Există locuri unde Sărbătorile sunt pustii, ceasurile au înghețat, lumina vine de la o lampă cu petrol și unde toate poveștile încep cu a fost odată…

Gherdealul este un sat aproape părăsit, aflat la trei kilometri de centrul comunei Bruiu, din județul Sibiu. Casele și turla bisericii săsești se văd de departe, de pe drumul pietruit care șerpuiește spre cătunul aproape pustiu. Ajuns aici, liniștea te izbește și te înspăimântă. Case părăsite, ulițe pustii și nici țipenie de om. Până în urmă cu 20-30 de ani satul avea câteva sute de locuitori, sași și români. Sașii au plecat în Germania, românii i-au urmat ori s-au mutat la oraș. Acum vreo cincizeci de ani, după ce cădeau primele zăpezi şi turmele de oi abia mai găseau câte-un fir de iarbă sub omătul proaspăt, la Gherdeal, pe uliţe, era forfotă mare. Saşii şi românii se pregăteau de Sărbători.

Maria Tiuț era, când am vizitat-o, înainte de izbucnirea pandemiei, unul dintre cei șapte locuitori ai satului. Își aduce aminte de Sărbătorile de odinioară și de satul care parcă acum s-a scufundat în pământ. „Noi ne-am avut ca frații cu sașii, acum parcă a ars focul totul... Doamne ferește de-o boală sau vreo nenorocire, că nu ai la cine să strigi! Ca să-mi alung urâtul mai cos, lucrez prin grădină. Mai ies pe la poartă, poate se mai rătăcește vreun om și pe la noi...“, zice, printre suspine, tanti Maria. S-a născut și a crescut alături de sași. Se înțelegeau foarte bine și la Sărbători petreceau împreună, fiecare cu obiceiurile lui... După plecarea saşilor s-a încăpăţânat să rămână aici, acasă. Încet, încet, au dispărut vecinii, au dispărut copiii. Acum pe uliţe trec doar amintirile, singure și sfioase, ca şi oamenii.

Primarul din Bruiu, Emil Gherghel, ne spune că Gherdealul a început să decadă odată cu plecarea sașilor, în anii '90… „Pe atunci era un sat frumos și bine populat. Sașii au plecat în Germania sau în Austria, cei care au rămas și-au făcut un rost pe la oraș. Acum este aproape pustiu și cei mai mulți locuitori au peste 60 de ani.“

Pe an ce trece, la Gherdeal se aşterne o linişte grea care nu mai este tulburată nici de orologiul bisericii care, pe hârtie, se află pe lista monumentelor istorice. „Nu am reușit să găsim fonduri să o renovăm…“, ne spune primarul comunei.

În casa sărăcăcioasă a Mariei, tablourile vechi îi mai răscolesc sufletul. Pe dulapul vechi un geamantan zace prăfuit și nu se va mai urni niciodată de aici... În Gherdeal fraţii de sânge şi fraţii de suflet se duc unul câte unul. Helmuth şi fratele său sunt ultimii saşi din Gherdeal. „Era bine pe vremuri, acum totul e praf și pulbere. Eu nu am vrut să plec din sat, oricum nicăieri nu-i ca acasă...Ca să mai ies din ogradă îl mai ajut pe ciobanul care are stâna aici, la marginea satului.“

Gurtlen este denumirea germană a satului de la marginea judeţului Sibiu. Aici erau, în urmă cu treizeci de ani, două școli, o grădiniță, cooperativă și peste 100 de case semeţe şi îngrijite nemţeşte. Majoritatea sunt acum nişte ruine sumbre. Cei câțiva localnici își aduc aminte de vremurile în care și acest sat aducea unora belşug, altora umilinţă. Gheorghe Costea este aproape imobilizat la pat. Ne spune că el le-a trăit pe toate, pe cele bune şi cele rele, în perioada comunistă – colectivizarea, cotele şi nedreptăţile mascate sub lozinci mincinoase. Nu a vrut niciodată, ca şi ceilalţi supravieţuitori ai satului săsesc din miezul Ardealului, să plece în Germania, oricât de greu i-a fost. Majoritatea au copiii şi nepoţii în Germania sau în Austria. Vin, din când în când, la Gherdeal, în Ardeal, mai ales vara; atunci satul renaşte, ca-n vremurile de demult.

Pe cântarul unde se împărţea cândva grâul şi cucuruzul de la cooperativă s-a aşternut rugina. Rugină şi ruină este întreg satul. La marginea satului, un pom încă mai înverzește primăvara, chiar dacă a fost trântit la pământ de furtună. Și Gherdealul a rămas aproape fără viaţă, dar are, totuşi, o umbră de speranţă... Un sas din Germania, uimit de farmecul locului, s-a apucat să construiască aici o pensiune. Se înalţă albă, de o eleganţă nemţească, printre bălării şi ruine. „Nicăieri nu-i ca acasă“, spune și tanti Maria Tiuţ, apoi îşi strânge între gene o lacrimă.

Vasile Braic

Situat la 10 kilometri de gara Olteţ, Gherdeal este aşezat între dealuri acoperite de păduri, vizita în această localitate putând fi ase­muită unei călătorii în timp, locul fiind cunoscut drept „satul-fantomă al Transilvaniei“. Această denumire nu sugerează neapărat că pe uliţele prăfuite şi prin casele rămase fără locatari ar pândi spirite neliniştite, ci povesteşte mai degrabă despre faptul că Gherdealul nu este atât un sat, cât mai degrabă amintirea a ceea ce a fost odată demult, un loc vesel şi plin de viaţă. Au mai rămas şapte locuitori, iar liniştea pădurii este arareori tulburată de un mârâit înăbuşit de motor sau de sunetul unui telefon. Şi totuşi renumele loca­lităţii a ajuns până în Germania, după ce în 2002-2003 s-a filmat documentarul „Gherdeal“, în care este zugrăvită viaţa retrasă a ultimului sas din sat. Biserica ortodoxă şi biserica fortificată evanghelică ridicată în sec. al XVI-lea sunt un semn al credinţei într-un viitor mai bun, precum şi încrederea nestrămutată că Gherdealul părăsit de oameni nu este câtuşi de puţin un loc uitat de Dumnezeu.

Ne opintim să dăm poarta spre perete şi scârţâie tare rău, din toate balamalele ei ruginite. Îndrăznim să intrăm în curtea casei ce părea a fi părăsită. Ne i-a în primire un câine rău ca focul şi flocos ca o oaie, cu mulţi scaieţi încâlciţi în păru-i negru. Pare hămesit de foame şi de sete. El latră, iar noi strigăm, întrebând de e cineva acasă. Pentru că nu ne răspunde nimeni la întrebare parcurgem drumul înapoi prin uliţa mare a satului părăsit de foştii lui locuitori. Este Gherdealul multisecular, sat aşezat între dealurile şi păşunile care, trecând din una-n alta, unesc hotarele Bruiului şi Cincului cu drumul îngust şi asfaltat al Agnitei şi Făgăraşului.

În peisajul natural înconjurător, deosebit de frumos, satul îţi pare aşa cum este el în realitate: trist şi tăcut, precum o mănăstire ce îşi are călugării bătrâni, „pitiţi“ în chiliile lor odihnitoare. În liniştea atât de dureroasă, de simţi că-ţi pocnesc timpanele urechilor, clopotul de aramă al bătrânei biserici „bate într-o dungă“. Aflăm de la singurul om care ne iese în cale că a trecut la cele veşnice, odihnitoare, încă unul dintre cei zece ultimi locuitori permanenţi ai satului. Gândim, astfel, că încă o casă a rămas fără stăpâni. E cea de-a o suta zecea casă părăsită! Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor că în nici 20 de ani s-a „golit“ un întreg sat, cândva prosper, cu peste 500 de locuitori, în majoritatea lor etnici saşi, vorbitori de limbă germană. Au plecat cu toţii în lumea largă. Şi n-au mai revenit de unde s-au stabilit, în Germania şi Austria, decât de Sfintele Sărbători de Paşti, ca să guste bunătatea fripturii din carne de miel adevărat, dar şi să „tocmească“ în euro câţiva oameni, mai în putere, străini de sat, care să se îngrijească de biserica evanghelică şi de mormintele cimitirului în care se odihnesc înaintaşii lor părinţi, bunici şi străbunici! Într-un pâlc de meri, peri şi pruni, bine îngrijiţi, o casă multiseculară a primit chipul unei vile elegante, dar în care meşterul-stăpân a păstrat înfăţişarea din trecut a casei şi gospodăriei, cu grajduri şi cu şură cu tot. Undeva, mai spre liziera pădurii, o altă casă renovată, cu grădină de zarzavaturi bine lucrată. Spre clădirea fostei şcoli, acum în ruină, un alt şantier de renovare, în vreme ce pe drumul prăfuit de uscăciunea începutului primăverii trece în grabă un „tractor-complex“, înalt cât o casă cu etaj, echipat cu toate ustensilele necesare: plug, grapă, disc şi semă­nătoare de porumb, dotate cu comenzi electronice computerizate.

Un „ţăran-patron“, nestrăin de ţară, de limbă şi de neam lucrează şi cultivă peste 700 ha de pământuri luate în arendă sau cum­părate cu bani puţini. Alte sute de hectare, cam de patru ori pe atâtea, aşteaptă să fie desţelenite de ierburi şi buruieni, iar apoi semănate, proprietarii-moştenitori de la oraş nepretinzând foloase în următorii 3-4 ani!

Ioan Vulcan-Agniţeanul
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2013