Am răspuns pozitiv invitaţiei de a vedea cele mai frumoase oi din Hunedoara şi am descoperit nu doar cele mai apreciate oi, ci şi o fascinantă poveste de viaţă a familiei Bodea, care de patru generaţii se ocupă doar de creşterea animalelor. Oieritul este viaţa lor, rostul lor, hrana şi satisfacţia acestor oameni. Nu au lucrat nicio zi pentru alţii, nu au datorii şi tot ce au obţinut în viaţă este mulţumită oilor pe care le cresc.

Plecând din comuna Boșorod, ultima localitate așezată la poalele Munților Șureanu, lăsăm în urmă asfaltul civilizației și pătrundem pe meleagurile străbunilor daci. Parcurgem 12 km pe un drum de pământ șerpuit, abrupt și alunecos, ca după ploaie, și punem la încercare toate încheieturile mașinii. Trecem de indicatorul ce îndrumă spre vestigiile antice ale cetății Piatra Roșie, parte a sistemului de fortificații care apăra capitala regatului dac de la Sarmizegetusa Regia, și ajungem pe platoul Luncani, a cărui deschidere și peisaj răsfață mintea obosită a oricărui orășean. Între munții Orăștiei și Retezat, pe platoul Luncani, aflat la vreo mie de metri altitudine, stă așezat în vatra dacică satul Târsa. Imaginea acestuia scăldată în liniștea munților, cu câteva case răzlețe înconjurate de mesteceni și turmele de oi păscând alene pe coama dealurilor, dezvăluie un decor magic, al cărui timp pulsează parcă după alte repere, ce te fac să simți vibrația ancestrală a dacilor. Un colț de lume care nu a fost atins de colectivizare, dar care cunoaște azi primele semne ale europenizării, semn că nu este chiar rupt de spectacolul colorat al lumii moderne. Autoturismele de teren cu motoare puternice, utilajele agricole salvează timp și ușurează de câțiva ani viața celor 200 de oameni care populează aceste meleaguri. Din primul moment ne-au întâmpinat mult premiatele țurcane ale domnului Gheorghe Bodea, masive, lățoase, care ne-au privit nepăsătoare doar un moment, pentru ca apoi să-și continue „siesta“. Am înțeles imediat ce anume le face demne de orice concurs de frumusețe. Capul negru cu breton blond, picioare subțiri dar puternice ce duc cojocul gros de lână fină dau aspectul grațios al rasei.

Vizita noastră a picat în momentul în care întreaga gospodărie era cuprinsă de febra fătărilor. Atât oile, cât și vaca, scroafa și cățelușa familiei aduceau pe lume o altă generație de suflete care să anime locul și viața stăpânilor. Deși vizibil preocupată de acest moment, familia Bodea și-a făcut timp să ne primească, să depene cu noi fragmente din lunga istorie a locului, a strămoșilor, a vieții alături de animale, lăsându-ne să întrezărim și o parte din planurile lor de viitor.

Cei mai valoroşi berbeci, 5.000 lei

Membrii familiei își împart zilnic atribuțiile, astfel încât să îngrijească și să întrețină bine cele 180 de oi, 2 vaci, 2 scroafe cu purcei, 1 cal, 1 măgar, 3 câini, 16 ha de fâneață și 20 ha de pășune. E toată avuția lor și sunt mândri de ceea ce gospodăresc. Nici nu e de mirare. Țurcana Bucălaie de Luncani, rasa omologată cu certificat de origine pe care o păstoresc, le-a adus numai satisfacții peste tot pe unde au prezentat-o, fiind premiată ani la rând cu locul I, atât la târgurile locale, cât și la renumita expoziție IndAgra de la București. „Pe vremuri aici nu au fost CAP-uri și s-a păstrat rasa autentică a zonei, crescută de străbuni. Se pretează foarte bine la transhumanță, au multă lână, fată câte 2 miei, dau mult lapte, sunt rezistente la boli, ușor de întreținut pentru că sunt blânde și parcă mai înțelegătoare“, spune domnul Gheorghe (tatăl). Faptul că deține certificat de origine la animale l-a ajutat să le valorifice mai bine. „Anul trecut, în perioada aprilie-septembrie, am vândut berbecuții cu 2.000 de lei, berbecii de montă cu 3.000-3.500 lei, iar mieluțele de 3-4 luni le-am vândut după înțărcare, cu 500-700 lei. Chiar acum am un berbec frumos pe care îl vând cu 5.000 lei. Și pot spune că nu am ce să vând, după cât e cererea. Sunt oameni care vin din toate colțurile țării, deja ne cunosc și dacă le-a mers bine cu rasa asta se întorc după câțiva ani și mai cumpără. Am cei mai frumoși berbeci din Europa“, mai adaugă domnul Gheorghe.

Vara se strâng 24 kg de brânză de la o oaie

Dacă vă întrebați ce se valorifică cel mai bine de la această rasă aflați că răspunsul oierului din Luncani a fost „cam tot“. În momentul vizitei noastre, familia Bodea avea 180 de oi, dintre care 120 oi mamă, de la care erau așteptați 115 miei, dacă nu mai mulți. După fătări strategia va fi următoarea: „O să-i cresc până în toamnă și, în funcție de câte mieluțe și câți miei vor fi, îmi opresc ce este mai bun și restul îi dau. Am o regulă, țin întotdeauna berbecul cel mai bun și mama cea mai bună, pentru că din cele mai bune exemplare am garanția că vor ieși produși cu talie mare, cu lână frumoasă și producție bună de lapte“, ne dezvăluie Bodea. Oierii își direcționează acțiunile în funcție de ceea ce vor să valorifice de la animale. În cazul familiei Bodea, anul acesta oile vor fi ținute pentru reproducție și în curând vor ajunge pe cele mai frumoase pășuni, aflate la 2.500 m altitudine în munții Retezat, pentru ca toamna să le coboare grase și sănătoase. Anii trecuți însă, imediat după încheierea fătărilor, oile erau „puse pe brânză“, adică erau mulse, iar din lapte se pregătea brânza, pe care o valorificau pentru a-și recupera cheltuielile cu iernatul. Doar se spune că „tot ciobanul are caș dulce de Paște, dacă nu, nu-i cioban“. Vara ciobanii „măsoară oile“, cum spun ei și, în funcție de cantitatea de lapte pe care o dă animalul, proprietarii primesc o anumită cantitate de brânză. De obicei, producția de lapte depinde de modul de furajare, dar și de rasă. Țurcanele familiei Bodea au dat vara trecută câte 24 kg de brânză fiecare, din aprilie până în septembrie. Și aceasta pentru că, vorba domnului Gheorghe, „masa, rasa și ochiul stăpânului îngrașă animalul“. Totuși, oricât de performantă ar fi rasa, „au trecut vremurile când cu banii obținuți din lâna de pe 70 de oi tata ținea un om la cosit toată vara și reușea să plătească și ciobanii care stăteau cu oile la munte. Acum plătim pe vară 6.000 lei pentru un om care stă de pază la oi.“

Oieritul – viaţă aspră, cu multe peripeţii

Stilul de viață stă brăzdat pe chipul acestor oameni. Duc o viață simplă, sănătoasă, dar aspră și asta se vede pe obrajii rumeni, înroșiți de vânturile tăioase, ploile sau iernile aprige. Privită din afară, viața acestor suflete pare lipsită de griji, cuvântul stres neavând rezonanță în lumea lor. Însă realitatea confirmă o viață anevoioasă, presărată cu peripeții. „Iarna uneori ne cucerește, sunt ani în care zăpada ține din octombrie până în mai.“ Pentru școală sau alte urgențe locuitorii străbat păduri, dealuri, poteci anevoioase ca să ajungă la un mijloc de transport care să-i ducă la Boșorod sau în Călan. „Aici tot timpul trebuie să fii atent la animalele sălbatice. Lupii și urșii sunt protejați, nu ai voie să le faci rău, trebuie doar să te ferești. Într-o seară veneam spre casă cu oile și ursul era în urma turmei, după mine, să atace oile. Nu am pățit niciodată nimic, pentru că am doi câini buni, unul care știe să bată oile și să le adune și altul care simte ursul, lupul și apără turma. Am văzut urși destui, dar niciodată nu mi-a luat oaia. Dacă nu ești atent, dacă lași oile să scape după un dâmb, atunci atacă ursul. Cu lupul am pățit-o, dar cu ursul nu. Lupul stă la pândă, dacă ai ciopor (turmă) mare și nu le-ai supra­vegheat atent, face minciună la câine și imediat înhață oaia“, povestește oierul.

Familia, la trecut, prezent şi viitor

Cei cinci membri ai familiei Bodea întruchipează perfect trecutul, prezentul și viitorul. Bunicul Gheorghe, zis Sufletul, poreclă moștenită de la mama sa luată de suflet de o familie din zonă și care a păstorit și ea cândva oi, este, la cei 85 de ani, încă senin și luminos, aleargă după oi, vorbește puțin, dar cu tâlc și cosește cot la cot cu tinerii. Gheorghe, tatăl, este cel mai ancorat în prezentul tumultos plin de griji și probleme pe care îl înfruntă bărbătește, cum a făcut-o în toți cei 45 de ani de viață. Îi stă alături soția sa, Maria, și cei doi fii, Gheorghe și Ioan. Cel mic stă toată ziua printre animale și e nădejdea seniorilor, care speră să ducă ferma mai departe. Băiatul cel mare e fascinat de utilaje, „exact ce ne trebuie“, spune zâmbind cu înțeles tatăl, gândindu-se la planurile de viitor. Și-au propus ca de anul acesta să înmulțească oile și să mărească turma. Fiul cel mare a depus deja un proiect pe Măsura 112 – Instalarea tinerilor fermieri, cu care speră să obțină 40.000 euro din fonduri europene. Cu ei vrea să construiască un saivan, să refacă gardurile care țin închise animalele peste noapte și să cumpere un tractor. Privind retrospectiv, tatăl spune că „de când mă știu nu am întors banii cu lopata, dar întotdeauna am avut pe ce pune mâna, pentru că am și muncit“.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

În cadrul dezvoltării creşterii animalelor domestice, ovinele prezintă o importanţă economică deosebită. De aceea, încă din cele mai îndepărtate timpuri, atenţia omului a fost atrasă către această specie, punând bazele unei tradiţionale îndeletniciri la multe popoare.

La noi, creşterea ovinelor reprezintă una dintre cele mai vechi şi importante ocupaţii, datând încă de la începuturile formării poporului nostru. Conformaţia geografică, suprafeţele întinse de păşuni bogate în vegetaţie, climatul temperat, precum şi interesul şi ataşamentul poporului român faţă de această specie au permis răspândirea ei pe întreg teritoriul ţării, de la munte la şes.

Asupra originii ovinelor opiniile sunt împărţite, deoarece specia a suferit de-a lungul timpului o serie de dislocări, amestecuri şi încrucişări întâmplătoare, la care ulterior se mai adaugă şi intervenţia omului. Din această cauză au apărut o diversitate de transformări somatice şi fiziologice şi ca urmare o diversitate de rase şi varietăţi de oi. Elementele care au stat la baza stabilirii strămoşilor din care au derivat rasele de oi domestice se referă la anumite caractere comune ca: forma şi mărimea cozii, forma şi mărimea coarnelor, însuşirile învelişului pilos, anumite particularităţi economice. În cele din urmă, în funcţie de caracteristicile acestor elemente, s-a tras concluzia că ovinele au origine polifiletică (provin din mai mulţi strămoşi diferiţi), respectiv în principal din Muflon, Arkar şi Argal. Speciile sălbatice care au afinitate reproductivă atât între ele cât şi cu actualele rase de ovine sunt reprezentate de: Muflon, Arkar, Argal şi Ovis montana. Pentru acest fapt s-a considerat că acestea sunt formele sălbatice, respectiv strămoşii raselor de oi domestice. În stare sălbatică, aceste forme mai trăiesc şi astăzi şi preferă de obicei regiunile muntoase până în zonele cu zăpadă perma­nentă, cu excepţia Ovis vignei Arkar, care preferă zonele de şes.

Odată cu trecerea omului de la îndeletnicirea de vânător la păstor, oile prinse au fost îmblânzite şi domesticite simultan, în mai multe locuri în scop utilitar, apoi folosite ca unitate de schimb în natură contra cerealelor sau altor produse.

Primul şi cel mai vechi centru de domesticire se presupune că a fost în sud-vestul Asiei, în actualul Irak şi în Turkmenistan. Aici a fost domesticit Arkarul, din care au derivat oile cu coadă lungă şi cele cu coadă groasă, care s-au răspândit apoi în Europa şi Asia. Al doilea centru se consideră sudul Europei, unde s-a domesticit Muflonul şi din care au derivat oile cu coadă scurtă, care, odată cu migraţia popoarelor, au ajuns în nordul Europei, locul lor în sud fiind luat de alte rase mai productive. Al treilea centru îl constituie Asia Centrală, unde s-a domesticit Argalul, din care au derivat oile cu fesă grasă răspândite în aceeaşi zonă geografică.

În mitologia populară, oaia este considerată un animal sfânt, căci cine se ocupă de creşterea oilor şi a albinelor va avea noroc la toate. Tot în popor se spune că atunci când nu vor mai fi oi şi albine va fi sfârşitul lumii. Sacralitatea acestui animal derivă din utilitatea lui: oaia oferă lapte şi, implicit, brânză, carne, lână şi piele. Ea hrăneşte şi îmbracă omul, îl „îndulceşte“ şi îl „încălzeşte“; în plus, pe lângă rostul alimentar şi vestimentar, oaia are şi o anumită eficienţă de natură agrară. În zonele deluroase şi de munte s-au crescut multe oi nu numai pentru avantaje economice, cât şi pentru gunoirea terenurilor arabile de pe înălţimi, lucru foarte important în zonele muntoase. O bună parte din terenurile în pantă trasate de răzoare înalte au fost menţinute în culturi, secole în şir, numai datorită unei astfel de gunoiri.

Fiind nu numai extrem de folositoare, dar şi foarte blândă, oaia a fost considerată ca o vietate pură, curată, de unde şi asocierea cu albina. Legendele o prezintă ca pe o creaţie divină: oile le-a făcut Dumnezeu şi umbla cu ele la păşunat cu fluierul. El era îndestulat şi tare fericit. Caprele le-a făcut dracul, cu picioare lungi-lungi, după care tot fugea şi trudea şi umbla necăjit cu cetera după ele. De altfel, oile se bucură întotdeauna de dragostea şi protecţia figurilor divine, Dumnezeu fiind nu numai creatorul lor, ci şi păstorul care le creşte şi le păzeşte de duşmani.

Credinţele şi imaginile străvechi legate de sacralitatea oii au generat unul dintre cele mai cunoscute motive ale literaturii folclorice: acela al „mioarei năzdrăvane“. Ea apare ca un „ajutor destoinic al ciobanului“, care conduce turma şi după care se iau, orbeşte, toate celelalte mioare.

Ing. Bogdan MACOVSCHI
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Reproducţia animalelor înseamnă pentru mulţi fermieri o sursă importantă de venit, aşa încât tot ceea ce ţine de înmulţirea animalelor este un subiect de un real interes pentru crescătorii de animale pe care încercăm să-l tratăm cu toată responsabilitatea. În acest sens am apelat la experienţa doamnei dr. ing. Adriana Vicovan, de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru ovine şi caprine Palas, pentru a vă furniza informaţiile necesare despre amplasarea, amenajarea şi pregătirea adăposturilor pentru fătare, furajarea animalelor gestante, îngrijirea mieilor şi iezilor în perioada de alăptare şi cea de după înţărcare.

Amplasarea şi amenajarea adăpostului

Pentru asigurarea factorilor normali de microclima, adăpostul pentru întreţinerea oilor/caprelor gestante trebuie amplasat cu latura longitudinală contra direcţiei vânturilor dominante, cu padocul în partea sudică. Terenul pe care este amplasat adăpostul trebuie să fie omogen ca structură, neinundabil, cu umiditate redusă, asigurând rezistenţa necesară fundaţiei şi să aibă o pantă de 2%, favorizând scurgerea cu uşurinţă a apelor din precipitaţii şi apele uzate.

Indiferent de forma adăpostului (în forma literelor U, T, I), acesta trebuie prevăzut cu ferestre cu dimensiuni de 60/120 (0,72 m2), uşi exterioare şi interioare de 300/220. Pardoseala adăpostului se recomandă a fi de pământ presat, amestecat cu nisip, peste care se aşază aşternutul permanent (paie uscate, curate). În acest adăpost sistemul de întreţinere a ovinelor/caprinelor este liber, adăpostul se compartimentează, în scopul întreţinerii animalelor pe loturi, cu ajutorul panourilor confecţionate din lemn. Adăpostul trebuie să fie prevăzut cu un padoc larg, unde animalele îşi petrec o bună parte din timp atunci când sunt întreţinute în stabulaţie şi vremea permite acest lucru (în zilele călduroase).

Furajarea animalelor gestante

Alimentaţia femelelor în perioada de gestaţie reprezintă un factor esenţial în dezvoltarea fătului, în exprimarea potenţialului productiv al nou-născuţilor şi a tineretului, precum şi pentru sănătatea şi producţiile de lapte realizate ulterior de oile/caprele mamă.

O deosebită atenţie trebuie acordată animalelor gestante cărora trebuie să li se administreze furaje de bună calitate, să se evite administrarea de furaje mucegăite sau furaje îngheţate (acestea pot produce avor­turi). În lactaţie trebuie să li se admi­nistreze furaje care să stimuleze secreţia lactată, nutreţuri suculente, porumb însilozat, masă verde.

În ultima parte a gestaţiei (ultimele 6 săptămâni), crescătorul poate administra oilor: 0,8-1 kg fân de lucernă de bună calitate; 0,5-0,8 kg paie orz; 0,6-0,7 kg concentrate (amestec de porumb, orz, mazăre); sare şi cretă, iar caprelor fân lucernă – 0,8-1 kg, paie de grâu sau coceni de porumb în cantitate de 0,5-0,8 kg, concentrate 0,4-0,6 kg, sare, cretă.

Pregătirea adăpostului pentru fătare

Pentru perioada fătărilor trebuie efectuată pregătirea adăpostului cu aproximativ 2-3 săptămâni înainte de fătarea oilor/caprelor, aceasta fiind o condiţie esenţială pentru obţinerea unor produşi sănătoşi, viabili, care să se dezvolte normal şi care să pre­întâmpine îmbolnăvirea mieilor şi iezilor şi chiar a oilor şi caprelor mame. Adăpostul amenajat trebuie să fie încăpător, curat, luminos, uscat şi fără curenţi de aer, amenajat cu boxe individuale de fătare şi trei compartimente pentru oile cu miei/caprele cu iezi, în care se asigură 1,5 m2 spaţiu util de cazare pentru cuplul oaie mamă-miel/ capră-ied. În plus, trebuie asigurat 0,3 m front de furajare pentru oile mamă/caprele mamă şi un refugiu pre­văzut cu hrănitori speciale pentru miei/iezi, unde oile şi caprele nu au acces şi calculate cu 0,25 m front de furajare pentru miel/ied. Se amena­jează un compartiment pentru oi mame cu miei cruzi/capre mamă cu iezi cruzi, în vârstă de 5-12 zile, compartimentul cu oi mame cu miei mijlocaşi/capre mame cu iezi mijlocaşi, în vârstă de 12-30 zile şi compartimentul cu oi mame cu miei zburaţi/capre mame cu iezi zburaţi, unde se ţin până la 60 de zile, până la înţărcare.

Îngrijirea necorespunzătoare duce la mortalităţi infantile

Frigul asociat cu curenţii, pe lângă inaniţie, constituie unul dintre factorii principali ai pierderilor de miei şi iezi, în special ai celor cu vitalitate redusă în prima săptămână de viaţă. La temperatura de 100C, mieii şi iezii pot avea grave alterări ale stării de sănătate, aceştia prezintă frisoane, contracţii ale muşchilor pielii, urmate de tremurături care apoi afectează muşchii scheletici.

În timpul perioadei de fătare şi în primele 2-3 săptămâni după fătare trebuie asigurate condiţii optime de microclimat, o temperatură care să aibă valori medii de 16-18oC, o umiditate relativă de 65-75% şi o luminozitate de 1/12. De asemenea, trebuie luate măsuri de evitare a formării curenţilor de aer. Pe timp favorabil mieii şi iezii, împreună cu mamele, pot fi scoşi în padoc, chiar din prima săptămână de viaţă, pentru acomodarea lor treptată la condiţiile externe de mediu, fără însă a-i lăsa să se culce pe teren umed şi rece.

Perioada de alăptare

Îngrijirea mieilor şi iezilor în perioada de alăptare condiţionează starea de sănătate şi intensitatea de creştere şi dezvoltare. Imediat după fătarea mieilor şi iezilor li se efectuează tăierea şi de­zinfecţia cordonului ombilical, curăţirea mucozităţilor din jurul nărilor şi gură şi masajul suprafeţei corpului. Vitalitatea mieilor şi iezilor la naştere se apreciază după: respiraţia regulată şi imediată, reflexul de sugere, mărimea efortului de a se ridica şi rămâne în picioare în cca 35 minute după fătare (toate aceste acte participă direct la declanşarea mecanismului „termoreglării“ şi la buna stare fiziologică a nou- născuţilor). La 20-30 minute după fătare se urmăreşte ca mielul şi iedul să sugă colostru singur sau prin aplecare la ugerul oii sau al caprei (după ce ugerul a fost spălat şi de­zinfectat şi s-au eliminat primele jeturi de colostru, pentru a evita infectarea mieilor şi iezilor). Colostrul este indispensabil pentru nou-născuţi; el are un rol imunologic, laxativ şi nutritiv. Alăptarea se face natural, urmărindu-se îndeaproape alimentaţia oilor/caprelor mame.

Înţărcarea mieilor şi a iezilor

La vârsta de 10-12 zile mieii şi iezii vor primi furaje vegetale, fân de bună calitate şi amestec de concentrate, la discreţie, în refugii special amenajate, unde nu au acces oile şi caprele mame. Obişnuirea cu hrănirea suplimentară a mieilor şi iezilor sugari, la o vârstă cât mai timpurie, permite obţinerea unor sporuri ridicate de creştere într-o perioadă mai scurtă de timp şi cu consumuri reduse pe unitate de greutate corporală, precum şi reducerea perioadei de alăptare şi, în consecinţă, creşterea producţiei de lapte marfă a oilor şi caprelor.

Înţărcarea mieilor se poate efectua tradiţional, la vârsta de 60 şi 90 de zile, şi timpuriu, la vârsta de 45 de zile. Indiferent de durata alăptării, trecerea de la o alimentaţie la alta trebuie să se efectueze progresiv şi efectivele de miei/iezi să beneficieze de o supra­veghere atentă, pentru a se evita scă­derile bruşte ale sporului în greutate şi, evident, repercusiunile asupra rentabilităţii fermei.

Patricia Alexandra POP
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

Cele două boli prezente pe tot globul, inclusiv în ţara noastră, provoacă pagube economice însemnate la oi şi capre, atât prin mortalitate, cât şi prin afectarea producţiei de lapte.

AGALAXIA CONTAGIOASĂ A OILOR ȘI CAPRELOR, numită popular „răsfugul alb“, este o boală infectocontagioasă la care sunt sensibile, de obicei, femelele în lactație, dar se pot îmbolnăvi și femelele sterpe, masculii, precum și tineretul. Agentul etiologic al bolii este Mycoplasma agalactiae, cu rezistență redusă în mediul exterior, dar care poate să rămână în stare latentă în glanda mamară un timp îndelungat.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Dr. Viorica CHIURCIU - Medic veterinar,
Doctor în ştiinţe medicale
SC ROMVAC COMPANY SA
LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2012

Carabaşa oltenească, conservată, selecţionată, ameliorată ca rasă timp de peste 10 ani de Asociaţia Crescătorilor de Ovine şi Caprine din Teleorman şi omologată ca Oaia cu cap negru de Teleorman, a devenit astăzi un fel de „miss oiţa de la ţară“, admirată şi dorită de toţi crescătorii care mizează pe animalele pentru lapte şi reproducţie.

Munca şi dăruirea nasc întotdeauna performanţă

Oaia cu cap negru de Teleorman, ale cărei performanţe sunt azi atât de lăudate, are în spate multă muncă, pasiune şi dăruire. Am întâlnit-o pe doamna Ruxandra Joiţoiu (foto), preşedinta Asociaţiei Crescătorilor de ovine şi caprine din Teleorman, care de-o viaţă îşi pune toată pasiunea în munca de conservare şi ameliorare a raselor autohtone de oi.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Patricia Alexandra POP
LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2012

Producţia de carne a crescut în septembrie 2012 faţă de luna precedentă la porcine, ovine, caprine şi păsări, iar la bovine a scăzut, potrivit unui comunicat al Institutului Naţional de Statistică /INS/ remis miercuri AGERPRES.

În luna septembrie 2012, faţă de luna precedentă, numărul animalelor şi al păsărilor sacrificate a scăzut la bovine şi păsări, iar la porcine şi ovine şi caprine a crescut.
În comparaţie cu aceeaşi lună a anului 2011, numărul animalelor şi al păsărilor sacrificate şi greutatea lor în carcasă au scăzut la bovine, iar la porcine, ovine şi caprine şi păsări au crescut.

Comparativ cu august 2012, numărul total de bovine sacrificate şi greutatea lor în carcasă au scăzut cu 21,7%,respectiv cu 22,3%. În unităţile industriale specializate numărul de bovine sacrificate a rămas constant, iar greutatea în carcasă a acestora a scăzut cu 5,9%. În luna septembrie 2012, ponderea bovinelor sacrificate în unităţile industriale specializate a reprezentat 29,8% din totalul sacrificărilor de bovine.

Numărul total de porcine sacrificate şi greutatea lor în carcasă au crescut cu 12,8%, respectiv cu 9,8%. În luna septembrie 2012, sacrificările de porcine în unităţile industriale specializate au reprezentat 77,3% din totalul porcinelor sacrificate. Numărul de porcine sacrificate în unităţile industriale specializate a scăzut cu 7,1%, iar greutatea lor în carcasă a crescut cu 5,0%.

Numărul total de ovine şi caprine sacrificate şi greutatea lor în carcasă au crescut cu 8,7%, respectiv cu 27,9%.
Tăierile în unităţile industriale specializate, care deţin o pondere de 2,7% din totalul sacrificărilor de ovine şi caprine au scazut atât numeric cât şi la greutatea în carcasă de 2,3 ori, respectiv de 1,8 ori.

Numărul total al păsărilor sacrificate a scăzut cu 6,8%, iar greutatea în carcasă a acestora a crescut cu 4,3%.
În unităţile industriale specializate s-au realizat 88,0% din totalul tăierilor de păsări. Sacrificările în acest tip de unităţi au scăzut atât la numărul de păsări sacrificate cât şi la greutatea în carcasă a acestora cu 8,5%, respectiv cu 6,0%.

Comparativ cu septembrie 2011, numărul total de bovine sacrificate şi greutatea lor în carcasă au scăzut cu 23,0%, respectiv cu 26,6%. Sacrificările de bovine în unităţile industriale specializate şi greutatea lor în carcasă au crescut cu 16,7%, respectiv cu 9,3%.

Numărul total de porcine sacrificate şi greutatea în carcasă a acestora au crescut cu 6,0%, respectiv cu 1,1%.
Sacrificările de porcine în unităţile industriale specializate şi greutatea lor în carcasă au crescut cu 6,3%, respectiv cu 18,2%.
Numărul total de ovine şi caprine sacrificate şi greutatea lor în carcasă au crescut cu 7,7%, respectiv cu 27,3%.
Tăierile în unităţile industriale specializate şi greutatea lor în carcasă au scăzut de două ori, respectiv de 1,8 ori.

Numărul total al păsărilor sacrificate şi greutatea în carcasă a acestora au crescut cu 10,0%, respectiv cu 12,8%. În unităţile industriale specializate s-au înregistrat creşteri atât la numărul păsărilor sacrificate cât şi la greutatea în carcasă a acestora cu 7,8%, respectiv cu 7,9%.

Sursa AGERPRES