În ultimul timp, anual, primăvara se comercializează pe piaţa internă şi externă un număr de circa 3-3,5 milioane de miei, subponderali în mare parte – cu o greutate de 8-10 kg –, de regulă proveniţi din fătările târzii (lunile martie, aprilie) sau subnutriţi din cauza cantităţii insuficiente de lapte matern şi a lipsei de furajare timpurie. Desigur, acest fapt atrage după sine pierderi de câteva mii de kg carne, pe lângă reducerea anuală a efectivelor de ovine. O adevărată tragedie economică!
La aceste cauze se mai adaugă lipsa de precocitate în general a raselor noastre locale şi incapacitatea tineretului ovin de a înregistra sporuri zilnice ridicate într-o perioadă de timp mai scurtă, cu un consum mai redus de furaje. Or, precocitatea reprezintă una dintre cele mai importante pârghii de sporire a efectivelor şi deci a producţiilor, deoarece permite aplicarea cu mai multă uşurinţă a intensivizării reproducţiei şi în mod deosebit a efectuării de fătări timpurii (decembrie-ianuarie) şi, bineînţeles, a sporirii producţiei de carne într-o perioadă de timp mai redusă, fiind strâns legată atât de influenţa factorilor genetici cât şi de cei manageriali de creştere şi îngrăşare. Exemplu de bună precocitate se întâlneşte însă la rasa Ţigaie capnegru de Teleorman – cea mai rentabilă rasă la ora actuală din ţara noastră –, a căror miei la naştere cântăresc 5-6 kg şi 18-22 kg la vârsta de 2,5 luni, la care se mai adaugă şi 55-65 kg greutate corporală a oilor mame, 130-140% prolificitate şi peste 200 litri lapte pe lactaţie în condiţii mediocre de întreţinere, pe lângă o foarte bună transmitere ereditară la descendenţi a acestor caractere. De aceea ar fi necesară înfiinţarea unei staţiuni speciale de selecţie şi testare pentru producerea de berbeci de reproducţie pentru împerechere cu toate rasele locale din ţară.
Până atunci se impune organizarea de fătări timpurii (ianuarie-februarie) şi chiar extratimpurii (noiembrie-decembrie). Asigurarea din timp a factorilor necesari de adăpostire şi hrănire ar conduce la înregistrarea greutăţii corporale a mieilor la peste 20-25 kg în luna aprilie, de regulă de Sf. Paşti, al căror raport de carne/oase poate ajunge la 3,5 kg la 1 kg oase, respectiv carcase cu o proporţie de 70-75% carne. În acest scop se impune efectuarea montei parţiale a oilor în lunile iunie şi iulie. Având în vedere că 15-20% din efectivele tuturor raselor de oi se află în aşa-numitele „călduri liniştite“, identificabile numai de berbecii încercători, se recomandă separarea lor în grupe diferite cu această însuşire ereditabilă. În anii următori, pe lângă aplicarea altor metode tehnologice ca cea a „fotoperiodismului“ şi a efectului berbec (sau ţap)“, se va proceda la însămânţarea naturală timpurie a acestora. În acest sens se impune o bună pregătire a montei timpurii propriu-zise, în special pe bază de masă verde cultivată (cu cca 60% graminee şi 40% amestec de leguminoase) cosită sau păşunată – deţinătoare în mod normal de substanţe fitoestrogene stimulative – şi cu un mic supliment de concentrate de cca 200-250 grame pe zi şi cap de animal.
Aplicarea metodei franceze a „efectului berbec (ţap)“ prin separarea lor totală de oi timp de 28-30 zile şi introducerea între cele identificate în călduri un timp de 10-15 zile. După acest termen, berbecii respectivi se retrag din turmă deoarece peste acest timp prelungirea montelor determină reducerea duratei estrului (căldurilor) cu 10 ore şi grăbirea ovulaţiilor cu 2-3 ore, diminuând ulterior principalii indici de reproducţie (fecunditate, fertilitate, prolificitate).
În ceea ce priveşte fotoperiodismul, respectiv aplicarea „toamnei simulate“ cu 10-11 ore pe zi/lumină, aceasta se poate realiza prin prelungirea păşunatului de seară şi dimineaţa de la orele 5, precum şi prin menţinerea lor în zilele călduroase în saivane, cu obloanele temporar închise şi, eventual, prin păşunare cu precădere în zonele umbrite.
Monta timpurie a oilor prezintă avantajul efectuării de noi pregătiri pentru alt ciclu de reproducţie. De menţionat că această metodă se bazează pe acţiunea fluxului luminos care duce la secreţia de melatonină pe cale hormonală şi deci la stimularea activităţii sexuale.
Folosirea unor substanţe hormonale specifice declanşării estrului nu prea este recomandabilă, fiind costisitoare, iar rezultatele nesatisfăcătoare, aşa cum arată unele experienţe în acest sens, pentru că oile intră în călduri fără însă a stimula şi ovulaţia. Mai importantă este însă acea „hrănire timpurie separată a mieilor“ care stimulează dezvoltarea atât a tubului digestiv cât şi a echipamentului lor enzimatic, faunei şi florei microbiene care descompun nutrienţii din furajele consumate şi duc la înregistrarea de sporuri de greutate corporală ridicate. În acest scop se pune bază pe aşa-zisul „amestec unic“ măcinat format din ovăz, porumb, orz, tărâţă, şrot, praf de cretă, administrate la discreţie începând cu vârsta de 6-8 zile de la naşterea mieilor. Totodată, este cunoscut faptul că, în faza de sugar a mielului, alimentaţia insuficientă sau carenţată afectează în primul rând zonele şi ţesuturile cele mai importante pentru producţia de carne, fapt pentru care este necesar a se ţine seama de cerinţele stadiale ale dezvoltării ulterioare a mielului.
Deşi aceste elemente au fost semnalate insistent şi cu diferite ocazii de către noi, totuşi, în urma constatărilor din teren, rezultă că puţini crescători le respectă, fapt care conduce şi la reducerea numărului de miei subponderali care se comercializează neeconomic şi la export.
În concluzie, din datele statistice existente, cele cca 3 milioane de miei în general subponderali nu sunt cauzate de sacrificările numai de Sf. Paşti, ci şi de comercializarea lor neeconomică pentru sporirea mulsului oilor-mame, care şi în acest caz nu produc o cantitate mai mare de lapte din lipsă de selecţie şi de hrană corespunzătoare.
În ceea ce priveşte sacrificarea sezonieră de Sf. Paşti a mieilor, trebuie să continue, având în vedere că este un simbol, o ofrandă a prinosului de recunoştinţă faţă de divinitate din cele mai vechi timpuri, precum şi o componentă străveche a păstoritului, simbol al vieţii, fertilităţii, puterii şi bogăţiei pe care moşii şi strămoşii noştri le considerau ca un indiciu al bunei lor stări materiale. Dar aceasta nu înseamnă ca aceste sacrificări să se facă cu miei născuţi târziu, şi anume în martie-aprilie, neavând posibilitatea să înregistreze greutatea comercială cerută de minimum 20 kg decât numai în cazul supunerii lor îngrăşării de tip semiintensiv în special cu furaje dominant fibroase.
Prof. V. TAFTĂ, membru de onoare ASAS