Mihai Boroiu din satul Bordenii Mari este un fost profesor de educație fizică şi sport. Datorită carierei sale în școală a cunoscut un profesor de desen, moment ce i-a marcat destinul în artă. A îndrăgit pictura și acum se dedică totalmente acestui domeniu. Inspirația îi este natura, iar printre lucrările pe care le face se numără picturi și sculpturi din lemn sau piatră.

Rep.: Cum aţi călcat pe urmele artei?

Mihai Boroiu: Totul a început când eram profesor. Predam la școala generală educație fizică și sport, iar întâmplarea a făcut să cunosc un profesor de arte plastice și desen. De la el am început să fur meserie, să învăț a picta și a combina culorile într-un mod armonios. Am simțit că mă regăsesc în această lume a artei. Desigur, ca și în oricare alt domeniu este nevoie de foarte mult exercițiu pentru rezultate. Exersam zilnic schițe pe care mai apoi le-am transformat în picturi pe pânză. Am observat că lumea le-a apreciat. Acest lucru mi-a dat mai mult curaj ca să continui să profesez și în acest domeniu.

Rep.: Ați renunțat la sport pentru pictură?

Mihai B.: Nu, am încercat să le combin pe cele două. Dar, cu orice ocazie, timpul liber l-am sacrificat pentru artă. În 1997 m-am înscris la București într-un grup, Asociația Artiștilor Plastici. Acolo am cunoscut oameni pasionați de artă ca și mine.

Rep.: Ce lucrări faceți?

Mihai B.: Primordial este pictura în pânză. Însă, în timp, am descoperit că sunt pasionat și de sculptură în lemn și piatră. Sunt inspirat din natură. Ea deseori îmi spune ce să fac. Dacă merg pe stradă și observ o bucată de lemn care îmi zice ceva vin acasă și pot sculpta din el un vultur sau un ceas. Așa e și la pictură, dacă observ un pom, o frunză, un peisaj ajung acasă și le pun cap la cap în imaginație, ca mai apoi să iasă un lucru frumos.

Rep.: Unde vă promovați?

Mihai B.: Am început să îmi expun lucrările la București începând cu anii 2000-2002. Am fost prezent în fiecare an la Casa Centrală a Armatei, în pavilionul Herăstrău, Casa ONU. Au fost câteva expoziții personale, dar și de grup. Mai apoi am fost invitat și la alte activități culturale sau la târguri pentru a-mi expune lucrările. De asemenea, mă tentează să particip la diverse concursuri la care sunt provocați artiștii. De exemplu, la una dintre astfel de activități am fost nominalizat printre primii la pictura din 2 părți, cu mâna stângă pictam o lucrare, iar cu dreapta altă lucrare, într-un timp cât mai scurt, desigur. Mă tentează astfel de provocări, e aproape de mine şi lucrez relaxat. Mai urmează o expoziție pe care o voi avea la București cu lucrările personale. De asemenea, am fost invitat să predau ore de pictură celor mai mici. Erau niște copii talentați, dar cred că tinerelor generații le lipsește răbdarea. Răbdarea este primordială pentru un artist.

Rep.: Vă inspirați de undeva?

Mihai B.: Pictura mea se încadrează în modernism. Aş spune că mai mult arta modernă mă caracterizează. Mi-aduc aminte, cu ani în urmă, când adunam din grădină bostani. Mi s-au părut imenși. Erau dintre cei turcești, cu niște nuanțe de gri extraordinare, combinate cu dovleacul nostru, românesc. M-am oprit din lucru, m-am dus şi am luat hârtie şi am schițat roaba cu dovleci. În sculptură, Brâncuşi și Marcel Guguianu mi-au încărcat sufletul de emoție. M-au inspirat să cioplesc în lemn și să transmit și eu sentimente oamenilor.

Rep.: Este o muncă avantajoasă din punct de vedere financiar?

Mihai B.: Ar trebui să știți că un artist nu se bazează pe partea financiară, ci pe hrănirea sufletului. Consider că arta nu este un comerț. Desigur că toată lumea are nevoie de o parte financiară pentru a supraviețui, însă, dacă face ceva cu dăruire și pasiune, atunci vei fi răsplătit pe măsură. Fac și lucrări la comandă, dar le vând într-o mare parte la târguri. Clienții apreciază lucrările mele și le cumpără, de aceea pot spune că sunt mulțumit.

Rep.: Ce ar trebui să știe un pictor tânăr?

Mihai B.: Pentru mine a face o lucrare nu mai reprezintă un impediment. Uneori pot picta sau sculpta în timp record, aproximativ 10 minute. Însă tinerii ar trebui să știe să exerseze, să își caute stilul propriu și doar atunci vor obține o lucrare de admirat.

Liliana POSTICA

Nu toți înțelegem arta, cum nu toți înțelegem efectele schimbărilor climatice pe termen lung. Nu toți putem privi cu aceiași ochi frumusețea și nu putem înțelege valoarea unui tablou, dar ne alăturăm specialiștilor și considerăm anumite lucrări ca fiind adevărate opere de artă. Ce facem atunci când în presă apar știri cu privire la acțiunile anumitor activiști de mediu care vandalizează tablouri semnate de pictori celebri? Încercăm să observăm substratul acțiunii?

Ar trebui să încercăm, cel puțin. Însă de unde această idee? Ce legătură este între schimbările climatice, creșterea costului vieții și artă? Ei bine, în ultimul an ne-au fost prezentate tot felul de acțiuni menite a atrage atenția, iar unul dintre cele mai recente incidente, dacă le putem numi așa, a avut loc la Muzeul Barberini din Potsdam, Germania, și i-a avut în prim-plan pe membrii unui grup ecologist care au aruncat cu piure de cartofi în tabloul lui Monet „Les Meules“ (n.r. – „Căpiţe de fân“), evaluat la 110 milioane de euro. Mai mult decât atât, aceștia au filmat întreaga acțiune și au distribuit materialul pe rețelele de socializare, tocmai pentru a trage un semnal de alarmă în privința a tot ceea ce se întâmplă în lume.

„Oamenii mor de foame, oamenii îngheață, oamenii mor (…) Ne aflăm într-o catastrofă climatică și tot ce vă este frică este supa de roșii sau piureul de cartofi pe un tablou. Știți de ce mi-e frică? Mi-e frică pentru că știința ne spune că nu ne vom putea hrăni familiile în 2050.

Este nevoie de piure de cartofi pe un tablou pentru a vă face să ascultați? Acest tablou nu va valora nimic dacă va trebui să ne luptăm pentru mâncare. Când veți începe în sfârșit să ascultați?“, reiese din postarea unuia dintre activiști.

Ce semnal de alarmă! Cu siguranță vă întrebați însă și ce s-a întâmplat cu tabloul. Ei bine, reprezentanții muzeului au declarat că tabloul nu a fost deteriorat, fiind protejat de sticlă.

Acest exemplu nu este singular, ci vine la mai puțin de două săptămâni de la acțiunea unor alte activiste de mediu care au aruncat supă de roșii pe o pictură semnată de Vincent Van Gogh. Expus la Londra, tabloul „Floarea Soarelui“, în valoare de 84 de milioane de euro, a fost murdărit pentru a trage un semnal de alarmă asupra costului vieții, după cum reiese din postările din social media ale protestatarilor. Aceștia au mai precizat: „Valorează arta mai mult decât viața? Mai mult decât mâncarea? Mai mult decât dreptatea? Criza costului vieții și criza climatică sunt determinate de petrol și gaze.“ Mai mult decât atât, activiștii susțin faptul că protestul a fost făcut pentru a demonstra că mulți cetățeni din Marea Britanie nu își permit să încălzească o cutie de supă din cauza creșterii costului vieții.

Nici acest tablou nu a avut de suferit deoarece era protejat de sticlă, însă cei implicați direct sunt cercetați pentru acțiunile lor. Acestea sunt doar două dintre exemplele care au făcut înconjurul continentului pentru că, pe parcursul acestui an, din Regatul Unit până în Italia și Germania activiștii pentru mediu au avut tot felul de acțiuni menite să atragă atenția asupra noilor proiecte de extracție a gazelor și petrolului.

Și acum probabil ne întrebăm dacă este vandalism ceea ce s-a întâmplat în cele două muzee sau doar o modalitate conștientă de a atrage atenția, știind că operele de artă nu pot fi afectate. Cert este că nu susținem niciun fel de comportament agresiv ori gesturi care pot pune în pericol patrimoniul cultural, însă costul vieții tot mai ridicat determină oamenii să facă tot felul de gesturi. Nu mai este vorba doar despre încălzirea globală, luată prea puțin în serios de unii, nici de așa-zisele mofturi ale iubitorilor naturii, ci de imposibilitatea de a ne asigura traiul și masa zilnică. Ce-i de făcut? E destul de dificil să răspundem în calitate de simplu cetățean, însă poate ar trebui să devenim mai responsabili și mai conștienți de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru pentru că viitorul depinde și de noi.

Larissa DINU

Amândouă într-un pom cu 40 de soiuri de fructe diferite. Da, ați citit bine. Există un copac care face 40 de soiuri diferite de fructe. Acesta a fost creat de Sam Van Aken, sculptor și profesor de artă la Universitatea Syracuse din New York. În 2008 Sam a aflat că o stațiune pomicolă experimentală, cu specii de pomi vechi și de 200 de ani, urma să fie închisă din lipsa fondurilor și că varietățile prețioase de acolo erau condamnate la extincție.

Acesta a cumpărat livada și în următorii ani a început un experiment interesant. Și-a propus să creeze un pom fructifer în care să crească specii diferite de fructe. Astfel a început să lucreze cu o colecție de 250 de specii pomicole diferite și, ținând cont de momentul înfloririi fiecărei dintre ele, a aplicat pe un pom experimental metoda numită transsubstanțiere. Această tehnică presupune tăierea unei rămurele din pomul fructifer pe care dorim să îl replicăm și atașarea ei la o incizie făcută în pomul experimental. Cercetătorul trebuie să se asigure că rămurica este perfect lipită, astfel încât peste iarnă să fie asimilată de pomul experimental și să se dezvolte ulterior ca o ramură normală. După cinci ani în care a repetat experimentul, Sam Van Aken și-a desăvârșit creația.

Pomul cu 40 de soiuri diferite de fructe arată normal aproape tot timpul anului, mai puțin primăvara, când înflorește în nuanțele diferite ale speciilor pomicole pe care le include în structura sa – prune, piersici, caise, nectarine, cireșe. De-a lungul timpului, sculptorul din SUA a creat cel puțin 20 de astfel de copaci, aflați în colecții private de artă sau muzee.

Laura Zmaranda

De câţiva ani, economia occidentală a intrat într-o profundă criză economică şi financiară. Dar, mai presus de toate, această criză a scos la suprafaţă o alta, de această dată morală, cu adânci implicaţii sociale şi culturale. Tocmai despre această criză spirituală vorbeşte domnul general Vasile Parizescu, preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, senator efectiv al Academiei de Artă Modernă din Roma.

– Domnule general Vasile Parizescu, mi-aţi mărturisit că, deşi locuiţi în centrul Bucureştiului, mergeţi des la ţară, unde aveţi o căsuţă pe care o iubiţi foarte mult şi că, de fapt, o parte din sufletul dumneavoastră a rămas acolo.

– Da, iarba verde de acasă... Sufletul meu a rămas acolo pentru că întreaga mea familie, moşii mei, strămoşii mei au avut „serioase“ locuri cu „iarbă verde“ în minunatul oraş Brăila, care a fost un port important şi un mare centru de afaceri. Trebuie spus că înainte aici existau 12 consuli, reprezentanţi ai puterilor vremii şi care, printre altele, participau la una dintre cele mai mari burse de cereale din perioada interbelică ce funcţiona în Brăila. De fapt, din Brăila se dădea „ora exactă“ a preţului la grâu pentru întreaga lume.

– Nu pot să nu vă întreb, domnule general... Dumneavoastră sunteţi un om de cultură... Sunteţi pictor, colecţionar, scriitor, un om de artă recunoscut la nivel mondial. De ce aţi urmat o carieră militară?

– E foarte simplu... tatăl meu a fost militar. Tradiţie de familie. În plus, am fost obişnuit de mic cu disciplina.

– În aceste condiţii, cum s-a făcut că v-aţi îndreptat către pictură în particular şi către artă în general?

– Maestrul Ion Popescu-Negreni, profesor la Academia de Belle Arte din Bucureşti, a fost profesorul meu de desen în liceu. Iar domnia sa mi-a spus că sunt un talent înnăscut şi că neapărat trebuie să merg la secţia de pictură de la Belle Arte. Şi tatăl meu a fost de acord, dar, între timp, a venit acea lovitură de stat a prea-tânărului Rege Mihai, iar planu­rile mele de viitor s-au schimbat dramatic. Apoi, la un an după ce am terminat liceul, a venit încheierea războiului, iar tata a fost „deblocat“ din armată, fără posibilitatea de a ieşi la pensie, pentru că nu îndeplinea condiţiile. Nemaiavând mijloace materiale, tata m-a luat de umăr şi mi-a spus: „Băiete, du-te la şcoala militară.“ Şi m-am dus să mă înscriu la Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie pe care am şi absolvit-o. Dar, la îndemnul prietenilor mei care vedeau în mine un om de litere de talent – scriam poezii, eseuri, dar şi pictam –, m-am înscris şi la Litere.

Am terminat această facultate şi mi-aduc aminte cu plăcere de licenţa pe care am dat-o cu George Călinescu. Apoi am făcut Politehnica, dar şi Şcoala de Arte. Mai târziu am avut numeroase expoziţii de pictură, dar trebuie să spun că au fost mai multe în străinătate decât în ţară.

– În acest context – artistic – trebuie să spunem că şi Guvernul Statelor Unite ale Americii v-a recunoscut meritele.

– Da, am fost invitat la un Congres Mondial al Marilor Personalităţi ale Lumii din domeniul Ştiinţei, Artelor şi Comunicaţiei la Washinton DC în anul 2007. Acolo am luat Marele Premiu care constă într-o plachetă sub formă de carte din lemn pe care este scris numele meu alături de steagul României. Şi sunt foarte mândru de acest premiu.

– Recent, aţi organizat la Bucureşti un eveniment sub auspiciile Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, a cărui preşedinte sunteţi. Despre ce este vorba?

– Este vorba de o mare expoziţie naţională intitulată „Portretul în pictura românească din colecţiile particulare“. Aici se regăsesc colecţionari din toată ţara care au adus tablouri din colecţiile proprii. Aceştia au venit în mod voluntar şi au pus multă pasiune în această expoziţie, făcând chiar mai mult decât a fost nevoie. Şi trebuie să spun că aceştia sunt colecţionari adevăraţi pentru că ei nu „investesc“ în artă, ci sunt colecţionari care fac „strânsuri de suflet“. Pentru că arta lor este în sufletul lor. Ei nu adună frumosul pentru bani ci pentru sufletul lor... Din aceste „strânsuri de suflet“ ei aduc tablourile şi vor să participe la expoziţie. Şi am avut în cadrul expoziţiei 300 de lucrări în care apăreau şi Negulici, şi Simonide, şi Szathmary, şi mulţi alţi pictori. Şi aşa am ajuns să facem expoziţia la Muzeul Naţional Cotroceni, unde a ocupat mai multe încăperi mari. Până acum, în 24 de ani, Societatea a organizat peste 40 de expoziţii naţionale. Şi toate au fost organizate cu multă pasiune. Şi vreau să subliniez că Societatea a făcut totul voluntar, nu am cerut niciun ban din nicio activitate. Şi asta pentru că banul este ochiul dracului şi poate să inducă pe oricine în eroare. De-a lungul timpului am fi putut să organizăm licitaţii, galerii de artă prin intermediul Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, aprobate de Tribunal şi de Ministerul Culturii. Dar nu am organizat nimic tocmai ca să nu amestecăm banii cu activitatea Societăţii. Toate cheltuielile organizării unei expoziţii, inclusiv catalogul expoziţiei, se fac din contribuţia benevolă a fiecărui colecţionar. Aş mai aminti şi alte expoziţii pe care le-am organizat în aceşti ultimi 24 de ani: „Nudul“, „Peisajul“, „Florile“. La „Peisaj“ am avut peste 700 de lucrări expuse. Un adevărat record... Cu aceste expoziţii am scos în evidenţă pictori care în străinătate sunt valoroşi, dar în România nici nu sunt cunoscuţi... Cum e cazul lui Berea, lui Zlotescu sau lui Vânătoru.

– Personal socotesc că pictura este imaginea vie a istoriei noastre. Dacă parcurgi colecţiile din expoziţiile de pictură se constată tocmai acest lucru. Şi, dacă mai adăugăm pasiunea pictorilor dar şi a colecţionarilor, putem spune că pictura este o frescă fidelă a vremurilor...

– Aş vrea să vă spun că despre viaţă şi pasiune eu am scris o trilogie care se numeşte „Viaţa ca o pasiune“. Şi am scris aici că pentru orice om, indiferent că trece prin fericiri sau nefericiri, viaţa însăşi este o pasiune. Trebuie să trăieşti de aşa natură încât să faci ca ceea ce e bun să te bucure, iar ceea ce consideri că a fost nefericire să te bucure de asemenea în timp că ai trecut peste ea. Asta înseamnă să fii optimist în viaţă: frumosul te face optimist, bun şi inteligent. Pentru că optimismul te face să aduci ce e mai bine în viaţa ta şi a familiei tale. 

– Apropo de optimism... Sunt românii optimişti?

– Părerea mea e că românii sunt optimişti. Şi ştiţi de ce? Eu am o credinţă cu care puteţi fi sau nu de acord. Eu cred că România are o „steluţă“ a ei care o ajută în vremuri de mari frământări. De aici şi optimismul românilor... Mai mult decât atât. Chiar şi Papa Ioan Paul al II-lea a spus cu ocazia vizitei din 1999 că România este „grădina Maicii Domnului“. Şi de aceea cred cu tărie că România chiar are o „steluţă“ ce o veghează.

Gheorghe VERMAN

La rubrica din această ediţie a revistei noastre vă propunem să descoperiţi câteva meşteşuguri populare deosebite sau, mai degrabă, să învăţăm să dăm o utilitate artistică sau practică lucrurilor din curte şi grădină, cu care apoi să decorăm spaţiile interioare sau, de ce nu?, să facem din ele o mică afacere.

Meşteşug din pănuşa de porumb

Julia Balint, din Odorheiu Secuiesc, foloseşte pănuşile (foile) de porumb pentru împletituri. Prima dată a lucrat la şcoală, prin clasa a IV-a, câteva ştergare, dar tehnica în sine, fiindcă este vorba aici de imaginaţie şi dibăcie, a căpătat-o de la soacra sa din Dumitreni, Mureş, localitate unde există o tradiţie a împletiturilor de prin anii ’40.

„Soacra mea – ne spunea Julia Balint – are 80 de ani şi lucrează neîntrerupt. Ea se îndeletniceşte cu împletiturile de când avea noua ani.“ Soţul său, Balint Arpad, inginer mecanic de profesie, a transformat meşteşugul într-o mică afacere, după ce unitatea la care a lucrat şi-a închis porţile. Dar nu din această artă sau hobby îşi asigură familia traiul de zi cu zi. Din arsenalul de idei, piesa de rezistenţă este păpuşa din porumb, cu păr din mătase şi rochiţă din pănuşi. Dar obiectele sunt felurite: cutii pentru păstrarea bijuteriilor, de diverse modele (inimioară cu capac, ovale, dreptunghiulare), coşuleţe, împletituri pentru sticle ori borcane, ornamente pentru pomul de Crăciun (îngeraşi cu aripi, globuleţe, steluţe, semiglob cu bebeluşi, brăduţ, cizmuliţe, clopoţel etc.). Materia primă o cultivă în propria grădină, fiindcă nu toate soiurile se pretează la aşa ceva: „Folosim de obicei aşa-numitul «porumb cu 12 rânduri», cu ştiuletele lung, pănuşa albă şi moale. Pentru decoraţiuni sunt preferate soiurile cu pănuşa colorată“.

Petale şi frunze în tablouri

Mihaela Grama, din Târgu-Mureş, absolventă de Matematică-Informatică, şi-a descoperit adevărata pasiune dintr-o joacă: „Eram, în 2009, la un congres şi uzanţele cereau să se facă un schimb de suveniruri între participanţi, cu semne de carte. Atunci mi-a venit ideea să folosesc frunze. Obiectele mele au plăcut atât de mult încât prietenii mi-au cerut câte unul.“ De atunci totul s-a transformat într-o pasiune care l-a cuprins şi pe soţul ei Marius, informatician. De fapt, îşi împart treburile. Unul presează florile, altul le combină în tablouri sau felicitări. Unul tratează hârtia de fundal, pentru a-i conferi un soi de antichitate şi design, celălalt plastifiază semnele de carte. Iar amândoi, vară, primăvară sau toamnă, oriunde merg, nu fac altceva decât să culeagă flori şi frunze de la diverse specii de pomi şi arbuşti, obţinând o gamă de culori (ruginiu, galben, roşcat) şi forme combinate ulterior cu mult gust. Recoltarea, presarea şi conservarea necesită condiţii speciale, mai ales pentru a nu altera culoarea ori a deforma conturul. Ca temă predilectă să spunem că este panseluţa, combinată cu flori de câmp. Şi, trebuie să credeţi, Mihaela Grama trăieşte din arta sa!

Lut şi lemn, altfel

Marin Preduşel, din comuna Troianu, Teleorman, este constructor de instrumente populare de peste 40 de ani. Confecţionează cimpoiul din burduf de capră, caval, fluiere în mai multe tonalităţi (de prun, nuc, de paltin, salcâm), ocarină din lut ars la 800 de grade, fluier-cimpoi, piculină, tigvă. Meşteşugul său vine de demult: „Prima dată, când eram copil, m-a luat mama undeva, la vreo doi kilometri de satul meu, într-un loc de unde recolta un lut special pentru ţesturi (pentru pâine). Drumul trecea pe la un bătrân, unchiul Duca Stan îi spuneam, iar eu am văzut că lucra la ceva. Erau ocarinele. El le spunea «carine» şi le vindea pentru a-şi ţine nepoţii la şcoală. Am fost pe la el, am văzut cum ardea materialul plămădit în vatră, dar am uitat curând isprăvile moşului. Mult mai târziu am început să cânt şi să le confecţionez. M-am chinuit o vară întreagă până mi-a ieşit prima ocarină cu tonalitate bună. Pentru fluiere am anumite locuri de unde tai lemnul. Îl ţin la uscat doi ani. Abia după aceea lucrez lemnul cu burghie de anumite mărimi“. Ultimul artist pentru care a lucrat nenea Marin este Gelu Voicu: „I-am făcut cimpoi, caval, fluiere. Dar lucrez pe comandă pentru foarte multe formaţii de instrumentişti din ţară.“

Din nou despre lut

De peste 15 ani, Maria şi Maricel Mocanu, din comuna Braniştea-Galaţi, lucrează la ceramică utilitară. De altfel, sunt singurii din zona Dobrogei şi Moldovei, până în Neamţ şi Suceava, care se îndeletnicesc în mod constant cu olăritul. Practic, trăiesc din ceramică. Treburile şi le împart. Soţia se ocupă cu pregătirea pământului până la intrarea pe roată şi de la ieşirea de pe roată, cu toate procesele ulterioare: model în faza de semiuscat, uscat definitiv, primul ars la cuptor, glazurarea, al doilea ars la cuptor. Soţul este specializat în finisarea pe roată şi aplicarea modelelor care se pretează pentru această fază de lucru. Ca obiecte confecţionează tot ceea ce este necesar într-o bucătărie: păhăruţe, ceşcuţe, chiup de borş, oale şi crătiţi de gătit, babe sau forme pentru prăjituri, castroane, căniţe etc.

Maria BOGDAN

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti