Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 21 Oct 2021

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (V)

Experienţe culinare originale

Sărbătorile Pascale oferă prilejul rememorării unor obiceiuri și tradiţii culinare specifice diferitelor zone. Cu gândul la călătoriile „săvârșite“ nu demult şi cu planuri pentru altele noi, mi-am amintit de o experienţă inedită: bucătăria tibetană.

E adevărat că după ce experimentezi stilul culinar chinezesc nu crezi că mai poate exista ceva asemănător. Aveam să constat că mai sunt multe necunoscute şi că a gusta din mâncarea tradiţională a unui popor este o aventură turistică în sine.

Tibetan Momo

Mâncarea tibetană are arome caracteristice şi gusturile sunt altfel decât în China, condiţiile geografice având influenţa lor. Ceaiul din Tibet „Po Cha“, de exemplu, are un gust uşor sărat şi se consumă cu adaos de unt de iak.

Tibetanii au ales ca produs principal de consum carnea uscată de iak, pentru că la altitudine apa fierbe la 90ºC, deci gătitul prin fierbere nu este posibil.

Plantele sunt şi ele altfel decât în zonele mai umede şi mai joase, acestea având frunzele adaptate la condiţii de secetă şi altitudine. Aromele şi substanţele nutritive sunt mai concentrate, ajutând animalele şi oamenii să se hrănească şi să supravieţuiască condiţiilor vitrege.

Mâncarea tradițională este tsampa, un fel de pâine preparată din făină de orz prăjită, cu gust uşor dulceag şi, de asemenea, ciupercile uscate. Un fel de colţunaşi umpluți cu carne, ciuperci sau legume serviți cu un sos picant, numiţi momos fac parte din bucatele tradiţionale. Am degustat din fiecare şi mărturisesc că mi-au plăcut mai mult decât mâncarea chinezească.

Tibetul de ieri și de azi

Muzeu Tibet China

Cred că aura misterioasă a Tibetului nu se datorează doar palatelor şi templelor budiste ci şi tibetanilor care au ceva aparte. Viaţa, atunci când este privită din unghiul iniţiatului tibetan, este efemeră, impersonală şi dureroasă. Poate că asta îi face să suporte cu stoicism tot ce li se întâmplă şi le sporeşte misterul. Îmi amintesc că, înainte de a pleca cu trenul din Xining, am vizitat în fugă Muzeul Cultural Tibetan şi m-a impresionat o Thangka – pictură tradiţională tibetană de 618 m lungime și 2,5 m lățime expusă pe un hol ca un labirint. Se spune că ar fi cel mai mare Thangka din lume.

museum of china tibetan

Conținutul acestui tablou uriaș include istoria tibetană, astrologie, crearea omului și a universului, religia tibetană, poezie, tehnologie, retorică, dramă, filozofie, site-uri pitorești și istorice tibetane, festivaluri, modele de îmbrăcăminte, arme, case, corturi, castele, palate, mănăstiri. A fost nevoie de 400 de artiști și 4 ani ca să se realizeze această unică creație.

Mi-aș dori să revăd această „enciclopedie“ a culturii tibetane pentru că aș privi-o cu ochiul celui care a simțit, chiar dacă pentru destul de puțin timp, spiritualitatea unui popor cu o istorie multimilenară.

Tibet China

Dacă te gândești la Tibet din punct de vedere spiritual vezi istoria și tradițiile, dacă îl abordezi strict turistic vezi partea lui comercială în care există interesul de a promova o destinație care poate aduce profit economiei chineze.

Eu am încercat să abordez lucrurile cam undeva la mijloc, pentru că asta îmi dă siguranța unei călătorii cu beneficii personale. Sper că am reușit să vă captez atenția prin descrierea locurilor și lucrurilor văzute în Tibet. Călătoria continuă pe urmele unei alte civilizații la fel de interesante – civilizația mayașă, America Centrală.

Tibet

Teofilia Banu

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (IV)

Templul Jokhang, „Casa lui Buddha“

În drumul de la gara din Lhasa spre hotelul unde urma să ne cazăm am întâlnit mai mulţi localnici care se deplasau într-un mod original, fără a se ridica în picioare. Aveam să aflu că pelerini din Tibet, Nepal şi chiar India urmau anumite trasee care străbăteau oraşul pentru a ajunge purificaţi spiritual la Templul Jokhang. Unii dintre ei au nevoie de câțiva ani pentru pelerinajul la templu. Alţii nu pot ajunge la destinaţie fiind bătrâni sau bolnavi, dar au grijă ca un dinte să ajungă acolo şi să fie incrustat simbolic în coloana sfântă de santal din templu, reprezentându-le astfel dorinţa şi rugăciunea.

Cei veniți în pelerinaj înconjoară templul în sensul acelor de ceasornic, în acelaşi mod cum au şi ajuns aici, adică târându-se efectiv, străbătând străduțele şi piața din Barkhor, pe o rută circulară de aproape 1 km numită „kora“.

Considerat centrul spiritual, cel mai sacru şi mai important lăcaș de cult din Tibet, Templul Jokhang a fost construit în anul 642 d.Hr. de către regele Songtsän Gampo. Soțiile regelui, o prințesă chineză și una nepaleză, au adus drept zestre statui ale lui Buddha.

Lamaismul are patru şcoli principale, fiecare cu mănăstiri proprii, însă Jokhang nu aparţine niciuneia, ci este un loc comun şi sfânt pentru pelerinaj. De-a lungul timpului edificiul s-a extins pe o suprafaţă de 2.500 m², construcţia combinând trei stiluri diferite: tibetan, indian de tip vihara și chinezesc al dinastiei Tang. Importanţa templului nu s-a limitat la domeniul religiei ci şi la cel laic, aici aflându-se şi sediul Consiliului guvernator al Tibetului.

Templul Jokhang a fost devastat în secolul al XIII-lea de invadatorii mongoli, iar în secolul al XX-lea de către chinezi. Mii de texte sacre și statui au fost distruse sau furate. Edificiul este într-un proces continuu de restaurare şi extindere, iar datorită importanței sale a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Norbulingka, palatul de vară al lui Dalai Lama

Complexul arhitectural numit Palatul de vară a fost locul unde natura mi s-a părut mult mai generoasă decât în întregul oraş Lhasa.

De la ghidul nostru am aflat că, la inițiativa celui de-al şaptelea Dalai Lama, a început construcția edificiului în secolul al XVIII-lea, apoi a devenit reşedinţă de vară şi a fost finalizată de următorul lider spiritual, Jampel Gyatso.

În jurul palatului se află Grădina Pietrei Prețioase, cea mai mare din Tibet, întinsă pe o suprafață de 36 ha.

Altitudinea la care se află aceasta a fost o piedică în dezvoltarea anumitor specii de pomi fructiferi şi plante. Deşi sunt meri, caişi sau piersici, nimeni nu a văzut acolo fructele coapte. Se spune că în perioada sa de glorie în grădina palatului erau păuni şi raţe. Acum aceasta a devenit un loc preferat pentru picnic sau pentru organizarea unor festivaluri tradiţionale. Am văzut la el acasă un Mastif tibetan, apărătorul templelor, o adevărată legendă şi, nu în ultimul rând, una dintre cele mai scumpe rase de câini din lume.

Palatul Norbulingka a fost locul strâns legat de problemele politice și religioase, fiind destinat pentru meditaţie şi relaxare, dar și pentru semnarea unor acorduri politice.

Frumusețea și originalitatea arhitecturii din acest loc şi integrarea armonioasă în peisaj am surprins-o în câteva fotografii pe care le revăd cu drag ori de câte ori vorbesc despre Tibet.

Deja gândul îmi zboară către alte locuri despre care urmează să vă povestesc. Aşadar, propun să mai rămânem împreună.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (III)

Pelerinaj prin mănăstirile tibetane Drepung şi Sera

Cele două lăcaşuri atrag mulți vizitatori și pelerini din toată lumea. Numărându-mă printre ei, am avut prilejul să înțeleg mai bine anumite canoane ale religiei budiste. Complexele monahale sunt o pată de culoare în acele locuri cu un relief fără prea multă vegetaţie, iar istoria lor e plină de întâmplări care te fascinează.

Mănăstirea Drepung a fost cea mai mare și cea mai influentă din Tibet, cu peste 10.000 de călugări. Numele înseamnă în tibetană Mânăstirea Colectării de Orez. Aici au avut reședința primii patru Dalai Lama şi a fost încă de la fondare, în secolul XV, un important centru de pregătire al călugărilor din secta Gelugpa. Aceştia îşi definitivau pregătirea după 20 de ani de studiat învăţăturile budiste. Acum se pare că au mai rămas puțin peste 500 de călugări și impresia e că acest loc e tratat cu o anumită „răceală“ de către autorități. De aici au pornit principalele proteste împotriva ocupației chineze și poate de aceea e supravegheat îndeaproape.

M-au impresionat bucătăria cu vase mari de cupru încastrate în cuptoare de pământ în care se pregătea hrana şi se obținea untul de iak, apoi o statuie a lui Buddha de vreo 15 m frumos luminată și înconjurată de candele în care drept combustibil ardea acest produs specific locului şi obţinut aici – untul de iak. Vizitatorii primeau apă sfințită din care luau câte o gura, iar cu restul se stropeau pe cap. Era acolo și o oglindă sacră despre care se spunea că vindecă bolile celor care priveau în ea. Am avut norocul să vedem călugării rugându-se după un anumit ritual și citind scripturi.

Mănăstirea Sera se află la poalele muntelui Tatipu şi a fost construită în timpul dinastiei Ming, iar numele înseamnă în limba tibetană trandafir sălbatic deoarece pe toată durata construcției pe munte erau trandafiri sălbatici înfloriți.

Edificiul a fost un important centru de învăţătură budistă, păstrat şi dezvoltat de-a lungul a cinci secole, dar ca și la Drepung numărul călugărilor a scăzut de la aproximativ 6000 la câteva sute. Învăţătura budistă se dobândea nu doar prin studiu individual sau cu maeştri, ci şi prin dezbateri, iar la Mănăstirea Sera vizitatorii pot asista la acest ceremonial orânduit după un anumit orar.

Impresionante sunt acolo mandalele din nisip colorat. În mod normal, călugării distrug aceste mandale de îndată ce le termină, însă la Sera erau păstrate câteva special pentru a fi arătate turiştilor.

Mandala este o imagine a Universului, o diagramă circulară ce păstrează cu rigoare o anumită simetrie care se concentrează asupra unui centru, având ca structură împărțirea suprafeței în patru segmente egale. Este folosită şi acum în ceremonii sacre și în meditații ce ajută oamenii să ajungă la iluminare. Se spune că aduce pace şi armonie în spațiul în care e expusă. Sper ca armonia și înțelegerea să reînvie în Tibet.

Un ritual de „înmormântare“ mai puțin obișnuit ne-a fost dezvăluit când am descoperit niște picturi în interiorul mănăstirii. Dincolo de muntele pe care este situată mănăstirea există un loc unde sunt depuse corpurile celor decedaţi, iar acolo cineva le taie bucăţi şi le dă vulturilor. Se pare că în anii ’60 guvernul chinez a interzis acest ritual considerat barbar, însă, forţat de puterea tradiţiei tibetane, prin anii ’80 l-a redeclarat legal. Reîncarnarea pe un nivel superior îi face pe tibetani să nu pună mare preț pe viața și pe corpul lor actual.

Nu am avut voie să facem fotografii în interiorul mănăstirilor, dar am avut grijă să rețin multe detalii pe care din când în când le rememorez cu plăcere. Regret că nu pot să vă împărtășesc în întregime senzațiile unice pe care le-am trăit atunci, dar vă sfătuiesc să nu ratați șansa de a le vedea personal.

Călătoria in misteriosul Tibet continuă. Țineți aproape pentru o nouă poveste.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii (II)

Potala – palatul aproape de cer

Vizitarea Palatului Potala a fost momentul cel mai aşteptat din călătoria noastră. Deşi greu de depăşit impactul altitudinii şi al lipsei de oxigen din Lhasa, a meritat efortul depus de fiecare dintre membrii grupului. Să calci pe urmele liderilor spirituali ai tibetanilor cred că pentru noi a însemnat, pe lângă destin poate, momentul în care ne-am împlinit sufleteşte.

Iniţial am fost oarecum dezamăgiţi de vestea privind limitarea în timp a vizitei, dar am reuşit să vedem locul care în urmă cu ceva timp era inaccesibil pentru multă lume şi cu atât mai mult pentru un european.

Ghidul ne-a informat că vizitarea palatului trebuie făcută în sensul acelor de ceasornic, nu ni s-a permis să fotografiem în interiorul palatului şi am fost sfătuiţi să nu călcăm pragurile încăperilor. Sigur că atmosfera actuală nu prea are numitor comun cu vremurile în care aici era reşedinţa lui Dalai Lama, dar asupra arhitecturii nu s-a intervenit, astfel că impresiile sunt uimitoare.

Am aflat că edificiul are o înălţime de 117 m, 13 etaje şi aproximativ zece mii de încăperi şi este structurat în două părţi: Palatul Alb şi Palatul Roșu.

Palatul Alb – cu săli, temple şi grădini – era reședința propriu-zisă a lui Dalai Lama, iar Palatul Roșu include mai multe camere destinate venerării lui Buddha şi mormintele foștilor Dalai Lama. Tot aici erau amplasate reşedinţa împăratului manciurian, apartamentele de stat ale regelui Tibetului, cabinetul de miniştri, cancelarii, tezaurul de stat. Am văzut sculpturi, picturi, manuscrise şi multe relicve culturale considerate deosebit de valoroase. În anul 1994 Potala a fost înscrisă pe lista patrimoniului cultural universal UNESCO.

Palatul Poatala este acum muzeu, nu mai are nicio funcție religioasă sau administrativă ca în trecut. Din martie 1959 palatul nu mai este reşedinţa lui Dalai Lama. După revolta tibetană împotriva chinezilor liderul spiritual al budiştilor a ales să plece în India şi nu a mai revenit. Faptul că Tibetul a trecut sub administrare chineză i-a determinat pe budişti să propage învățăturile lor către discipoli din întreaga lume.

Am plecat de la Potala cu gândul că viitoarele generaţii de tibetani şi chinezi, în speranţa lor într-o reîncarnare mai bună, vor găsi o cale de reconciliere astfel încât acele locuri să devină raiul spiritual pentru omenire.

Tibetul are şi alte locuri la fel de pline de mister şi frumuseţe. Propun să le descoperim împreună. Așadar, călătoria continuă.

GALERIE FOTO

Teofilia BANU

Călător în Tibet… raiul spiritual al omenirii

Dalai Lama (ocean de înțelepciune) este considerat de ramura tibetană a budismului drept reîncarnarea unui lung șir de bodhisattva ai compasiunii, oameni care au atins cel mai înalt rang posibil al existenței în filosofia budistă, dar au renunțat la Nirvana pentru a-i lumina pe oamenii de rând. Pema Dorje a fost primul Dalai Lama și a trăit între anii 1391 -1474, iar actualul lider spiritual este cea de-a 14-a reîncarnare a sa.

Dintotdeauna m-a fascinat budismul, Dalai Lama și mai cu seamă Tibetul și de aceea am hotărât să vedem acele locuri cu o mare încărcătură culturală şi spirituală. După o călătorie absolut memorabilă de 24 de ore cu trenul peste Himalaya, am ajuns în Lhasa, capitala Tibetului situată la cea mai mare altitudine din lume, aproximativ 3.700 m.

Din nou ne aflam pe un tărâm ce deține un record absolut. Am resimțit efectele altitudinii din plin chiar de la coborârea din tren. Orice efort cât de mic ne lăsa fără energie. Bagajele păreau de plumb. Am fost sfătuiți să stăm până a doua zi în hotel pentru a ne adapta la presiunea și aerul rarefiat de acolo.

Deși atmosfera generală era puțin tensionată, iar atenția acordată turiștilor chiar și de către călugării din templele tibetane era un pic comercială, locurile vizitate în cele câteva zile petrecute acolo rămân clipe unice pentru care nu am termen de comparație.

Tibetanii sunt până la urmă cel mai religios popor din lume. Peste tot am văzut localnici rugându-se ținând în mâna dreaptă șiraguri de mărgele sau învârtind niște „moriști“ pentru a alunga duhurile rele și pentru a cere o reîncarnare mai bună. În cultura locală, rugăciunile ajung la zei duse de vânt. Peste tot am văzut catarge pe care erau agățate fâșii colorate de pânză cu rugăciuni scrise în alfabetul tradițional tibetan. Am văzut de asemenea, pelerini veniți de la distanțe mari până la templul Jokhang într-o procesiune în jurul mănăstirii și care se prosternau de sute de ori într-un mod original pe care nu cred că aș reuși să-l imit.

Cel mai mult însă m-a impresionat palatul Potala intrat în anul 1994 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Fosta reşedinţă a liderilor spirituali tibetani a fost până în epoca modernă cea mai mare clădire din lume.

M-a impresionat și piața de pe strada Barkhor, un loc cu multă lume, colorat, exotic, îmbinând spiritul mercantil cu cel religios, un loc în care latura tradiţională a oraşului a reuşit să se menţină şi să ofere turiştilor o adevărată încântare.

Tibetul s-a dorit izolat de ochii curioșilor, iar unii au plătit scump curajul de a pătrunde și a face cunoscute tainele ascunse. Faptul că sunt sub tutelă chineză a determinat ca aceste ținuturi să devină mai accesibile. În ceea ce mă privește, mă consider o norocoasă că am avut ocazia de a explora o infimă parte din raiul spiritual al omenirii.

Câteva detalii despre scurta mea călătorie le voi dezvălui pe rând încercând să vă stârnesc curiozitatea de a fi alături de mine virtual și, de ce nu, de a mă urma.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Turist în China multimilenară (XI)

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/


Cel mai… cea mai…

Pe parcursul povestirii mele despre călătoria în China am folosit de multe ori cuvintele „cel mai“ sau „cea mai“. De această dată aș fi vrut să apelez la ceva dincolo de superlativ pentru că acesta a fost sentimentul meu atunci când am călătorit cu trenul în țara cu cel mai mare număr de locuitori de pe glob.

Trenul a fost pentru mine cel care în anii studenției mi-a dat prilejul să fac ceva drag sufletului meu: să călătoresc. Am străbătut țara în lung și în lat mai ales în vacanțe și am acum multe amintiri plăcute legate despre gări, vagoane, peisaje și despre oamenii cu care am călătorit.

Poate tocmai de aceea când am aflat că vom avea ocazia să străbatem Tibetul pe cea mai impresionantă cale ferată din lume m-am bucurat ca un copil căruia i s-a oferit jucăria preferată.

Inițiativa construirii acesteia a fost a lui Mao Zedong, care ordonase studii de fezabilitate încă din anul 1955, dar proiectul nu s-a putut concretiza atunci din lipsa banilor și a oamenilor instruiți. Abia în 2001 s-au demarat lucrările care au durat până în 2006, când a avut loc ceremonia de inaugurare.

Drumul Xining - Lhasa, capitala Tibetului, a durat 24 de ore, timp în care am parcurs peste 1.100 de km, la o altitudine neatinsă nicăieri în lume până acum de o cale ferată: peste 5.000 de m, ba chiar 6.096 m pe o secțiune de 13 km. Trenul trece peste 675 de poduri, străbate tunelul Fenghuoshan, situat la 4.905 metri altitudine, iar 550 kilometri de şine şi traverse speciale sunt construite direct pe permafrost (strat de sol și de roci care nu se dezgheață nici în timpul verii - n.a.).

Majoritatea gărilor sunt fără personal uman, fiind monitorizate doar prin centrul de control din Xining. Garnitura este special construită pentru condiţiile deosebite din platoul tibetan. Cabinele vagoanelor sunt presurizate, precum cele ale avioanelor, astfel încât să ofere condiții bune de călătorit la altitudini ridicate și temperaturi scăzute, cu ferestre dintr-un material care protejează călătorii de razele ultraviolete deosebit de puternice, iar fiecare compartiment este prevăzut cu măști și sursă suplimentară de oxigen.

Străbătând Podișul tibetan, totul mi s-a părut impresionant: peisaje unice, viaducte spectaculoase, tunele săpate în stâncă, munți acoperiți cu zăpadă, ghețari, impresionantul lac Tsonag de un albastru divin, poate cel mai mare ca întindere aflat la o asemenea altitudine, turme de iaci (printre singurele animale aclimatizate la o asemenea altitudine), dar foarte rar am văzut oameni.

Atunci mi-a venit în minte o întrebare la care nici acum nu am un răspuns: China a avut nevoie de Tibet sau invers?

Poate veți înțelege mai bine dilema mea atunci când voi descrie și scurta călătorie în ținutul considerat raiul spiritual al omenirii.

Trenul care „levitează“

Nu puteam să plec din China fără să experimentez călătoria cu cel mai rapid și mai economic tren din lume. Am făcut un drum dus-întors de la aeroport până în Shanghai cu Maglevul, chiar dacă nu aveam acest obiectiv în program.

A fost o experiență unică pe care aș descrie-o cam așa: am urcat într-un vagon foarte modern și bine echipat. Nu am simțit când trenul a pornit și în mai puțin de 2 minute s-a afișat electronic viteza de 303 km/oră. În 8 minute am parcurs 30 de km. Cu autocarul pe aceeași distanță am făcut cam 40 de minute.

Cum este posibil așa ceva? Maglevul are la bază energia magneților permanenți care creează un câmp ce permite atingerea unor viteze de peste 600 km/oră, iar trenul „plutește“ cam la 10 centimetri față de șinele de ghidare. Curentul electric aplicat bobinelor alternează pentru a schimba polaritatea lor. Câmpul magnetic din faţă trage trenul înainte, în timp ce câmpul magnetic din spate îl împinge, acest lucru având avantajul că nu există riscul de deraiere.

Mă consider extrem de norocoasă că am avut șansa de a vedea în China locuri atât de interesante, trăind experiențe unice. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti.

Așa că voi continua povestea mea. Despre alte și alte locuri.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Abonează-te la acest feed RSS