorii se vor orienta spre altceva. În ceea ce priveşte zootehnia, aici pe an ce trece sunt tot mai puţine vaci. Avem 2 ferme mai mari care se ocupă cât de cât mai serios de treabă şi câţiva particulari, dar foarte puţini. Cei mai mulți au renunţat să mai crească animale multe pentru că nu rentează, preţul laptelui fiind mic etc. Avem trei cooperative agricole care funcţionează pe teritoriul Coșteiului şi majoritatea oamenilor din sat au pământul la una dintre acestea. Nu avem fabrici de procesare“, a precizat primarul. În ceea ce privește ajutorul de la stat, Viorel Bălăgean ne-a spus: „Am primit de la stat subvenții pentru această plantație de alun plantat. Acum 2 ani am cumpărat alunii la 1,60 euro/bucată şi, din 1,60 euro, 40% a subven­ţionat statul doar pentru pomi. Pregătirea și plantarea terenului l-am plătit personal. Pe cele 2,4 ha am plantat 1.700 de aluni din 4 soiuri diferite. La restul culturilor statul subvenţionează cu 4.000 dinari/ha (cam 35 euro). Unii fermieri au reuşit să cumpere și să arendeze teren arabil de la stat, adică cei care se ocupă mai serios de agricultură şi primesc subvenţii frumoase. Desigur că fermierii nu sunt niciodată mulţumiţi… Şi, dacă nu ar merge mulţumitor această ramură, acum ar fi făcut altceva, nu să lucreze pământul!!! În Coştei sunt fermieri care lucrează între 300-400 ha, restul pe undeva la 50-70 ha și o parte îl au la cooperativă.“

Cultura

Costei d

„Despre cultură putem vorbi cel mai mult“, ne-a spus primarul, continuând: „Prima societate culturală este înfiinţată după date scrise în anul 1869, când a luat fiinţă primul cor. Din anul 1882 funcţionează trupa de teatru de amatori, care în fiecare an prezintă câte o premieră şi din anul 1910 este înfiinţată şi fanfara localităţii. La ora actuală societatea se numeşte «Mihai Eminescu». Mai există o altă societate tot cu acest nume unde îşi desfăşoară activitatea doar fanfara cu secţiile de folclor pentru copii şi adulţi, grupuri vocale etc., precum şi o trupă de teatru cu diferite secţii. Aşa că, într-un cuvânt, avem tot ce poate oferi o societate culturală de amatori. În decursul anilor am reuşit să prezentăm spectacole atât în ţară cât şi în străinătate, unde cel mai des am mers în România, apoi în Austria, Bulgaria, Ungaria, Serbia. Cu destule eforturi financiare reuşim să ne menţinem limba, cultura și tradițiile românești. Anul acesta am sărbătorit atât 100 de ani de la înfiinţarea fanfarei, cât şi de la zidirea Căminului cultural din sat. Am ajuns la numărul 10 al revistei Orizonturi Costeiene, ce cuprinde în paginile sale activitatea culturală şi nu numai. Pentru la anul planificăm un jubileu de 150 de ani de la înfiinţarea corului. După o pauză de câţiva ani, a fost reluată activitatea Festivalului de folclor românesc al copiilor din Voivodina, în urmă cu 5 ani. Cu acest festival am fost prin diverse sate româneşti de aici. La noi în Coştei toţi locuitorii (de la mic la mare) sunt implicaţi în domeniul cultural. Nu de mult timp am început pregătirea unei galerii unde să prezentăm activitatea noastră culturală din trecut şi până în prezent. Un fel de muzeu cultural al nostru și dorim să-l facem în cadrul căminului cultural, unde îi vom cuprinde pe toţi cei care au fost activişti în cultură şi păstrători ai limbii şi tradiţiei româneşti. În ultimii ani am reuşit să edităm o monografie a teatrului, unde trupa de amatori «NEICA» de la Coştei a pus în scenă peste 120 de piese de teatru. Anul acesta am participat la Zilele de teatru unde a fost prezentată o piesă nouă – „Natură moartă cu nepot obez“, de Ion Săpdaru. În scurt timp ne pregătim pentru Marele Festival al Românilor care va fi în luna august. Organizăm Zilele Costeiului, o manifestare cu tradiţie, unde de fiecare dată avem invitate formaţii şi ansambluri folclorice din România. Anul acesta evenimentul Zilele Costeiului va fi la finele lui iulie ori începutul lui august. Nu e fixată o dată anume pentru că depinde de mai mulţi factori de implicare, printre care şi partea financiară. Dar, de fiecare dată la această sărbătoare a satului, care a luat fiinţă în 2011, fiecare localnic a contribuit după posibilităţi şi au fost organizate diverse evenimente precum spectacole folclorice, turneu de minifotbal, întrecere culinară etc. Tot timpul problema majoră e partea financiară. Ştim că la cultură se alocă bani puţini, dar de multe ori oamenii contribuie şi din buzunarul lor pentru a menţine şi păstra limba şi tradiţiile româneşti“.

Clement LUPU

  • Publicat în Sate

Satele dispărute ale României

În România s-ar părea că există 128 de sate total părăsite, deși ele încă figurează pe harta administrativă a localităților. Unele sunt fictive, dar păstrate în nomenclator, deși ele se află pe fundul lacurilor de acumulare, de exemplu în Neamț, Caraș-Severin sau au fost strămutate după inundațiile din 1970 (Satu Mare) ori au fost șterse de pe fața pământului odată cu digul Prut (Botoșani, Iași, Galați) sau Canalul Dunăre – Marea Neagră. Altele au fost pur și simplu depopulate în timp din cauza migrării la oraș și procesului de îmbătrânire (Alba, Hunedoara, Buzău, Bacău, Mureș). La acestea se adaugă cel puțin alte 150, poate chiar 200 de cătune, care au sub 10 locuitori.

În județul Botoșani sunt cele mai multe sate fantomă în sensul în care în vetrele fostelor cătune nu mai este nicio casă, nici măcar din cele părăsite. Toate sau cea mai mare parte sunt concentrate pe malul Prutului, ceea ce înseamnă că ele au avut puțin locuitori și au fost strămutate la realizarea digului. În Alba, cu 11 sate fictive, și în Hunedoara (8), motivele sunt altele, dar despre acestea vom discuta mai târziu. Sate inexistente se mai păstrează în evidențele administrative din județele Băcău și Mureș (fiecare cu câte 10 sate părăsite), Brăila (8), Călărași și Cluj (câte 7 fiecare), Vaslui și Dolj (câte 6 fiecare), Satu Mare, Tulcea și Harghita (câte 3 fiecare), Suceava, Timiș, Buzău, Prahova, Constanța (câte 3 fiecare), Argeș, Sălaj și Mehedinți (2 fiecare), Iași, Gorj, Galați, Caraș-Severin, Covasna, Bihor, Ialomița, Olt (câte 1).

Hunedoara și Alba, proces ireversibil de depopulare a satelor de munte

sat parasit c

În Hunedoara, oficial sunt opt sate abandonate cu totul, iar dintre acestea amintim Mosoru și Curpenii Silvașului (din comuna Toplița), Bastea (Lăpugiu de Jos), Bunești (Balșa), Ciumița (Tolești), Mesteacăn (Răchitova), Ticera (Bulzeștii de Sus). Neoficial situația este mult mai complicată: aproximativ 30 de sate sunt aproape părăsite și altele 40-50 sunt accentuat depopulate. În comuna Balșa, de exemplu, deși figurează drept fantomatic doar cătunul Bunești, părăsite sunt și satele Rotuca și Roșia. În Bulzeștii de Sus, în afară de Ticera, fără locuitori sau cu câte o casă locuită sporadic sunt Grohotul, Străuțu, Ruseștiu și Furdeștiu. Istoricul Daniel Iancu a realizat un amplu studiu pe această temă a fenomenului de depopulare și spune că „satul s-a depopulat pentru că oamenii nu aveau locuri de muncă. Aceștia au coborât către orașe, s-au angajat, au cumpărat case și nu s-au mai întors la vatra părintească“. Și cine s-ar mai întoarce, în condițiile în care acolo se ajungea doar mergând pe jos, nu exista curent electric, oricum viața era de secol XIX, nici măcar de XX?

În Alba, 11 dintre satele de munte sunt desființate cu totul: Ibru (comuna Blandiana), Șasa (Lupșa), Cicârd (Lopadea Nouă), Zărieș (Mihalț), Geamăna (Lupșa), Incești (Poșaga), Medrești (Sohodol), Doptău (Șona), Carpenii de Sus (Șpring), Bordeștii Poieni (Vidra) și Poieni (Vidra). Pe lângă acestea, în 20 de cătune sunt sub 5 locuitori. De exemplu, în 2011, 12 sate erau pe cale de dispariție, având câte unul sau trei locuitori: 1 locuitor – Satul Hărăști (Vidra); 2 locuitori – Petreni (Bucium), Flitești (Blaj), Capu Dealului (Cenade), Joldișești (Sohodol) și Țoci (Sohodol); 3 locuitori – Cocoșești (Avram Iancu), Muntari (Bucium), Mărgaia (Lupșa), Carpen (Șpring), Vâlcești (Vidra) și Mătăcina (Vințu de Jos).

sat parasit d

În alte 28 de sate, și tot la recensământul din 2011, erau înregistrați între 5 și 10 locuitori. Fenomenul a devenit unul de necontrolat. Și este, din păcate, ireversibil. Închiderea minelor, diminuarea activităților legate de exploatările forestiere, viața aspră în general din zonă au făcut ca tinerii să-și caute soarta la oraș sau în afara țării, iar casele părinților dispăruți au rămas părăsite. Fenomene similare se mai întâlnesc în județele Bacău, Buzău și Mureș, ca să cităm doar exemplele unde depopularea este accentuată. Ce e de făcut? Nimic! Cu dispariția ultimilor gospodari care se încumetă încă să înfrunte viața aspră din cătunele rupte de lume, peste 20-30 de ani pesemne vor fi șterse de pe hartă cel puțin 300-400 de așezări rurale.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Sate

România anului 2017 mai are 10.422 km de drumuri din pământ!

Celelalte utilități publice sunt asigurate de la bine și foarte bine la... prost

Știați că, în România anului 2017, mai avem încă 15 km de drumuri naționale din pământ? Iar dacă ne referim la alte categorii de căi rutiere, stăm chiar mult-mult mai rău, cu 1.933 km de drumuri județene și 8.476 km de drumuri comunale din pământ! Nici în privința altor utilități, deși s-au făcut progrese remarcabile, n-am atins țintele asumate prin apartenența noastră la UE: socotind și orașele, beneficiază de sistem de alimentare cu apă 78.78% dintre localități, de canalizare – 37,22%, iar de gaz metan – 28,70%.

În analiza de astăzi ne vom raporta, acolo unde Institutul Național de Statistică are date, la anul 1990. Asta ca să vedem ce am făcut noi în 27 de ani, din care 10 ca beneficiari ai fondurilor europene. Și au fost câteva miliarde de euro pe care le-am fi putut accesa pentru aceste programe de infrastructură.

36,11% din drumuri sunt nemodernizate + nu se știe câte în orașe

În 1990 România dispunea de o rețea totală de drumuri în lungime de 72.816 km (naționale – 14.683 km, județene și comunale – 58.133 km). Dintre acestea erau modernizate 16.592 km de artere de circulație, iar 20.544 km aveau îmbrăcăminți asfaltice ușoare. Presupunem că 35.680 km de drumuri erau pietruite și/sau din pământ (49% din totalul drumurilor).

sate asfaltate

În 2016 rețeaua totală de drumuri a crescut cu 13.264 km, respectiv până la 86.080 km: 17.612 km sunt drumuri naționale, din care 747 km de autostrăzi, 35.361 km drumuri jude­țene și 33.107 km drumuri comunale. Și tot în 2016 România mai are 31.084 km de drumuri de început de secol XX, adică nemodernizate: pietruite – 20.660 km și din pământ – 10.424 km. Acest lucru înseamnă un procent de 36,11% din totalul căilor rutiere, cifră cam mare pentru o țară cu pretenții, așa cum ne socotim. Cu alte cuvinte, față de 1990 am dres busuiocul în procent de 13%.

Modernizate sunt căile rutiere pe o lungime de 33.928 km, iar cu îmbrăcăminte asfaltică ușoară – pe 21.068 km.

În privința drumurilor orășenești să zicem că țara stă un pic mai bine: în 1990 aveam 21.065 km de străzi orășenești, din care modernizate 12.082 km, iar în 2016 rețeaua de străzi a crescut la 31.101 km, din care modernizate 20.972 km de străzi. Presupunem că diferența înseamnă străzi pietruite sau chiar din pământ. INS nu are date statistice în acest sens.

Apă – 78,78%, gaz metan – 28,70%, canalizare – 21,17%

La nivel național, populația deservită de sistemul public de alimentare cu apă era, în 2016, de 12.853.110 de locuitori. România dispunea de o lungime totală a rețelei simple de distribuție a apei potabile de 79.677,6 km, din care urban 29.476,7 km. Numărul localităților conectate la o rețea de alimentare cu apă este de 2.506, respectiv 317 orașe și 2.189 de comune. Acest lucru înseamnă că 3 orașe (din 320) și 1.672 de comune (total 2.861) din România nu au apă la chiuvetă (procent cumulat – 21,22% dintre localități nu dispun de apă în sistem centralizat). Situația ar putea fi mai rea de atât pentru că, în cazul comunelor, nu toate satele au fost conectate la sistem.

Cât despre canalizare, acest serviciu e lux în mediul rural. Dar o să vedeți că ceva progrese s-au făcut. O statistică simplă arată în felul următor: locuitori cu gospodăriile conectate la sistemele de canalizare și epurare a apelor uzate – 9.415.524 de persoane; lungime rețea canalizare – 34.353,4 km, față de 13.756 km în 1990; număr de localități cu rețea de canalizare la nivel național – 313 orașe și 871 de comune (21,17 % din totalul de 3.181 de unități administrativ-teritoriale). Avem, așadar, fără sistem de canalizare 7 orașe și 2.310 de comune. Referindu-ne strict la mediul rural, procentul de localități fără această modernitate care ține până la urmă de mediu și, prin extensie, de sănătate este de 69,56%. În 27 de ani sistemul a fost introdus în 56 de orașe și 871 de comune. Spre comparație, în 1990 exista un sistem de colectare/epurare a apelor menajere în 257 de orașe și în nicio comună.

În privința gazului metan, cifrele vorbesc mai mult decât oricare alte cuvinte: lungimea totală a conductelor de distribuție a gazelor, la nivel național – 39.668,8 km (10. 777,6 km, în 1990); număr de localități unde se distribuie gaze – 245 de orașe (din 320) și 668 de comune (din 2.861); procent de acoperire cu gaz metan – 28,70%!

Regiunea de Nord-Vest, cele mai multe sate cu rețea de canalizare

Canalizarea în mediul rural este privită, pe alocuri, drept o investiție fără cap și fără coadă în sensul în care, în zonele de munte, satele dintr-o comună nu vor putea fi conectate la o rețea de colectare / epurare a apelor uzate pentru simplul motiv că nu sunt sistematizate. Statistica spune că avem canalizare în 871 de comune, dar știm din practică ori din ce am văzut că rar se întâmplă ca rețeaua să fie finalizată în fiecare cătun. Observăm că, în regiunile transilvane sau din vestul țării, acolo unde intravilanul este concentrat, iar casele sunt dispuse pe străzi simetrice (stilul săsesc, de exemplu, ori comunele sistematizate după anii 1980), numărul de comune unde s-a investit în canalizare este mai mare. Din acest punct de vedere, modernitatea a atins cel mai mult ruralul din Regiunea de Nord-Vest și Centru. Surprinzător, Regiunea de Nord-Est, despre care se spune mereu și mereu că ar fi polul sărăciei din România, este pe locul al treilea între regiuni, după numărul de localități cu canalizare. Acum nu știm în ce fel este și funcțional. Cel mai rău stă, surprinzător, Regiunea Sud-Muntenia, cu numai 86 de comune conectate la o rețea. Dintre județe, Clujul pare cel mai dezvoltat, cu 46 de comune care au investit în canalizare, acesta fiind urmat de Bacău – 42, Harghita – 36, Mureș – 36, Suceava – 36, Vâlcea – 33, Timiș – 31, Caraș Severin – 31, Iași – 31 și Bistrița Năsăud – 30. La polul opus sunt Brăila – cu o singură comună cu rețea de canalizare, Giurgiu – 2, Teleorman – 4, Ialomița – 5, Călărași – 6, Botoșani – 6 și Vrancea – 8.

sate cu canalizare

Numărul comunelor pe fiecare județ care dispun de rețea de canalizare

  • Bihor – 27
  • Bistrița Năsăud – 30
  • Cluj – 46
  • Maramureș – 26
  • Satu Mare – 22
  • Sălaj – 11
  • Alba – 21
  • Brașov – 19
  • Covasna – 23
  • Harghita – 36
  • Mureș – 36
  • Sibiu – 23
  • Bacău – 42
  • Botoșani – 6
  • Iași – 31
  • Neamț – 17
  • Suceava – 36
  • Vaslui – 17
  • Arad – 28
  • Caraș Severin – 31
  • Hunedoara – 23
  • Timiș – 31
  • Argeș – 26
  • Călărași – 6
  • Dâmbovița – 17
  • Giurgiu – 2
  • Ialomița – 5
  • Prahova – 26
  • Teleorman – 4
  • Ilfov – 19
  • Dolj – 11
  • Gorj – 12
  • Mehedinți – 17
  • Olt – 18
  • Vâlcea – 33
  • Brăila – 1
  • Buzău – 14
  • Constanța – 25
  • Galați – 24
  • Tulcea – 21
  • Vrancea – 8

Maria Bogdan

  • Publicat în Sate

România are 103 localități cu mai puțin de 1.000 de locuitori. Cu ce bani se întrețin acestea?

Ultimele date din 2016 privind populația după domiciliu arată că în România sunt 103 comune care au mai puțin de 1.000 de locuitori. După celălalt indicator, respectiv populația rezidentă, s-ar putea ca numărul acestora să crească. Cele mai multe localități mici sunt situate în județele Hunedoara – 12, Alba – 10, Caraș Severin – 9, Buzău, Mehedinți și Mureș – câte 7 fiecare.

Cea mai depopulată comună din România este Bătrâna, din Hunedoara, cu 122 de locuitori, urmată de Bulzeștii de Sus, Hunedoara, cu 282 de locuitori și Brebu Nou, din Caraș-Severin, cu 298 de locuitori. Ne-am pus întrebarea cum supraviețuiesc primăriile din aceste localități, la bugetele locale pesemne nesemnificative. Bine, răspunsul îl cunoaștem, este vorba despre alocări financiare județene și naționale suplimentare, dar tot este de aflat/citit o lecție de supraviețuire. Astăzi vom veni doar cu două exemple.

Fără bani de salariu de 2 luni, fără școală, fără, fără...

sate batrana

Bătrâna (29,6 kmp), cea mai depopulată din România, dar nu și cea mai mică din punctul de vedere al suprafeței, este o comună cu patru sate (Răchițaua – 6 gospodării, Fața Roșie – 11 gospodării, Bătrâna – 49 de gospodării și Piatra – 4 gospodării), situată în zona dealurilor înalte ale Munților Poiana Ruscă din Hunedoara, la o altitudine de 960 m, făcând parte din cunoscutul Ținut al Pădurenilor. În 1992 localitatea avea 287 de locuitori. Astăzi a mai rămas cu 122 de locuitori (populație după domiciliu). Primar este Radu Herciu, iar viceprimar – Cornel Moldovan. Cu ultimul am vorbit despre buget: „E mic. 300.000 de lei în acest an. Atât de mărunt încât nu ne-am luat salariile de două luni.“ Ce soluție ar exista? Evident, cea de până acum, alocare de resurse financiare de la Consiliul Județean Hunedoara sau de la Guvernul României. Dar să vedeți, chiar și-n cazul satelor răsfirate prin munți, cu oameni care trăiesc dificil, frumos, dar dificil, unitatea de măsură în Hunedoara este tot una politică. Nu se potrivesc opțiunile politice ale celor de la județ cu ale primarului și viceprimarului din Bătrâna! Așa că bătrânii din... Bătrâna mai au de așteptat până să vină și rândul comunei lor la finanțare (rectificare de buget, la CJ Hunedoara). Aprecierea ne aparține, fiindcă autoritățile se feresc să spună acest lucru pe șleau. Știți de ce, repercusiuni... Prima și ultima dată când localitatea a „văzut“ bani mulți a fost în 2015, grație reglementărilor privind un buget minimal stabilit de guvern la un milion de lei. Atunci, Bătrâna a primit 1,5 milioane de lei: „Cu acei bani am asfaltat și noi străzile, am introdus apă potabilă. A fost poate cel mai îmbelșugat an din istoria localității noastre“. Populația este îmbătrânită. Atât de îmbătrânită încât mai sunt cam 10 copii cu vârstă de la 0 la 14 ani. Școlile s-au închis. Elevii învață la Dobra, o localitate aflată la 30 km depărtare. Cu ce se asigură transportul? Nu se asigură! Elevii stau la rude sau în gazdă, vin acasă în vacanță sau la sfârșit de săptămână. Despre alte investiții este inutil să vorbim în condițiile unui buget de subzistență: „Abia avem bani pentru utilajul cu care să deszăpezim iarna drumurile.“ Nu vă gândiți însă că locuitorii stau cu mâinile-n sân. Fiecare își vede cum poate de grădină (664 ha teren agricol, 2.043 ha de suprafețe împădurite). Ocupația principală ar fi creșterea animalelor. Și sunt, în medie, în gospodăriile populației peste 100 de capete bovine, 450 de oi, 70 de capete suine, 45 de cabaline, păsări etc.

Comună îmbătrânită, dar cu ditamai baza sportivă multifuncțională din fonduri UE

sate baza sportiva jugureni

Jugureni, Prahova: 2.685 ha, 540 de locuitori (955 de locuitori în 1992), 4 sate – Jugureni, Valea Unghiului, Boboci și Marginea Pădurii, o școală, o grădiniță, un dispensar, un cămin cultural, 4 biserici etc. Nici această localitate, situată în estul județului Prahova, la granița cu Buzăul, într-o zonă deluroasă, cu teren slab productiv, nu are un buget mare. Suma ajunge undeva la 6-700.000 lei/an. Cei mai mulți bani provin din cotele defalcate din TVA și impozitul pe venitul global. Veniturile proprii (impozite și taxe locale) nu se ridică la mai mult de 100.000 lei. Dar, în afară de aceste fonduri, de mai mulți ani comuna Jugureni este puternic ajutată de Consiliul Județean Prahova.

Să admitem că s-a aflat chiar printre localitățile favorizate de către administrația județeană, lucru pe care nu avem decât să-l salutăm. Cu fonduri asigurate prin parteneriate cu CJ Prahova s-a construit o primărie mare-mare, apoi s-au modernizat căminul cultural și școala, s-a introdus/extins alimentarea cu apă (11 km de rețea, grad de acoperire – 90%), s-au asfaltat drumurile (50% din drumuri sunt modernizate).

Prin finanțarea asigurată prin GAL, autoritățile au cumpărat și un buldoexcavator. Dar cea mai mare investiție, finanțată din fonduri europene, nici nu știm cât de oportună, este o bază sportivă multifuncțională, cu teren de fotbal sintetic, vestiare, clădire administrativă etc. dacă socotim că numărul total al copiilor și tinerilor din grupa 5-19 ani inclusiv este de 76 de persoane, din care 40 sunt preșcolari, elevi de învățământ primar și gimnazial, la școala din localitate...

sate primarie jugureni

În fine, acesta este un alt aspect. Cert este că, deși săracă și îmbătrânită, comuna a oferit infrastructură suficientă locuitorilor. Dar și 100.000 de lei, anul trecut, pentru ajutoarele sociale!

Comune cu mai puțin de 1.000 de locuitori

  • Alba: Blandiana – 948, Cenade – 982, Ceru – Băcăinți – 257, Dostat – 999, Intregalde – 625, Mogoș – 812, Ocoliș – 590, Ohaba – 675, Ponor – 576, Râmeț – 572;
  • Arad: Ignești – 721, Moneasa – 919, Silindia – 875, Sistarovat – 319;
  • Argeș: Dâmbovicioara – 925, Poenarii de Argeș – 999;
  • Brașov: Fundata – 785;
  • Buzău: Cânești – 810, Chiliile – 567, Mărgăritești – 647, Murgești – 897, Odăile – 854, Pardoși – 400, Valea Salciei – 746;
  • Caraș-Severin: Brebu Nou – 298, Cărbunari – 982, Ciudanovița – 680, Goruia – 790, Lăpușnicel – 993, Mehadica – 696 de locuitori, Ocna de Fier – 723, Valig – 769, Zorlentu Mare – 868;
  • Cluj:  Ploscos – 690, Valea Ierii – 937;
  • Constanța: Dumbrăveni – 562, Vulturu – 748;
  • Covasna: Dalnic – 967;
  • Dolj: Botoșești – Paia – 711, Gogoșu – 608, Seaca de Pădure – 975;
  • Hunedoara: Balșa – 857, Bătrâna – 122, Bulzeștii de Sus – 282, Bunila – 323, Burjuc – 819, Cârjiți – 680, Cerbal – 462, General Berthelot – 918, Leleșe – 393, Lunca Cernii de Jos – 887, Toplița – 770, Vorta – 793;
  • Ialomița: Ciocârlia – 781, Drăgoiești – 938;
  • Maramureș: Poienile Izei – 884;
  • Mehedinți: Balvănești – 913, Cireșu – 491, Dubova – 933, Godeanu – 582, Podeni – 845, Poroina Mare – 977, Șvinița – 961;
  • Mureș: Bala – 704, Bichiș – 872, Cozma – 537, Crăiești – 907, Papiu Ilarian – 894, Tăureni – 983, Vetca – 790;
  • Olt: Făgețelu – 863, Tătulești – 869, Topana – 706;
  • Prahova: Jugureni – 540, Tătaru – 891;
  • Sălaj: Lozna – 966 de locuitori, Zalha – 908;
  • Sibiu: Bruiu – 928, Ludoș – 745, Marpod – 929, Rău Sadului – 612;
  • Teleorman: Răsmirești – 843;
  • Timiș: Bara – 323, Bogda – 466, Brestovăț – 696, Secaș – 376;
  • Tulcea: C.A. Rosetti – 866, Ceatalchioi – 690, Maliuc – 952, Pardina – 583, Sfântu Gheorghe – 836;
  • Vâlcea: Mitrofani – 944, Runcu – 935, Tițești – 804.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Sate

Popas de suflet în Bărăganul de mijloc

În șiragul de localități din Valea inferioară a Călmățuiului, în cuprinsul Bărăganului de mijloc, de la Cireșu la Ulmu, Zăvoaia, la Bordei Verde, Lișcoteanca, Bărăganul, Lanurile, Viziru și la orașul rural, Însurăței, se distinge comuna Dudești, constituită abia din 1968. Localitatea, la 70 kilometri de Brăila, cu 4.000 de locuitori, cu trei sate și aproape 2.000 de gospodării, este azi un important punct de reper al județului – a apărut în zona căii ferate, veche de prin 1886, drum feroviar pe ruta Făurei-Dudești, la Țăndărei și Fetești. Această comună, cu o vechime de peste jumătate de secol, are o moșie ce se întinde pe mai bine de 11.000 ha, plus și 470 ha de pădure de salcâmi, pare fără de sfârşit în întinsa geografie a Brăilei. Punctată, ici-colo, de movile, în fapt, morminte tumulare, dintre care se remarcă „Gemenele“ și „Barbă Lată“, de fântâni vechi de secole, dar și de o sumedenie de cruci de piatră, mărturii epigrafice insolite, cu scrieri în paleografie chirilică slavonă, semne vii ale vremurilor apuse, Li se alătură, în satele principale, Tătaru și Dudești, originale puncte muzeale complexe, găzduite de cele două școli ale comunei, care, cu o veche istorie, se remarcă prin dotări speciale, cu remarcabile reușite în plan didactic – școlar la nivelul județului Brăila.

Satul principal, Tătaru, cu acel lac devenit celebru pentru apele sale și mult căutat de ornitologi, înscris în Patrimoniul cultural Natura – 2000, are o mare pondere în geografia comunei. Și ca număr de locuitori, dar și ca suprafață agricolă. Aici remarcăm Biserica-catedrală, ctitorită în 1830, unică pentru dimensiunile sale în perimetrul imens al Bărăganului. Un istoric local, Nicolae Șeitan, a descoperit în zona Lacului de la Tătaru urme de ceramică, identificată a fi din cultura Dridu, veritabile semne de viețuire de milenii, care confirmă astfel indirect ştirile privind existența unui mare număr de așezări omeneşti, așijderea şi de înflorire a vieții economice de la Dunărea de Jos, în lunga perioadă de timp de până la întemeierea Țării Românești. Aici, la Tătaru, o stradă poartă numele lui Stroe Ivașcu, fruntaș al satului, deputat în vremea lui Cuza, fapt atestat și de Muzeul de Istorie al Brăilei, o personalitate istorică de primă mărime a satului. Însoțitorul nostru, dl Romică Orășanu, secretarul Consiliului Local (foto), ne spune și de un alt fiu al acestui sat, celebrul profesor Nae Ionescu, strănepot al lui Stroe Ivașcu. cunoscut și ca fost prim-ministru al României, ca filozof, logician, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, mentor al lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Petre Țuțea.

Aici, la Tătaru și la Dudești, Badea Cârțan, transilvanul de la Cârțișoara, a coborât la vremea sa, cu mioarele de aici, până la Ciulnița, pe care apoi le-a lăsat în grija unui consătean, de unde a plecat la Roma, cu desaga în spate, ca să vadă cu ochii săi Columna lui Traian. Asemeni lui Badea Cârțan, mulți alți oieri din zona Sibiului şi a Brețcului au coborât și s-au statornicit pe aici, la marginile satelor brăilene.

„În casele aflate pe această șosea care șerpuiește prin fața caselor noastre, țăranii de azi sunt, asemeni înaintașilor lor, după cum vedeți, la fel de gospodari, mândri, prietenoși, cinstiți, uniți la treabă și la necaz“, ne mai spune dl Romică Orășanu.

Satul își schimbă continuu înfățișarea

Vizitând acum satele Tătaru și Dudești, nu pot să nu-mi reamintesc de pașii făcuți pe aici, mulți ani la rând, cu foarte mulți ani în urmă, pe când, adolescent fiind, treceam în vacanțe, cu căruța, cu tatăl meu, de la Padina-Buzău, cale de zeci kilometri distanță, înspre și dinspre Școala inferioară de agricultură de la Viziru, unde eram elev internist. Reflectez acum cât de mult s-au schimbat în bine aceste așezări în ultimii ani. Încântă îndeosebi mulțimea de case noi, ridicate de sătenii care au lucrat în construcții, în țări ale Europei, oameni care revin de acum... acasă și împodobesc locurile natale. Primăria, împreună cu ei, a ridicat și multe edificii noi ori modernizate, dar și școli și grădiniţe, centre culturale, dar și modernizarea Spitalul vechi de peste 50 de ani, aflat acum în curs de reamenajare. Mai sunt azi aici și fabrici încă funcţionale, precum cea de confecții textile, marele siloz de cereale și câte altele.

Acum, pe căldură mare, satul este un mare șantier. Se lucrează cu utilaje moderne, supravegheate de ochiul ager al primarului Marian Bocănel, zi-lumină la modernizarea străzilor, deja asfaltate și iluminate. Se fac ori se refac poduri și podeţe, trotuare. Pe străzile centrale, între care și cea numită Mihai Eminescu, dinspre câmp, întâlnim o mulțime de care și căruțe, pline cu saci de grâu ori cu fân sau fac cale întoarsă, cu gunoi de grajd. Aflăm că la Dudești sunt azi peste 500 de care și căruțe, la concurență aproape cu autoturismele și bici­cletele, toate animând viața satului viu, până în târziul serii.

Pământuri bogate, jinduite și adjudecate de bucureșteni și de străini

Comuna Dudești deține peste 11.000 ha. Dintre acestea 2.500 ha au fost deja achiziționate de cetățeni sau de firme străine, iar altele 500 ha sunt deja în proprietatea unor firme bucureștene. Diferența de teren este lucrată ca la carte, ca și cele care aparțin de acum străinilor. Recoltele sunt excelente, ne garantează interlocutorul nostru. Grâu, porumb, rapiţă, floarea-soarelui. Dar şi pepeni, în principal pepeni galbeni. În acest an, localnicii au cultivat pepeni peste 200 ha. Sunt multe familii care au bostănării pe zeci de hectare, pe care azi le poți întâlni în piețele din Ploiești și București.

Zilele caniculare de iulie provoacă insomnii țăranilor din Dudești. Până acum ploile au venit la timp și au fost consistente. De acum însă este vremea irigațiilor. Apa, adusă din Dunăre, prin Viziru, cale de peste 30 km, nu mai ajunge însă până aici. Doar două din cele șapte stații de pompare mai sunt funcționale. Cu mare greutate s-ar putea uda vreo 2.000 ha. ANIF-ul are aici o bază de exploatare, dar nu dispune nici de fonduri și nici de utilaje pentru refacerea și funcționarea sistemului. Tot câmpul poate fi irigat, ne asigură secretarul Primăriei. „Toată lumea vorbește, ne încurajează, dar nimeni un face nimic concret pentru refacerea sistemului de irigații. Lumea speră acum în sprijinul direct, care ar putea veni de la Guvern. Noul prim-ministru al Guvernului, dl Mihai Tudose, este brăilean și se speră că acesta s-ar putea gândi mai mult şi la brăilenii lui.“

Așa să fie! Oricum, dacă vă aflați prin zonă, ar trebui să faceți un popas și la Dudești. Merită!

GALERIE FOTO


Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Sate

Colți, satul cu două unicate. Să fie conservat sau modernizat?

A revenit în România Charlie Ottley, faimosul producător britanic care a semnat documentarul „Wild Carpathia“. Va face un alt film de promovare, „Flavours of Romania“. Deunăzi vreme, când l-a avut ca invitat pe Prințul Charles în pelicula deja difuzată în toată lumea, l-am auzit spunând: „Oamenii trebuie să înțeleagă mesajul că trebuie să protejăm moștenirea culturală și naturală a României, trebuie să protejăm pădurile, viața sălbatică și resursele naturale.“

Zilele trecute, la Timișoara, a reluat această temă: „România are ultima mare pădure din Europa, 2.000 din cele mai mari animale carnivore, unele dintre cele mai frumoase peisaje, sate uimitoare, monumente istorice și foarte multe dintre ele sunt aproape distruse. A existat o dezvoltare foarte prost gândită, care distruge aceste peisaje și vrem să arătăm că, prin conservarea și protejarea moștenirii naturale și culturale, va exista un venit sustenabil pentru viitor.“ Pe de altă parte, turiștii străini – despre care s-ar spune că nu vizitează România într-un număr foarte mare în raport cu alte destinații turistice europene, cum ar fi Croația, Spania, Portugalia, Italia, Austria, Anglia etc. – acuză starea proastă a drumurilor și o infrastructură turistică modestă, care nu s-ar ridica la anumite standarde. Nici nu știi cum s-o dai să iasă bine. Ce să facem, să conservăm „satele uimitoare“ așa cum sunt ele ori să asigurăm confortul cerut de turiști?

Bogăție culturală, promovare neînsemnată

Și-am pus cumva retoric această întrebare cu gândul la comuna Colți, din județul Buzău, care are două unicate: singurul muzeu de chihlimbar din România și singura biserică rupestră în care se slujește neîntrerupt de 700 de ani. În fine, neîntrerupt e un fel de a spune, fiindcă tocmai s-a frânt șirul slujbelor până la refacerea micuțului lăcaș, după incendiul din 4 decembrie 2016. Cum să procedeze autoritățile, mai ales cele județene, fiindcă localitatea nu dispune de fonduri? Să lase așezarea așa cum este astăzi, cu drumuri nu foarte bune, cu o publicitate mult prea neînsemnată în comparație cu bogăția culturală de care dispune sau să investească masiv pentru a atrage turiștii care apoi să lase în bugetul local bani pentru dezvoltare? Așa cum este astăzi, localitatea este una desprinsă din altă lume: frumoasă ea, frumoase și peisajele, frumoase legendele și istoria venită prin chiliile rupestre până în prezent; dar nimic din toate acestea nu pare fructificat solid pe plan turistic.

Scurtă călătorie prin fascinanta lume a chihlimbarului

Drumul din orașul Pătârlagele și cartierele eminamente rurale Sibiciul de Sus și Valea Sibiciului și până la Colți, inclusiv satul Aluniș, să zicem că e asfaltat. Îngust, dar asfaltat, exceptând zonele unde pământul curge continuu, în parcă veșnica alunecare de teren. Geomorfologia e de vină. Intrarea în micuța comună are un farmec al său: casele își împing pereții sau zidurile din piatră până în șosea. Imediat apare clădirea Muzeului Chihlimbarului, singurul din România. Turiștii cutezători – fiindcă această categorie de curioși sau de iubitori de lucruri rare sau natură sălbatică caută zona – pot să-și încerce șansa de a vizita „mina de chihlimbar Fața Repede“, locul numit „Fijerești“, unde în 1974 a fost deschisă încă o mină, „mina de chihlimbar Dănciulești“, peștera „Gaura Tătarilor“, datată din sec. III-IV, ambele trasee foarte greu accesibile etc. Revenind la muzeu, acolo este mereu de găsit ghidul turistic Diana Gavrilă, cu o disponibilitate permanentă de a te purta prin fascinanta lume a chihlimbarului, dar și a istoriei ori legendelor locului. Muzeul a fost construit de locuitorii din Colți în anul 1973. În cele trei încăperi se află colecția de chihlimbar, colecțiile de flori de mină, roci, fosile și pietre semiprețioase, documente privind exploatarea chihlimbarului, o colecție de etnografie compusă din obiecte țărănești vechi – război de țesut, ștergare, lăzi de zestre, piepteni pentru lână, piepteni pentru cânepă, cofe, cric din lemn, opinci din lemn etc. Colecția de chihlimbar este compusă din roci cu chihlimbar, chihlimbar brut și prelucrat, cu nuanțe de culori de la galben transparent până la negru opac, unelte folosite la extragerea și prelucrarea chihlimbarului.

Sătucul Aluniș – o bijuterie în stare pură

De la muzeu și până în cătunul Aluniș, acolo unde se află complexul rupestru Aluniș, monument istoric de interes național, sunt 6 km de drum cu asfalt, mai puțin o porțiune cu alunecări de teren. Natura este neîmblânzită. Și e bine că este așa. Sau poate că nu? În orice caz a nu se face comparație cu, să zicem, Moeciu, Păltiniș sau Poiana Stampei, acolo unde turismul, fie și rural, a adus confortul în marginea drumului! Înspre Aluniș, pădurea și tufișul coboară în asfalt. E mult mărăciniș, în dreapta și în stânga se ajunge pe cărări și prin iarbă deasă, gardurile sunt și ele din mărăcini... E o frumusețe pură. Cum pur este și satul, un fel de întoarcere în timp, dar o întoarcere bună, cu miros de fum și de mâncare gătită la plită și lemne. Istoricul N. Densușianu datează așezarea în paleolitic, ca vatră a unui trib de păstori. Apropo, dacă tot a venit vorba de hrană, e bine de pus un pachet în rucsac fiindcă nu se știe cine are norocul să găsească restaurantul singurei pensiuni deschis! Bisericuța de la complexul rupestru e mică, la fel ca sătucul. Și are o poveste duioasă. Se spune că doi ciobani, Vlad și Simion, au auzit un glas divin care îi îndemna să sape în stâncă. Iar ei, oameni credincioși, s-au apucat de muncă și au găsit o veche icoană a Maicii Domnului. Și i-au făcut loc de închinăciune. Numele lor sunt gravate în piatră, în sfântul altar. Biserica, având hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“, a fost deschisă în anul 1274, fiind atestată documentar la 1351. A fost schit de călugări până la 1871, iar de atunci este biserica de mir a satului. Localnicii spun că lăcașul funcționează de 700 de ani, fiind unul dintre puținele din România săpate în piatră, unde încă se mai slujește. Nu și acum. Muncitorii refac partea din lemn după incendiul din decembrie. Bisericuța nu se mai vizitează oficial. Dar am intrat în ea și am revăzut, aceasta fiind a doua drumeție în Munții Buzăului, naosul și altarul adâncite în stâncă, dar și alte trei chilii, în dreapta și în stânga lăcașului, iar o a treia sus, sub stâncă. Peste drum, chiar la margine de sat, s-a ridicat o pensiune-restaurant. N-am avut norocul să fie deschisă. Pesemne nu se anunțaseră turiști. Și iar răsare întrebarea: să rămână „satul uimitor“ ori să dispună de ceva infrastructură turistică?

GALERIE FOTO


Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 iulie 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Sate

Satele culturale ale României

Satul de la șosea sau Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ din București a fost din nou gazda competiției Satele Culturale ale României, un eveniment aflat la cea de a 4-a ediție și care se bucură de un real succes. Asociația Cele mai frumoase sate din România – AFSR a lansat programul cultural inițiat în 2014 sub patronajul Ambasadei Franței în România și a Delegației Valonia – Bruxelles și are drept obiectiv promovarea patrimoniului cultural și turistic a satelor românești. În acest an, 41 de comune din toată țara și-au depus dosarul pentru obținerea titlului de sat cultural, însă doar 13 dintre ele au fost invitate să-și susțină candidatura în fața juriului de specialitate de la Muzeul Satului.

Pachet cultural vast și standuri impresionante

În timp ce reprezentanții comunelor prezentau pachetul cultural, format din minimum 5 evenimente în fața juriului, pe ulițele muzeului vizitatorii se opreau curioși la standurile frumos amenajate de comunele participante. În curțile diferitor case, sătenii frumos îmbrăcați în costume populare își prezentau mândri bucatele specifice din zonă. Din centrul țării, comuna Deda de Mureș a venit la București cu tolba plină de dulcețuri, siropuri, plăcinte și alte bunătăți pregătite de gospodinele din zonă. Însă, pe lângă emblemele gastronomice, au fost prezenți și tinerii din Ansamblul „Cununa Călimanilor“, dovadă vie că tradițiile se păstrează cu sfințenie în comuna din Ardeal. Din celălalt colț al țării, reprezentanții comunei Vorona, județul Botoșani, au expus, pe lângă bucatele tradiționale, dintre care am remarcat sarmalele în foi de hrean, măștile impresionante ale meșterului Gheorghe Țugui. Un alt stand impresionant a fost cel al comunei Băcia din județul Hunedoara. Aici mai toți vizitatorii din muzeu s-au ospătat pe cinste de la porc bar, cum spunea râzând unul dintre locuitorii comunei, aluzie făcând la deja cunoscutele candy baruri întâlnite tot mai des la evenimentele speciale. Numeroase preparate din carne, unele chiar de vânat, pâine cu cartofi, suc natural, dar și brânzeturi au făcut deliciul tuturor participanților.

Clasament

Sarcina juraților nu a fost una deloc ușoară pentru că toate satele participante meritau să fie desemnate sate culturale, lucru care s-a și întâmplat, doar punctajul a diferit. Astfel, pe primul loc s-a situat satul Piscu din comuna Ciolpani, județul Ilfov, pe locul al II-lea comunele Vorona, județul Botoșani, Sângiorgiu de Mureș și Bonțida, județul Cluj, în timp ce pe locul al III-lea s-a situat comuna Miroslava din județul Iași.

  1. Piscu (comuna Cioplani), județul Ilfov – repre­zentat de Asociația Piscu Nostru (Adriana și Virgil Scripcariu) – 1.151 de puncte
  2. Vorona, județul Botoșani – 1101 puncte
  3. Sângeorgiu de Mureș, județul Mureș
  4. Bonțida, județul Cluj
  5. Miroslava – 1.057 de puncte
  6. Săvârșin, județul Arad – 1.047 de puncte
  7. Tulgheș, județul Harghita – 1.035 de puncte
  8. Deda, județul Mureș – 1.023 de puncte
  9. Tarcău, județul Neamț – 940 de puncte
  10. Lujerdiu (Cornești), județul Cluj, – 897 de puncte
  11. Băcia, județul Hunedoara – 782 de puncte
  12. Dragomirești, județul Dâmbovița – 782 de puncte.

Primul sat cultural al României anului 2017 a fost desemnat Piscu din comuna Ciolpani, care a participat pentru prima oară la această competiție. Pentru mulți a fost o surpriză deoarece până nu demult acest sat era ca și uitat. Totul până când doi artişti, el sculptor, ea doctor în istoria artei, au renunţat la viaţa lor de până atunci și au readus la lumină unul dintre cele centre de olărit din zona de sud a țării. Efortul lor a fost răsplătit și, după cum au declarat în momentul în care le-a fost înmânată diploma, această recunoaștere le-a oferit și mai mult curaj spre a-și îndeplini toate obiectivele și să readucă satul Piscu acolo unde îi este locul, printre elitele rurale ale României.

Noutățile competiției

Competiția din acest an a venit și cu noutăți, și anume două noi categorii unde au fost acordate premii. Astfel, la secțiunea Comorile României au primit premii:

  • Comuna Vălișoara, județul Hunedoara – pentru renovarea și promovarea patrimoniului religios;
  • Comuna Doicești, județul Dâmbovița;
  • Taraful Comunei Vorona, județul Botoșani;
  • Ansamblul Comunei Deda, județul Mureș;
  • Meșterul popular Gheorghe Țugui, comuna Vorona, județul Botoșani;
  • Meșterul popular Lăcrămioara Pop, comuna Tulgheș, județul Harghita;
  • Ansamblul comunei Tarcău, județul Neamț.

Fiecare sat cultural prezintă o parte din povestea neamului românesc, iar fiecare comună care își păstrează tradițiile, obiceiurile și valorile locale merită să fie una dintre destinațiile noastre de vacanță, pentru că doar susținând aceste comunități și apreciindu-le munca vom contribui la păstrarea identității satului românesc.

„De la an la an observăm foarte multe proiecte noi, este impresionant pentru noi să vedem că din 2010, atunci când s-a format asociația noastră, este o tot mai mare varietate de evenimente culturale în comunele din România. Este adevărat că în unele sate culturale se organizează mai puține evenimente, în altele mai multe, dar fiecare comună se străduiește să își pună în valoare un brand local. În urma acestui eveniment, aflat la cea de a IV-a ediție, lumea a auzit de aceste sate, le-a vizitat, iar dezvoltarea lor este vizibilă. Cel mai evident exemplu este Jurilovca, o comună care s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă și care atrage tot mai mulți turiști. La fel și în cazul comunei Drăguș din județul Brașov și sperăm noi că așa va fi și în cazul altor comune participante la această competiție“ – Nicolae Marighiol, președinte Asociația Cele mai Frumoase Sate din România.

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Sate

Un târg mic, dar plin de noutăți

Îndeobște, când vine vorba despre târguri industriale, gândul majorității dintre noi fuge la suprafețe imense, zeci sau chiar sute de firme și mii de utilaje expuse. Recent însă am avut ocazia să îmi revizuiesc această imagine. La Dărmănești, firma Uni Lift Serv a organizat, la mijlocul lunii trecute, a doua ediție a unui târg specializat în utilaje pentru gospodărie comunală, construcții și scule, precum și servicii conexe. Deși numărul participanților a fost redus (doar cinci-șase firme), nivelul manifestării a fost unul de excepție.

Un început de tradiție

„Suntem deja la a doua ediție a acestui târg. Sperăm să putem crea o tradiție. Dacă am fi participat la un târg mare, precum INDAGRA sau altul de aceeași talie, nu am fi putut să prezentăm decât o mică parte dintre utilajele pe care le-am expus aici. Cât despre demonstrații, mare parte dintre ele nici n-ar fi avut loc!“, ne-a spus dl Costel Brumă, reprezentantul firmei organizatoare. Domnia sa consideră că, organizând un târg la sediul firmei, cu aceeași cheltuială, rezultatele obținute sunt incomparabile. Cu atât mai mult cu cât principalii clienți sunt cei din zonă. Astfel, poate fi prezentat întreg portofoliul firmei direct clienților potențiali. Același lucru este valabil și pentru celelalte firme care au participat la târg, dintre care amintim Karcher, specializată în utilaje de curățenie cu jet de apă, De Waals, care oferă o largă paletă de scule de mână, Makita, ce oferă motoferăstraie, motocoase și alte utilaje gospodărești și de grădinărit electrice sau motorizate.

Pentru că spațiul pus la dispoziție a fost generos, iar numărul participanților mai mic, așa cum am spus, am putut asista la demonstrații numeroase și foarte amănunțite, așa cum nu se văd la marile târguri.

Forța apei, adusă pe șantiere și pe străzi

Așa am luat la cunoștință despre performanțele unor scule, care permit realizarea unor lucrări de tâmplărie destul de complexe chiar dacă sunt folosite de amatori fără pic de instruire. Facilitățile pe care sculele le oferă compensează cu vârf și îndesat îndemânarea și lipsa de pregătire a utilizatorilor. Dar, pe lângă acestea, am avut ocazia de a asista la demonstrații absolut spectaculoase, cu utilaje despre care nici măcar nu ne-am fi imaginat că există. Un exemplu în acest sens este hidrodemolarea.

Un utilaj care creează un jet de apă cu o presiune de până la 2.800 de bari este folosit pentru dărâmarea unor structuri din beton. Părea o secvență dintr-un film fantastic când am văzut un stâlp din beton retezat cu jetul respectiv. „Această tehnologie a fost dezvol­tată de către firma noastră în primul rând pentru șantierele navale. Acolo este folosită pentru a hidrosabla structurile navelor. Astfel, vopseaua veche și rugina se pot curăța mult mai rapid și cu un efort considerabil mai mic decât utilizând tehnologii clasice“, ne-a explicat Dominik Schneider, reprezentantul firmei germane Oertzen. Și nu numai că ne-a explicat, dar ne-a și demonstrat: în mai puțin de un minut, un panou de tablă (de fapt o poartă veche), de circa cinci mp a fost curățată până la metal, deși de-a lungul vremii fusese acoperită cu mai multe straturi de vopsea. „Ulterior mașinile noastre au fot adaptate și pentru activități din domeniul construcțiilor și al gospodăriei comunale, putând fi folosite pentru hidrodemolare, așa cum ați văzut, pentru curățarea zidurilor, a străzilor și pentru multe alte activități“, a mai adăugat domnul Schneider.

Curățarea ideală pentru monumente și tancuri de lapte

O altă aplicație a jeturilor sub presiune am văzut-o la demonstrațiile firmei italiene IBIX. Această companie este certificată de Vatican pentru lucrările de restaurare a monumentelor istorice. De altfel, în portofoliul său de lucrări se regăsesc restaurarea Fontana di Trevi din Roma, a clădirii Gării din Milano și a unei părți din Piața San Pietro din Vatican. „Tehnologia noastră constă în a utiliza jeturi de apă foarte fine și anumiți solvenți, astfel încât doar să curățăm, fără să distrugem suprafețele. Tehnologia ne permite să folosim, de exemplu, bicarbonat de sodiu, care este un compus nepoluant și necoroziv. În schimb, dizolvă foarte bine depunerile de piatră“, a spus dl Ricardo Gigli, reprezentant al firmei.

Demonstrațiile care au urmat au fost spectaculoase. Un autoturism acoperit cu grafitti a fost curățat, fără a-i fi afectată vopseaua originală. Diverse fragmente de structuri din lemn, piatră sau metal au fost curățate de murdărie și readuse la aspectul original. Dar cel mai interesant a fost modul în care un carton tipărit a fost curățat de stratul tipărit, fiind readus la stadiul de alb.

„Desigur că gama de aplicații este foarte largă. Utilajele nu sunt folosite numai pentru curățarea structurilor și a siturilor arheologice. Există duze adaptate pentru curățarea rezervoarelor pentru lapte folosite de fermieri. Împreună cu bicarbonatul de sodiu, care este un ingredient alimentar, fac o treabă foarte bună, curățând toate muchiile. De asemenea, avem și duze pentru curățarea mașinilor agricole și a atașamentelor lor. Practic, putem curăța orice, de la monede la silozuri“, a încheiat domnia sa.

MicroOne, un utilaj cât un parc de mașini

Printre alte minunății, am văzut cum copiii de la școlile din oraș, care au vizitat târgul, au curățat cu niște lavete speciale inscripțiile grafitti de pe diverse suprafețe.

De departe însă, cea mai utilă demonstrație, chiar dacă nu atât de spectaculoasă, ni s-a părut cea făcută pentru a demonstra calitățile utilajului Multi One. Acesta este un mic tractoraș, dotat cu o parte hidraulică de excepție. Deși mic, este articulat, astfel încât poate vira aproape pe loc. Cele peste 100 de atașamente disponibile îl fac să se poată substitui unui întreg parc de mașini. „Ideea e de a transforma energia hidraulică în orice formă de energie de care poate avea nevoie utilizatorul: electrică, mecanică etc.“, a explicat dl Costel Brumă, directorul Uni Lift Serv.

Acest mic utilaj poate fi folosit pentru spălat străzile, pentru săpat gropi, ca un excavator sau pentru ridicat și cărat greutăți. Mai poate fi utilizat ca motocultor sau cositoare, freză de zăpadă și câte și mai câte. I se poate atașa un generator electric sau chiar o motopompă. Prețul său, cuprins între 8 și 16.000 de euro, îl face un utilaj pe care ar trebui să și-l dorească orice șef de administrație comunală.

În concluzie, putem spune că la Dărmănești am avut ocazia de a ne convinge că un târg mic, dar bine și inteligent organizat, poate avea rezultate la fel de bune ca un eveniment de mare amploare.

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 48-49

  • Publicat în Sate

Grupul Rural - o viziune durabilă pentru satele românești

Mediul rural reprezintă circa 80% din teritoriu și circa 45% din populația României, contribuind cu 7% la PIB prin activitățile desfășurate, 5 procente fiind datorate agriculturii. Cu toate acestea, în majoritatea zonelor țării, dincolo de granița marilor orașe se aștern sărăcia, lipsa de cultură, un grad scăzut de civilizație, o diferență nedreaptă, o imagine pe care niciun regim politic nu a reușit să o schimbe. În atare situație, la inițiativa Ordinului Arhitecților din România, a fost creat în anul 2014 Grupul Rural.

Principalele obiective ale Grupului Rural:

• protejarea și promovarea specificului local;

• resuscitarea tehnicilor ancestrale cu materiale de construcție naturale, în spiritul protejării mediului și a dezvoltării durabile;

• asistență în elaborarea documentațiilor și a procedurilor necesare, în baza cărora se avizează proiectele elaborate în cadrul Planului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020.

Oamenii implicați în acest grup de lucru, care încă mai speră în revigorarea vechilor tradiții, în valoarea patrimoniului identitar prin conservarea lui strategică și dezvoltarea unui sistem care să pună în valoare resursele umane, culturale și de mediu a satului românesc spun că doar gândind astfel satul românesc se va dezvolta pe baze durabile, ecologice. Sună pompos pentru unii, mai greu de digerat pentru alții, însă demersul se bazează pe lucruri simple puse într-un cadru care valorifică ceea ce satele românești au deja. Secolul al XXI-lea schimbă ordinea nevoilor și a priorităților, ne obligă să înțelegem că nu există decât o singură paradigmă responsabilă și aceea presupune simbioza cu mediul, respectul față de comunitate și folosirea chibzuită a resurselor disponibile. Toată cunoașterea acumulată în trecutul rural nu face decât să valorifice aceste principii atemporale, într-un mod simplu și eficace, folosind doar resurse locale. Credem că a sosit timpul să ne aducem aminte de toate acestea și să punem în valoare cunoașterea și resursele neglijate, într-un mod responsabil.

Cum se poate face acest lucru? Printre obiectivele majore ale Grupului de lucru rural se numără folosirea arhitecturii ca pârghie în dezvoltarea economică a mediului rural pe baze durabile, dar și promovarea tehnicilor și materialelor de construcție tradiționale și ecologice pe piața construcțiilor – ca resursă importantă de dezvoltare locală. Ca un sprijin în acest sens, se dorește educarea populației, a agenților economici rurali și autorităților publice locale în spiritul responsabilității față de patrimoniu și cointeresarea lor în protejarea și promovarea zonelor cu specific local valoros.

Grupul Rural își propune elaborarea documentelor ce vor reglementa intervențiile în mediul rural (cu sau fără finanțare europeană) care vor avea în vedere creșterea calității pe piața construcțiilor, prin responsabilizarea actorilor din acest domeniu de activitate – investitori, arhitecți, ingineri, constructori.

„Știm că trecutul oferă resurse de creștere, de dezvoltare a viitorului, prin cunoașterea acumulată. Viitorul oferă recunoașterea valorii trecutului, oferind simultan identitate celor care folosesc sau transmit cunoașterea. A ignora cu bună știință acumulările trecutului înseamnă a-ți irosi cunoașterea, în fapt resursele, înseamnă a reîncepe de la zero de fiecare dată, adică a rămâne mereu în urmă. Nevalorificând cunoașterea moștenită, suntem condamnați la soarta lui Sisif, la a bate pasul pe loc, la subdezvoltare“, spun cei de la Grupul Rural.

Proiecte inovative

Iată câteva dintre proiectele inovative cu aplicare directă și impact imediat care pot aduce plus valoare mediului rural.

În primul rând, trecerea tuturor consumatorilor publici de curent electric din GAL-uri pe energie solară sau fotovoltaică regenerabilă ce aduce în timp economii substanțiale la bugetul comunelor. Sunt incluse aici iluminatul public al comunei, clădirile autorităților locale, apa caldă și/sau căldura care ar putea fi finanțate din fonduri europene de dezvoltare.

În al doilea rând, reabilitarea (energetică și arhitecturală) a clădirilor publice cu materiale performante energetic produse local sau în mediul rural românesc, în mod ecologic și regenerabil.

De reținut că aceste clădiri sunt cartea de vizită a oricărei comunități și ele trebuie să prezinte în mod evident identitatea și valorile comunității, fără a agresa privirea și fără a fi realizate precar, cum se întâmplă acum.

Aceste clădiri au rol de model în cadrul comunității, motiv pentru care trebuie să arate și să se comporte în timp ca atare. De asemenea, înlocuirea „toaletelor din fundul curții“ și a sistemelor de încălzire neperformante din cadrul clădirilor de învățământ sau administrative cu dotări specifice secolului al XXI-lea amplasate corespunzător și la parametrii de igienă și eficacitate energetică conform normelor europene în domeniu.

Pe lista priorităților se înscriu și alte proiecte:

Crearea centrelor meșteșugărești sau de învățare de meserii (direcție de dezvoltare care ar trebui să nu lipsească din strategia GAL-urilor – vezi Măsura 6.4, dar nu numai). Implementarea proceselor tehnologice performante și producerea în masă a produselor cu căutare, inclusiv a materialelor termoizolante ce se bazează pe produse rurale comune, valoroase, dar ignorate (lâna, cânepa, baloți de paie, rumeguș pentru peleți etc.) pentru reabilitări energetice, inclusiv pentru blocurile din mediul urban sau chiar pentru export. O idee care ar aduce o nouă sursă de venit pentru mediul rural și un impuls semnificativ pe piața construcțiilor. Imaginați-vă cum ar fi ca polistirenul, material nesănătos, neregenerabil, importat să fie scos de pe piața construcțiilor de lâna sau cânepa românească.

Restaurarea, reabilitarea și protejarea obiectivelor locale ce sunt păstrătoarele identității comunităților și care oferă atractivitate turistică. Creșterea valorii estetice și implicit imobiliare a gospodăriilor sătești prin educare, responsabilizare, mobilizare cu consultanță din partea Grupului Rural și premierea celor care dovedesc performanțe notabile în acest sens. Tot acest demers ar contribui la mărirea atractivității turistice și investiționale. Vezi aici soluții noi, dar folosind tehnici ancestrale, cum ar fi acoperișurile cu stuf/trestie, acoperișurile placate cu șindrilă, pereții termoizolați din cânepă sau lână ori pereții termoeficienți din baloți de paie.

Valorificarea resurselor regenerabile (altele decât energia regenerabilă) ce se găsesc din abundență în mediul rural și pot constitui materialele de construcție (și/sau termoizolare) combustibili (vezi peleți) care sunt azi nefolosite și pot deveni o marfă sau o resursă prin aportul expertizei arhitecților.

Un ultim aspect, care de data aceasta ține de imaginea de sine, este depășirea complexului de inferioritate a celor care locuiesc la sate. Iar acest lucru se poate face doar prin educație, implicarea localnicilor în procesele de producție și valorificarea a ceea ce azi încă ignorăm din cauza insuficienței cunoașteri.

GALERIE FOTO


Patricia Alexandra Pop

Material realizat cu sprijinul arhitectului Horațiu Răcășan, coordonator al Grupului de Lucru Rural

Revista Lumea Satului nr. nr. 6, 16-31 martie – pag. 52-54

  • Publicat în Sate

Alimentarea cu apă, o mare vulnerabilitate a satelor românești

Cele două episoade de cod portocaliu și roșu din ultima perioadă (vânt, ninsori abundente și viscolite) au scos în evidență, ca în fiecare iarnă, de altfel, că populația trece destul de greu peste astfel de perioade mai ales în mediul rural. Am văzut din nou sate sub nămeți și oameni care nu au mai avut acces nici măcar la apa potabilă. Aceste vulnerabilități au deschis mai multe discuții, iar despre una dintre acestea – alimentarea cu apă – vom vorbi și noi astăzi.

Suprafața cumulată a spațiului rural românesc este de 208.068 kmp, ceea ce reprezintă aproximativ 87% din suprafața țării, zonă locuită, la nivelul anului 2014, de 9,19 milioane de persoane, respectiv de 47,8% din populația României. Strategia de dezvoltare 2014-2020 a identificat mai multe zone sensibile – cele profund rurale, slab populate, montane – care au dificultăți în a rezolva minimele probleme care țin servicii și utilități (drumuri, apă, gaze). La acestea se mai adaugă ariile de sărăcie rurală. Din acest punct de vedere, la nivel de unități administrativ teritoriale, aria de sărăcie rurală este plasată în sudul țării, în zona de câmpie, și se desfășoară, fără întrerupere, de la Brăila și până la Mehedinți. Următorul pol de sărăcie rurală este poziționat în Moldova. Nu întâmplător în aceste perimetre serviciile publice și de infrastructură sunt și cele mai puțin dezvoltate.

Doar 28% din populația de la sate are acces la apă în sistem public de distribuție

Vorbind despre alimentarea cu apă în sistem centralizat, în anul 2015, potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, doar 12, 63 milioane de persoane, reprezentând 63% din populația României, avea acces la sistemul public de alimentare cu apă: aproape 10 milioane de persoane în mediul urban, reprezentând 93,8% din populație și 2,62 de milioane de persoane în mediul rural, reprezentând 28% din populația care locuiește la sate. La nivelul regiunilor de dezvoltare, ponderea cea mai mare a populației deservite de sistemul public de alimentare cu apă, din totalul populației, s-a înregistrat în regiunea București – Ilfov, cu un procent de 82,1%. Regiunile cu gradul cel mai redus de racordare sunt Nord-Est, cu 49,3% și Sud-Vest Oltenia, cu 49,5%. Cele mai mari cantități de apă au fost distribuite în bazinele hidrografice Buzău – Ialomița (23,0%), respectiv Argeș – Vedea (21,5%).

Cel mai mic grad de racordare la apă, regiunea Sud-Vest Oltenia și Nord-Est Moldova

Sub aspectul introducerii sistemului de alimentare cu apă în mediul rural, veți observa că există o mare diferență între procentul de UAT-uri care și-au asigurat acest serviciu (în jur de 60%) și populația deservită (28%). Explicația este simplă: o mare parte din populație nu a avut puterea financiară să se conecteze la alimentarea cu apă sau rețeaua nu a fost introdusă ori extinsă în toate satele ori pe toate străzile.

Regiunea Sud-Vest Oltenia: lungimea rețelei de apă potabilă era, la nivelul anului 2011 (ultimul an de raportare în strategiile regionale de dezvoltare 2014-2020), de 7.291 km (11,06 % din totalul național). Pe total regiune, 39,50% (177 localități, dintr-un total de 408) dintre așezările componente nu aveau instalații de alimentare cu apă potabilă și toate se aflau exclusiv în mediul rural: 30,50% în Dolj (54 de localități), 10,16% în Gorj (18 de localități), 12,99% în Mehedinți (23 de localități), 29,37% în Olt (52 de localități) și 16,94% în Vâlcea (30 de localități).

Regiunea Sud Muntenia: numărul unităților administrativ-teritoriale conectate la rețeaua publică de alimentare cu apă era de 385, ceea ce reprezintă 67,9%, din totalul de 567 de comune și orașe existente în regiune. În mediul urban, gradul de conectare este de 100%, iar în mediul rural (519 comune, cu 1.972 de sate), de 64,9%. Pe județe, gradul de racordare la alimentarea cu apă varia între 27,5%, în județul Giurgiu, și 84% în județele Călărași și Ialomița.

Regiunea Sud-Est: numărul de localități care dispun de alimentare cu apă este de 341, dintr-un total de 390 de localități (87,43%). În mediul rural, pe județe, numărul de comune cu sistem de alimentare cu apă este următorul: Brăila-34 de comune, dintr-un total de 40; Buzău – 63 de comune, din 87; Constanța – 57 de comune, din 58; Galați, 50 de comune, din 61; Tulcea – 46 de comune, din 46; Vrancea – 56 de comune, din 68 (total regiune, 306 de comune, din 355, grad de racordare – 86,19%).

Regiunea Nord-Est: 62,13% dintre localități sunt conectate la apa potabilă: Bacău – 74 de localități, procent al populației deservite, 51,30%; Botoșani – 48 de localități, procent al populației deservite, 37,78%; Iași – 62 de localități, procent al populației deservite, 55,22%; Neamț – 51 de localități, procent al populației deservite, 56,22%; Suceava – 48 de localități, procent al populației deservite, 29,28%; Bacău – 60 de localități, procent al populației deservite, 36,39%.

Regiunea Nord-Vest: lungimea totală a rețelei simple de distribuție a apei potabile a fost de 10.458,7 km, reprezentând 15,8% din rețeaua națională. Numărul localităților care dispun de alimentare cu apă este de 376: toate localitățile din mediul urban sunt alimentate cu apă, iar în spațiul rural 82,63% dintre localități sunt conectate la rețea. Județele cel mai bine acoperite sunt Cluj și Bihor, iar la popul opus se situează Sălajul.

Regiunea Centru: 253 de comune, din 357, erau dotate cu instalații de alimentare cu apă potabilă (71% din numărul total de UAT-uri din mediul rural), cele mai multe comune fiind în județul Mureș (66), iar cele mai puține, în județul Covasna (26). Nu sunt racordate la rețeaua de utilități în general localitățile din zona montană: Munții Apuseni, Munții Călimani, Munții Giurgeului, Munții Întorsurii, Munții Cindrel, Munții Baraolt, Munții Bodoc, Munții Persani, Munții Bârsei etc.

Regiunea Vest: 77,7% dintre localități au instalații de apă potabilă. În mediul rural, situația se prezintă astfel: Arad – 59 de comune, dintr-un total de 68, dispun de apă potabilă (86,8%); Caraș Severin – 39 de comune, din 69 (56,5%); Hunedoara – 31 de comune, din 55 (56,4%); Timiș – 80 de comune, din 89 (89,90%).

Regiunea București – Ilfov: în județul Ilfov, cca 76,7% dintre locuințele convenționale dispun de alimentare cu apă. Există comune care au un grad de accesibilitate la acest minim serviciu sub 40%: Grădiștea, Cernica, Petrachioaia, Nuci (cca 15%).

sate alimentari cu apa

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 46-47

  • Publicat în Sate

Cum e viața la Cozieni, comuna cu cele mai multe sate din județul Buzău

Dificilă, în orice caz nu lejeră, ar fi răspunsul celui venit din afară. Normală, ca oriunde în altă parte, ar spune localnicul, mai ales cel matur, pentru care Cozienii înseamnă începutul și sfârșitul, pământul cu care se identifică și pe care l-au trecut prin mâini, chiar dacă uneori își varsă năduful pe el! E universul pe care părinții nu l-ar părăsi nicicând, în acel suprem argument-atașament „nu plec eu din cuibul meu“, dar din care și-au îndemnat copiii „să se ducă unde-or vedea cu ochii, după un trai mai bun, să nu se mai chinuie ca noi“. În orice caz, mândria de a fi din Subcarpații Buzăului, fie și așa, cu văi și coline puțin mănoase, e mare. Iar pentru vizitator, mare e curiozitatea de a desluși rosturile acelor locuri, asta dincolo de plăcerea de a admira un peisaj verde și răcoros, în miez de vară fierbinte.

La Cozieni s-a întâmplat să ajungem pe 15 august, în ziua vechiului târg zonal de Sf. Maria, când toată suflarea comunei, dar și a celorlalte așezări de pe drumul Pârscovului și Boziorului, s-a adunat să sărbătorească. Prima impresie a venit de pe caldarâmul județean 203 L, făcut praf pe alocuri, dar aflat chiar atunci în reabilitare. A doua s-a conturat când am dat cu ochii de fermecătoarele dealuri ale Subcarpaților de Curbură, unele retezând golaș orizontul, altele îmbrăcate în păduri care, atenție!, n-au căzut pradă toporului în această gestiune alandala a fondului forestier. Iar a treia impresie a venit din mijlocul oamenilor adunați la un loc pentru o porție de bună dispoziție, într-un târg rural cu rare secvențe tradiționale și multe modernisme amestecate, dar care poartă aceeași inconfundabilă ospitalitate ce nu e doar vorbă-n vânt.

Două particularități, niciuna fructificată în posibile proiecte zonale

Comuna împărtășește soarta localităților de munte, cu sate izolate și depopulate, fără putere financiară și fără economii rezultate din îndemnul național-strategic „să căutăm investitori“, cu o mai mică atenție de la centru sau de Sus, indiferent cum s-ar chema acel „sus“, autorități județene sau centrale. E un loc ce n-ar trebui siluit să intre în acel tip de modernizare în termopane și sticlă, ci ar folosi mai mult accent pus pe conservarea satului așa cum e el, cu obiceiuri și tradiții încă păstrate, cu munca migăloasă înțeleasă doar de țăranul neaoș, cu rosturile gospodărești din așezările montane. Mai multă șansă ar avea să învie economic în acest mod decât forțând schimbări dincolo de posibilități (relief frământat, depărtare de oraș), mentalități și particularități. Vorbind despre particularități, Cozieni s-ar putea individualiza, chiar și ca un concept viitor, prin două lucruri: este localitatea din județul Buzău cu cele mai multe sate (25) și printre primele din România cu acest record, după Cornereva, Caraș-Severin – 40 de sate și Sohodol, Alba – 31 de sate. Administratorii așezării au făcut o altfel de împărțire, 20 de sate și 5 cătune: Anini, Bălănești, Bercești, Ciocănești, Cocârceni, Colțeni, Cozieni (sat reședință), Fața lui Nan, Glodurile, Izvoru, Lungești, Nistorești, Pietraru, Punga, Teișu, Trestia, Tulburea, Valea Banului, Valea Roatei, Zăpodia și cătunele Vâna Rece, Mărculești, Chilii, Teiș și Fâcâiana, ultimul fiind și cea mai nouă vatră, rezultată din strămutarea unor familii sinistrate la inundații (3 gospodării) și din 38 de loturi acordate de primărie familiilor tinere ori celor din afară care vor casă la țară; este comuna de intrare în zona mult mediatizatelor chilii rupestre de la Bozioru, Fișici, Aluniș etc., fiind inclusă și în Geoparcul „Ținutul Buzăului“, un proiect nematerializat de dezvoltare bazată pe spectacolele naturii, cum ar fi vulcanii noroioși de la Berca și Scorțoasa, cu două „ochiuri“ la Cozieni, focurile vii de la Lopătari sau chihlimbarul de la Colți, locul poate cel mai încărcat de legende din întregul areal.

Investiții publice pe spezele bugetului comunal

Suprafața comunei este de 5.561 ha, iar populația, după recensământul din 2011, a scăzut la 2.090 locuitori (pe site-ul primăriei sunt 2.472 de locuitori). Cel mai îndepărtat sat, Punga, este situat la 9 km de reședința de comună, Cozieni. Cel mai depopulat este Fața lui Nan, unde mai locuiesc 5 familii. Localitatea este traversată de un drum județean (în reabilitare), de-a lungul căruia se înșiră 6 sate și un cătun, altele 3 fiind în apropiere de șoseaua principală. Restul (15) sunt aruncate pe dealuri și văi, într-un relief expus alunecărilor de teren, greu accesibil. Dacă e să vorbim despre partea publică, comuna are un buget limitat, de 1,9 milioane de lei. Dar chiar și așa, a reușit să aibă ceea ce trebuie unei comunități: școală (2 corpuri reabilitate în Cozieni, I-VIII și Bălănești, I-IV), grădinițe (Cozieni, clădire nouă și Bălănești, modernizată), dispensar uman și farmacie (Cozieni), cămine culturale (Trestia, Cozieni – modernizate și Bălănești, în program de rea­bilitare), biserici etc. Infrastructura de servicii și rutieră e înspre bine, cu eforturi mai ales locale. Primarul Daniel Panaitescu, ales din 2004 declară: „Când am preluat eu administrația aveam 30 de becuri; azi iluminatul public este asigurat în toate satele. În afară de drumul județean, celelalte (comunale sau de interes local) erau de pământ; le-am pietruit integral cu forțe proprii, realizând și trei poduri, cu buldoexcavatorul și tractorașul nostru, cu oamenii de la ajutorul social. Abia de aici încolo avem un proiect de asfaltare pentru 7,5 km în Lungești, Teișu-Pietraru și Bercești-Cocârceni. Am introdus, cu fonduri asigurate pe Ordonanța 7, alimentarea cu apă în 11 sate și extinderea nu s-a încheiat. Am reabilitat sau construit școli și grădinițe, cămine culturale. Avem un proiect de canalizare din fonduri europene, să vedem ce se întâmplă, dacă este admis la finanțare. La Fâcâiana nu este curent, dar aud că, până la urmă, Electrica își va face treaba. Și-așa pentru cătunul acesta, unde am strămutat primii sinistrați, am alergat patru ani după avize“. Cât despre efectul includerii Cozienilor în „Ținutul Buzăului“: „nimic concret, numai vorbe“.

Trai modest asumat

Ca standard de viață, intuiți că oamenii – nu toți – n-o duc foarte bine. Trăiesc din pensii, din salarii – cine mai are locuri de muncă! – din pomicultură și zootehnie. Cum se spune la București, din „ferme de subzistență“. Sau nici măcar atât, dacă omul, mai cu seamă cel în vârstă, are zece găini în ogradă. Ferme mari sunt cinci, patru zootehnice, cu vaci, capre și oi, și alta provenită din fostul IAS, dar care, deși exploatează 60 ha de livadă, 200 ha de fâneață și 100 ha de pădure, nu a creat niciun loc de muncă, spune primarul. Și ca să fie, cum se zice, tacâmul complet, localitatea mai are de furcă din când în când și cu inundațiile (mai rar) sau alunecările de teren (an de an). De sub 7 case a fugit pământul, oamenii trebuind strămutați în zone mai sigure. Dar localnicii nu calculează viața, cum facem noi, în acces la infrastructură, confort, venituri, vile etc.; ei asumă totul ca pe o normalitate, cu noroaie, agricultură uneori empirică, modestie materială, apă la fântână (acolo unde nu-s rețele de alimentare), drumuri lungi străbătute cu pasul, viituri, alunecări de teren, ierni grele etc. Și nici măcar nu sunt entuziasmați că au și ei niște mici vulcani noroioși sau necropole din epoca migrațiilor!

GALERIE FOTO

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Sate

Lansarea 'Pachetului de măsuri pentru dezvoltarea clasei de mijloc la sate'

Luni, 21 martie 2016, o delegație guvernamentală condusă de primul-ministru Dacian CIOLOȘ, însoțit de viceprim-ministrul Vasile DÂNCU și ministrul Agriculturii Achim IRIMESCU a efectuat o vizită de lucru în județul Alba, prilejuită de lansarea “Pachetului de măsuri pentru dezvoltarea clasei de mijloc la sate”.  În prima parte a zilei, delegația condusă de premierul Dacian CIOLOȘ a avut o întâlnire cu reprezentanții autorităților locale din județul Alba, respectiv președintele Consiliului Județean, primarul municipiului Alba-Iulia, prefectul județului Alba și alţi oficiali de pe plan local, subiectele discutate vizând dezvoltarea locală a zonelor urbane și rurale din județ, pregătirea centenarului Albei-Iulia, identificarea unor soluții de dezvoltare economică a zonelor din județ, precum și aspecte vizând reforma administrației publice românești.

În a doua parte a zilei, delegația guvernamentală a realizat o serie de vizite în județ, în comuna Ciugud, la ferme agricole, non-agricole și la lucrări de infrastructură ale autorităților locale, toate realizate cu fonduri europene prin Programul National de Dezvoltare Rurală și constituindu-se în inițiative locale care pot fi date de exemple de bune-practici. În căminul cultural al comunei Ciugud, aproape de cei cărora le este destinat acest proiect, delegația guvernamentală a lansat “Pachetul de măsuri pentru dezvoltarea clasei de mijloc la sate”. Pachetul își propune să vină cu soluții inovatoare de dezvoltare economică pentru clasa de mijloc la sate, prin valorificarea fondurilor europene, simplificarea legislativă, implementarea măsurilor deja existente introduse de reforma Politicii Agricole Comune (orientate spre agricultura de mijloc) și implementarea unor măsuri noi ce au ca scop "resuscitarea satului romanesc".

Având în vedere bipolaritatea agriculturii romanești, formată, pe de o parte din ferme mari şi pe de altă parte din ferme de subzistenţă care produc pentru autoconsum, pachetul lansat vizează crearea unei legături şi a unei coerente între inițiativele deja demarate dar disparate, propunând politici noi care răspund unei nevoi identificate de strategiile elaborate în ultimii ani, dar ignorate până acum la nivel de implementare şi consecvenţă. Pachetul vizează un plan care sa umple golul de dezvoltare a satelor, prin impulsionarea dezvoltării unei clase de mijloc rurale, completând, în același timp, măsurile anti sărăcie rurală şi oferind o șansă de creștere pentru fermierii de semi subzistenţă dar şi de consolidare pentru fermierii mijlocii.

În cuvântul său, ministrul Achim Irimescu a subliniat importanţa creării unui pachet de măsuri pentru clasa de mijloc de la sat, punctând totodată oportunitățile pe care le au la îndemână fermierii prin noul PNDR 2014-2020 pentru dezvoltarea satului românesc, dar şi măsurile de simplificare şi debirocratizare avute în vedere pentru acest an.  „În noua Politică Agricolă Comună, prin reforma Cioloş, atenţia este îndreptată şi către clasa de mici producători şi, aşa cum ştim cu toţii, această clasă de mijloc reprezintă motorul unei societăţi moderne şi era normal şi firesc să dezvoltăm şi să implementăm acest concept. Avem măsuri prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 (peste 8 miliarde de euro), aşa cum am avut şi prin SAPARD, PNDR 2007-2013 pentru dezvoltarea satului românesc”, a completat ministrul Achim Irimescu.

Ministrul Agriculturii a trecut în revistă câteva dintre elementele esenţiale pe care trebuie să le avem în vedere în implementarea acestui pachet complex de măsuri şi care pot spori eficienţa absorbţiei banilor disponibili prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală: formarea profesională, stimularea asocierii, crearea unor baze de colectare, în special pentru micii producătorii care ajung greu pe piaţă, crearea cadrului legislativ pentru „Produsul montan” pentru creşterea valorii adăugate, încurajarea producătorilor să aplice pentru obţinerea politicilor de calitate de la nivel european, precum şi crearea unui fond de creditare care să acorde beneficiarilor PNDR microfinanţare şi crearea unui fond mutual.

29 septembrie 1910, satul Vaţa de Sus de pe Crişul Alb

Formulat astfel, respectivul titlul încearcă să cuprindă atât data cât şi locul naşterii copilului care avea să primească, la creştinescul botez bisericesc, prenumele de Zian. Dar şi cel de Vălean. Primul, inspirat din denumirea populară a Sânzienelor, în unele sate ale moţilor din Munţii Apuseni sărbătoare deopotrivă laică şi creştinească, atunci când cinstim, în fiecare an, la 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Iar cel de-al doilea său frumos prenume se prea poate să fi fost ales în memoria unui vrednic înaintaş de-al celor din familia Boca.

Cu trecerea anilor, acel băieţel cu chip deosebit de frumos, născut în casa cizmarului Iosif Petre Boca şi a ţărăncii-gospodine Teodora Creştina, va purta un plăcut nume de stimă şi laudă: acela de părintele Arsenie. Numai că până atunci el va fi, rând pe rând, un sârguincios şi premiant elev şcolar şi licean în satul său natal, ca şi în oraşul aurifer Brad. Dar şi un destoinic şi cuminte student-teolog al Facultăţii „Andrei Şaguna“ din Sibiu şi talentat student-pictor al Academiei de Belle Arte din Bucureşti. Va izbuti apoi să îmbine, într-un mod fericit, cucernicia preoţie cu harul dumnezeiesc al pictorului de biserici şi de sfinte icoane şi troiţe, ca şi cu acela de scriitor şi poet-filosof, devenind un erudit stareţ în bisericile şi chiliile a două vestite mănăstiri transilvane: cea a Martirilor Brâncoveni de la Sâmbăta de Sus, majestuos clădită în inima Ţării Făgăraşului şi a Oltului, şi în cea a Prislopului ţinuturilor Haţegului şi Sarmizegetusei Regia dacice şi romane, din preajma satului hunedorean Grădiştea Muncelului.

Aici, la Prislop, într-un mormânt nefiresc de simplu, adâncit în pământul lutos al unei tinere păduri de brazi, fagi şi carpeni, se odihneşte trupul părintelui-stareţ Arsenie Boca. Mormântul său, precum şi Clopotniţa Mănăstirii, înălţată pe un pinten de munte, construită de mâinile sale pricepute, când încă mai erau harnice şi puternice, sunt cele mai căutate însemne ale cinstirii şi aducerii aminte a memoriei Prea-Cucernicului Părinte Stareţ Arsenie Boca. Dovadă că din zori şi până la căderea serii, zi de zi, între poarta mănăstirii şi mormântul său e un mereu du-te-vino de credincioşi, care urcă şi coboară cu flori albe în braţe.

Dar există şi o miraculoasă şi duhovnicească întâmplare divină, pe care pelerinii credincioşi doar o bănuiesc, copleşindu-le gândurile şi alinându-le durerile trupeşti, odată cu mângâierea sufletelor. În mersul lor domol şi greoi la deal, miile de pelerini duc în braţe acele flori dalbe. Iar după ce s-au recules şi odihnit o vreme în vecinătatea lumânărilor şi candelelor aprinse de lângă Crucea de Mormânt, peste care se aştern cântările şi rugăciunile măicuţelor călugăriţe, acele flori nu mai sunt doar nişte simple flori frumoase şi înmiresmate, ci flori sfinţite pe care credincioşii le poartă cu ei pe drumul de întors casă! Şi astfel devin un adevărat miracol dumnezeiesc. Mă întreb şi te întreb şi pe tine, cititorule: fi-va el rostul tainicului şi permanentului pelerinaj religios şi sfânt?

Şi, cu toate că astfel de însemne creştineşti întâlnim mai peste tot în inima Ardealului, iubiţii lui admiratori mereu îi aduc noi dovezi de dragoste. Bunăoară, o încântătoare troiţă dăltuită în lemnul unui trunchi de stejar multisecular, creaţie a preotului-sculptor Constantin Bîrdeanu din Turnu-Severin. Dumnezeiasca lui lucrare, făcută la rugămintea-îndemn a unui tânăr hârtibăcian, Liviu Modoi, din aşezarea sibiană Brădeni (cândva, satul Hendorf), a fost urcată şi „zidită“ la altitudinea de aproape 1.000 de metri a nordului Munţilor Făgăraş. Respectiv pe pintenul cel mai înalt şi cel mai apropiat de zidurile Mănăstirii Brâncoveanu şi de chilia săpată în stâncă de părintele Arsenie, curând după trecerea sa la monahism. În acea zi de Înălţare şi Sfinţire a acelei troiţe zeci de credincioşi ardeleni urcau pieptiş versantul muntelui, vreme de cinci ore bune de mers pe jos. Aşa precum se poate observa şi din imaginile color a celor două fotografii-document alăturate, realizate de unul dintre participanţi: sibianul Costin Borcan.

De acum înainte vor urca pieptiş acel imens pinten de stâncă toţi cei care vor putea şi dori să omagieze memoria părintelui Arsenie Boca. Trudind să biruie lungul şi greul urcuş, vor aprinde o lumânare lângă florile de colţ din preajma troiţei din Munţii Făgăraş. Iar de vor gândi să îngâne în gând o sfântă rugăciune, le ofer spre memorare un fragment din „Rugăciunea de dimineaţă“ lăsată moştenire de cel omagiat: „Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedecându-ne prin întuneric.“sa

Notă: Marţi, 29 septembrie, s-au împlinit 105 ani de la naşterea sa, iar sâmbătă, 28 noiembrie, îl vom comemora la împlinirea a 29 de ani de la moarte.

Ioan Vulcan-Agniteanul

Fofeldea, sat transilvan pur românesc

Situat pe lunga vale sibiană a Hârtibaciului, reprezintă aşezarea natală a învăţatului ardelean August Treboniu Laurian (Augustin Trifan, n. 17 iulie 1810 – d. 27 februarie 1881), de la a cărei moarte s-au împlinit 134 de ani. Istoric, matematician şi filolog de mare profunzime ştiinţifică şi de înalt patriotism-revoluţionar, lider al mişcărilor de la 1848, membru fondator şi preşedinte atât al Academiei Române, cât şi al Asociaţiunii Transilvane ASTRA; profesor de filozofie şi limba latină la Colegiul „Sfântul Sava“, precum şi la Universitatea din Bucureşti, perioadă în care redactează, împreună cu Nicolae Bălcescu, revista Magazin istoric pentru Dacia. Unul dintre elevii săi de atunci, academicianul chimist şi fizician Petru Poni (1841-1925), va mărturisi că în creierul dascălului său „erau cristalizate toate cunoştinţele omeneşti, într-o clasă explica trigonometria şi teoria funcţiilor, în alta făcea anatomia sau zoologia, în alta greaca, în alta latina“. Şi un lucru mai puţin cunoscut: la rugămintea Guvernului de atunci al ţării, în tot anul 1867 se va strădui să îl înveţe limba română pe principele Carol I (n. 20 apr. 1839 – d.10 oct. 1914), cel care va fi încoronat ca cel dintâi rege al României, domnind vreme de 48 de ani, respectiv între 10 mai 1866 – 27 sept. 1914.

Câteva dintre mesajele lui A. T. Laurian lăsate moştenire posterităţii: „Istoria nu stă pe loc. Numai noi să fim oameni şi să facem sacra datorie sub toate împrejurările.“; „Fără o istorie scrisă, o naţiune este ca pierdută, inexistentă din punct de vedere ontologic.“; „Istoria românească – mai ales – să fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre.“

Două mari colegii şcolare, din tot atâtea oraşe ale ţării, Botoşani şi Agnita, îi poartă numele, iar bustul cu chipul său înfrumuseţează atât satul natal al cărturarului, Fofeldea, cât şi Parcul ASTRA şi mormântul acestuia situat în micul cimitir al „Bisericii dintre Brazi“ din Sibiu. Transformat în Pantheon al cărturarilor-revoluţionari ardeleni, în amintitul cimitir îşi dorm somnul de veci personalităţi româneşti precum: George Bariţiu (1812-1893), David Urs de Marginea (1816-1897), Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877), Iosif Sterca Şuluţiu (1827-1911), Alexandru Vaida-Voievod (1827-1950) şi Ioan Raţiu (1917-2000).

Ioan Vulcan-Agniteanul

Sate româneşti îmbătrânite, pe cale de dispariţie

Anul trecut, mai mult de 2,5 milioane de români munceau în străinătate. De altfel, despre aceştia se spune că sunt cel mai mare „investitor“ în economia României deoarece numai în 2014 au trimis în ţară aproape 4 miliarde de euro. Şi asta în condiţiile în care investiţiile străine nu au depăşit 2,5 miliarde de euro. Dar, în viaţă cum totul are un preţ, „preţul“ traiului bun din străinătate înseamnă dispariţia unor puncte pe harta ţării. Ale unor sate, mai precis...

Localităţi fără copii

Până acum se vedea cu ochiul liber că în multe sate româneşti populaţia scade de la un an la altul. Dar acum, Institutul Naţional de Statistică (INS) a dat publicităţii un document care nu face decât să confirme ceea ce se „vedea“. Astfel, potrivit unei liste a INS, există sate în care există doar un copil sau în care populaţia este foarte îmbătrânită. Astfel, în localitatea Bunila din judeţul Hunedoara există doar un singur copil cu vârsta de până la 4 ani. În plus, din cei 300 de locuitori, jumătate au peste 60 de ani. Şi în localitatea Bătrâna din acelaşi judeţ există patru copii mai mici de 4 ani. La fel şi în localitatea Ceru-Băcăinţi din judeţul Alba, unde sunt doar patru copii. Mai „bine“ stă localitatea Rîmeţ din judeţul Alba, unde numărul copiilor este de... opt. Iar exemplele pot continua pe pagini întregi cu sate de sute de locuitori sau chiar mii, unde numărul copiilor este de câteva zeci. În plus, în 350 de localităţi populaţia de peste 45 de ani o depăşeşte pe cea de sub 45 de ani. Potrivit statisticii INS, sunt şi cazuri în care populaţia de peste 60 de ani ajunge la 60% din totalul populaţiei. Astfel, localităţile cu ponderea cea mai ridicată a bătrânilor în totalul locuitorilor sunt: Bunila (Hunedoara), Pardoşi (Buzău), Rîmeţ (Alba), Gogoşu (Dolj), Mărgăriteşti (Buzău), Ocoliş (Alba), Sălele (Teleorman), Fântânele (Teleorman), Brebu Nou (Caraş-Severin), Clococinov (Teleorman), Pristol (Mehedinţi), Mogoş (Alba), Tătuleşti (Olt), Blăjeni (Hunedoara).

Îmbătrânire demografică

Tot potrivit statisticii, contingentul feminin fertil, cu vârste între 15 şi 49 ani, a fost, în 2014, de 4,67 milioane de persoane, în scădere cu 53.000 de femei faţă de 2013. Iar acest proces durează de ani buni. Din acest motiv, România se confruntă cu un accentuat fenomen de îmbătrânire demografică. La acesta se adaugă şi fenomenul de emigrare. Numai în perioada ianuarie 2003 - ianuarie 2014 populaţia României a scăzut cu 1,7 milioane de persoane. De ce se întâmplă tot acest feno­men? Educaţi în spiritul acumulărilor materiale, oamenii se gândesc cum să facă bani, iar conceperea unui copil devine un „ceva“ secundar. În paralel, avem de-a face şi cu creşterea speranţei de viaţă, care duce la creşterea numărului bătrânilor. De altfel, situaţia din România „imită“ Occidentul, care se află într-un declin demografic sever de ani buni. Ideea că satul românesc nu mai este ce a fost o susţine şi Doina Işfănoni, cercetător etnolog: „Din nefericire, depopularea satelor româneşti este o realitate. Nu trebuie să ne-o demonstreze statistica. Există cătune total depopulate, sunt sate care mai au câţiva locuitori, iar de nou-născuţi nici nu mai poate fi vorba. Iar acest fenomen de depopulare a satelor s-a petrecut în multe ţări din Europa – Spania, Portugalia, Franţa şi altele. Dar aceste zone au beneficiat din plin de bani guvernamentali sau privaţi pentru dezvoltarea diferitelor activităţi socio-economice, în principal axate pe turism. De exemplu, am fost în Portugalia într-un cătun situat mai sus de Porto, undeva în munţi, unde s-a realizat un lucru excepţional. Acolo era aceeaşi situaţie ca la noi, toţi sătenii au plecat să muncească în străinătate. Şi, ce s-au gândit... În zonă au reinventat „Drumul Pâinii“, „Drumul Vinului“ şi alte „drumuri“ şi, cu timpul, s-au reaşezat oameni care au înfiinţat brutării eco, crame, diferite magazine alimentare cu specific tradiţional, pentru deservirea strictă a comunităţii şi a altor vecinătăţi. Pentru aceasta au primit finanţări de la UE ca să reinventeze zona respectivă. Au ajuns chiar să facă exporturi cu respectivele produse... Deci, se poate...“, explică Doina Işfănoni.

Fără speranţă?

În România, în schimb, credem noi, în loc ca zonele rurale să fie încurajate după modelul de mai sus, s-a considerat că la sate ar fi mult mai utile sălile de sport, parcu­rile din păduri sau construcţia de trotuare elegante (cu felinare) în localităţi fără canalizare. De aceea nu putem vorbi, cel puţin în zonele rurale româneşti, de o dezvoltare atâta timp cât românii plecaţi să muncească în ţările UE nu vin în ţară să pună în practică ceea ce au învăţat, rămânând să lucreze pentru angajatorii din străinătate sau deschizând firme acolo. Totuşi, o urmă de speranţă există. Dar doar prin schimbarea „modelului“ de repopulare a satului românesc.

„Satul nu va dispărea cu siguranţă, dar modul în care se transformă nu poate fi ignorat. Iar această transformare trebuie privită ca un element de modernizare pe actuala structură a satului. Din păcate, unele elemente moderne de arhitectură care se grefează în actualul peisaj sătesc au doar un rol perturbator, chiar distrugător a ceea ce înseamnă cultura tradiţională. De fapt, pot spune că aceste locuinţe moderniste apărute în ultimii ani au un aer, pe alocuri, absurd, total nepotrivit. Dar, foarte important, tot în ultimii ani asistăm la un alt fenomen – al nostalgiei de odinioară. Astfel, se constată că în ultimii ani tot mai mulţi oameni părăsesc oraşele în favoarea satelor. La fel, tot mai mulţi tineri îşi păstrează drepturile de moştenire la ţară pentru că simt nevoia ca, din când în când, să se întoarcă într-un loc liniştit, departe de zgomotele metropolei. Acest nou fenomen vine din faptul că oamenii se gândesc că, la un moment dat, va exista un terminus al perioadei de activitate şi nu mai acceptă să-şi petreacă timpul liber pe care-l au în aglomerările urbane“, conchide Doina Işfănoni.

Un agricultor câştigă cât un şomer

Conform datelor INS, în ultimul trimestru din 2014, venitul mediu lunar pe persoană a fost de 552,79 lei pentru un şomer şi de 656,55 lei pentru un agricultor. În acelaşi timp, un pensionar a avut un venit de 899,17 lei, iar un salariat 1.192,51 lei. Pe de altă parte, cheltuielile medii lunare ale unui şomer au fost, în perioada de referinţă, mai mari decât veniturile, respectiv 560,5 lei. Pe toate celelalte categorii, cheltuielile au fost sub venituri. Veniturile medii ale unei gospodării au fost în trimestrul patru al anului trecut de 2.579 lei pe lună, dintre care veniturile băneşti au reprezentat 84,5%, iar cheltuielile totale au avut o medie de 2.357 lei, din care consumul acoperă 72,4%, a anunţat INS.

Bogdan Panţuru

Abonează-te la acest feed RSS