reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Sep 2022

Viața în Svinița, la o jumătate de secol de ultima strămutare

Comuna Svinița a trăit, la sfârșitul lunii august, trei zile de poveste. A fost a XXII-a ediție a Festivalului smochinelor, eveniment ce a adunat toată suflarea comunei, dar și de pe Clisura Dunării, din ambele județe de graniță, Mehedinți și Caraș-Severin, ori turiști veniți de la București. Acestei manifestări de tradiție i s-au subsumat alte trei acțiuni: „Cunoașterea și promovarea identității și culturii locale din teritoriul Gal“, un proiect european al grupurilor de acțiune locală Clisura Dunării (Mehedinți și Caraș-Severin), Ceahlău (Neamț), Calafat (Dolj), Țara Hațegului/Ținutul Pădurenilor (Hunedoara), Poarta Almăjului (Caraș-Severin și Gorj); prima înfrățire a unei așezări din Mehedinți cu o localitate din Basarabia, vorbim despre Hansca, actul fiind semnat, simbolic, chiar pe 27 august, de Ziua Națională (Independenței) a Republicii Moldova; lansarea volumului autoarei drd. Maria Gogu Zinovii, sugestiv intitulat

Ne-au povestit calvarul. Mărturii despre trista istorie trăită de basarabenii deportați în Siberia, editat și prezentat de fostul director al Centrului Cultural Drajna (Prahova), Marin Văcărelu.

Cum a ajuns o comună mică (925 de locuitori, peste 90% sârbi), de numai 76 kmp și cu un singur sat, să aibă notorietate națională, fie turistică, fie din punct de vedere cultural, am aflat de la Nicolaie Curici, primar al localității la cel de-al patrulea mandat.

Scurtă incursiune în istoria Sviniței

Svinița, denumire ce vine fie de la termenul „vinita“, care înseamnă viță-de-vie sau de la „svinita“ în slava veche, care se traduce prin „plumb“ sau „pușcă“, aluzie la prima întemeiere a satului, de cetate grănicerească sau organizare de tip militar, se află pe locurile de astăzi după a patra strămutare. Prima vatră a satului a fost stabilită prin anii 1020-1050, când au sosit primii migranți de la sud de Dunăre pe aceste meleaguri, fiind de fapt vorba despre trei sau patru cătune dispersate de-a lungul Dunării. A doua datează de prin 1400, când locanicii s-au refugiat din calea năvălitorilor (turci) la 3-4 km de fluviu, pe lângă cursurile de apă din munte, a treia s-a produs prin 1720, ca urmare a opresiunii austriece, cu stabilire în punctul cunoscut sub numele de „satul vechi“, iar a patra oară comuna s-a strămutat între granițele de astăzi în 1970, odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier. Vechimea comunității este confirmată și de slavistul Mile Tomici, care a întreprins lungi cercetări: „graiul sârbesc din Svinița are o structură morfologică pe care nu o putem identifica cu structura niciunui alt grai sârbesc sau croat din România. În zona lingvistică sud-slavă, de pe teritoriul fostei Iugoslavii și a statului bulgar, nu există niciun dialect sau grai identic sau asemănător cu cel vorbit la Svinița. Este una dintre nenumăratele dovezi că grupul a emigrat din Balcani într-o epocă de dinaintea cristalizării limbilor sud-slave (...) Strămoșii svinicenilor de astăzi au venit dintr-o zonă unde se vorbea o limbă populară, balcanică, conținând elemente sârbești, macedonene, bulgare și vlahe, aflate într-o primă etapă de formare.“ Prima atestare documentară a localității este plasată la 24 februarie 1430, când numele comunei apare într-un document al cavalerilor teuroni, de preluare a inventarului de la cavalerii ioaniți, printre care și cetățile Zynicze și Tricule (Tri Kule).

Viața în 51 de ani de la ultima strămutare

Ultima strămutare a fost grea. În 51 de ani, oamenii au cunoscut momente bune și mai puțin bune. Ocupația de bază, deunăzi vreme, a fost mineritul. Prăbușirea industriei a fost o încercare dificilă. Atunci. Că efectele pe termen lung nu mai sunt la fel. Ortacii de altădată sunt azi pensionari și au venituri de pe urma muncii în subteran mai mult decât decente, în jur de 1.000 euro. Problema este alta, așa cum ne spunea și primarul: „tinerii care pleacă la muncă sau la studii cu precădere la Timișoară nu se mai întorc. Comuna, așadar, îmbătrânește, se depopulează continuu...“ Mineritul a fost înlocuit cu pescuitul (30-40 de pescari, ce au 15-16 bărci autorizate), turismul (în jur de 15 pensiuni la malul Dunării), activități în construcții și drumuri și, iată, agricultura. Dar nu oricare agricultură, ci una de nișă, așa cum poate fi cultura smochinului, care a livrat și ideea festivalului. Sau invers. Nicolaie Curici spune că „smochinul a fost adus de un pașă turc, Mustafa Ali Mehmet, dar nu numai aici, ci în toată clisura, poate chiar și mai sus, dar numai la Svinița și în insula dispărută Ada Kaleh s-au aclimatizat.“ De-a lungul timpului, fiecare gospodărie avea măcar 4-5 smochini în curte, pentru consum propriu. De când clima s-a îmblânzit cultura s-a extins până spre Drobeta-Turnu Severin. La Svinița, festivalul i-a inspirat pe cei mai gospodari dintre localnici, care au intuit posibilele avantaje de ordin economic. Așa că unii dintre aceștia și-au înființat livezi comerciale, unele cu 500 de pomi, și obțin venituri fie din vânzarea produsului ca atare, fie prelucrat sub formă de dulceață, gem, compot sau, ei da, țuică! Primarul știe că „nu se poate trăi din smochin, dar acesta vine în completarea veniturilor obținute din alte activități sau pensie.“

„Te dau afară pe ușă, intri pe geam“

În condițiile unei localități mici, cu venituri modeste la bugetul local, este foarte interesant cum a reușit administrația locală să rezolve problemele care țin de infrastructura publică. Să aibă, de exemplu, toate drumurile asfaltate. Mă rog, un răspuns ar fi, cum spune primarul Curici: „te dau afară pe ușă, intri pe geam“, asta apropo de insistența de a susține proiectele ba la Consiliul Județean Mehedinți, ba la Guvern. Majoritatea investițiilor au fost realizate prin parteneriate cu județul, prin Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL) și din fonduri europene (mai ales în asociere cu alte localități, fiindcă punctajul dezavantajează comunele mici). Tot primarul a făcut un inventar: „ Ideea este să ai proiecte, să le scrii bine, să le depui atunci când e momentul oportun. Noi avem toate clădirile publice – cămin cultural, școală, bibliotecă, dispenar, primărie – reabilitate. Avem apoi alimentare cu apă și rețea de canalizare, cu stație de epurare modernă. Am pus la punct și un centru de informare și promovare turistică. Sunt 3-4 proiecte pe fonduri europene, unul ce vizează construirea unui centru multifuncțional pentru persoanele de vârsta a treia, cu beneficiari din mai multe comune. Dar planurile privesc și realizarea unei capele, a unor drumuri agricole, extinderea alimentării cu apă și a rețelei electrice pe DN 57, pentru a da posibilitatea edificării altor pensiuni turistice. De suflet imi sunt două proiecte: refacerea Cetății Tricule și dezvoltarea potențialului turistic.“ Apropo de turism, în afară de oferta generoasă a Dunării, nu ar fi de neglijat nici fructificarea legendelor Muntelui Trescovăț („cel care trăznește“) sau Olimpul din Clisura Dunării, care își leagă povestea cumva cu cea mai veche așezare umană din Europa, ce datează de acum 9.000 de ani, din cultura Schela Cladovei-Lepenski Vir. Se spune că oamenii primitivi se speriau de tunetele și de fulgerele ce ar fi venit de la „Soare Răsare“ (răsăritul se ivea de după munte) și de aceea îmbunau Olimpul cu jertfe. Bine, ar mai fi de adăugat Muzeul etnografic din Svinița, morile cu ciutură, două dintre ele, de pe Valea Povalina, reabilitate de Primărie și musai festivalurile care pun în valoare tradiția și cultura populară: al Smochinelor, cel ce a inspirat articolul de față, Festivalul Satelor Dunărene, Festivalul Sportului și Festivalul Muzical al Minorităților.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Sate

Berzasca, de la satul minier de altădată, la primul... sat lacustru din România

Prin Berzasca trec toți turiștii și călătorii care aleg ca traseu Clisura Dunării. Dacă însă, ca orice om instruit, te informezi anticipat despre traseul unei vacanțe în această zonă, prima dată vei găsi informații nu despre localitatea ca atare, ci despre „satul lacustru“. Adevărul este că amenajarea de pe Dunăre este cea mai vestită și căutată, dar nu singura care merită vizitată, știută, povestită.

Comuna Berzasca (74 km amonte de Orșova și 58 km aval de Baziaș), din județul Caraș Severin, este atestată documentar din 1692, dar evident că așezarea există pe vremea ocupației romane și chiar de mai înainte, așa cum sugerează descoperirile arheologice din zonă. Numele vine din slavonă, „bîrza“ însemnând „repede“, pesemne de la afluenții Dunării, care se învolburează la fiecare ploaie mai mare, în căderea lor rapidă de pe versanți. Localitatea are în componență satele Berzasca, Bigăr (cel mai izolat), Cozla (sat minier), Drencova (strămutat lângă Berzasca în timpul lucrărilor hidroenergetice de pe Dunăre) și Liubcova, având o populație de peste 2.800 de locuitori, într-o multiculturalitate specifică Banatului Montan: români, sârbi, cehi, bulgari, romi. De exemplu, satul Bigăr a fost înfiinţat în 1826-1827, prin colonizarea cu cehi din regiunea Boemia, iar Liubcova (1690), cândva cu populație pur românească, a preluat numele de la sârbii ce s-au stabilit pe aceste meleaguri.

Înainte de minerit

În urmă cu trei decenii, comuna avea economie puternică, bazată în principal pe industria extractivă a cărbunelui și mai puțin pe exploatarea lemnului. Când economia a căzut, mai cu seamă mineritul, peste toată suflarea de acolo s-au așezat resemnarea, sărăcia, teama, lipsa de perspectivă. Curând însă norocul le-a surâs; dar e un „noroc“ cu un fel de ochi care plânge, fiind vorba despre războiul din fosta Iugoslavie și embargoul energetic decretat de ONU. România a fost nevoită să-l respecte, ca stat candidat la NATO. Bine, asta se spunea oficial... Fiindcă chiar și autoritățile știau – și au închis ochii –despre contrabanda cu combustibil de pe Dunăre, de la granița cu Serbia. Este un adevăr pe care nu-l ocolesc nici documentele localității (monografia): „pe fondul unei supravegheri deficitare (n.n. – intenționată, spun alții) se intensifică în acei ani contrabanda cu produse petroliere în Clisura Dunării, proces în care se implcă și mulți cetățeni ai comunei. În acea perioadă are loc pătrunderea unei importante mase monetare în zonă, ceea ce a adus la creșterea fulgerătoare a veniturilor locuitorilor. Aceștia și-au construit case ori le-au renovat pe cele vechi, în general au investit mult în dezvoltare. Nivelul de trai a crescut semnificativ.” Finalizarea conflictului armat a tăiat și veniturile, iar oamenii au revenit la viața normală. Se închideau și ultimele mine, iar la orizont se întrevedea iar decăderea... Cât de cât viabile mai erau (și sunt și astăzi) activitățile secundare precum agricultura, transportul fluvial, pescuitul.

Și după minerit

Asta până când Primăria Berzasca a rezolvat, cum-necum, cu proiecte europene ori finanțări guvernamentale și județene, infrastructura: s-au reparat căile rutiere, s-a aprovizionat zona cu apă potabilă în sistem centralizat, s-a introdus canalizarea... Plus că situarea pe DN 57 Drobeta-Moravița este un avantaj major. Chestiuni numai bune pentru încurajarea turismului, fiindcă aceste sate riverane fluviului în principal pe turism se pot bizui de aici înainte. Dar să vedem ce mai oferă localitatea, în afară de Dunăre (defileul Baziaș-Gura Văii). În primul rând, are o natură bogată, zona făcând parte (nu în totalitate) din Parcul Național Porțile de Fier (oarecum limitativă ca perspectivă de dezvoltare, dar nu într-atât încât să împiedice o anumită bunăstrare măcar pentru o parte a populației). Regiunea este predominat de munte (Munții Almăjului și Locvei), cu văi adânci și înguste, maluri abrupte și culmi ce nu depășesc însă 700 m altitudine. Relieful a permis imaginarea unor trasee de la Berzasca înspre: cascada de tuf „Pisătoarea“ și peșterile Gaura Cornii,  Dumbrăvița Mică și Pepa, Voinicovăț, Cleantul Panzii și Cleantul Zbegului, Socolovăț, Zamonita, precum și traseele Debeliug-Bigar, Trescovăț și Șvinița-Tricule, Valea Sirinia. Ultimul, care se suprapune cu o vizită în satul izolat Bigăr, urmează cursul de apă Sirinia, de unde se desprind peisaje încântătoare, dar remarcabile sunt stâncile colorate, grație rocilor diverse, în uimitoare nuanțe de trandafiriu, până la verde. Ca obiective de vizitat ar fi Cetatea Dranco, cu zidurile rămase în mijlocul apelor, ruinele mănăstirii de la Sirinia, Cetatea dacică de la Stenca Lubcovei, Biserica Ortodoxă Sf Mihail și Gavriil, construită în 1772. Bineînțeles că vedeta locului rămâne Dunărea, pe lângă care s-au construit 8 unități de cazare, cu 157 de locuri. Este indiscutabil însă că celebritatea este adusă de complexul Egreta, prima stațiune lacustră de pe Dunăre, din România, denumit și „sat plutitor“, a cărei popularitate crește de la an la an, fiind printre recomandările asociațiilor turistice din întregul Banat Montan.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

După 4 ani în Spania doi tineri prind rădăcini la Clisura Dunării

Autorităţile se plâng că forţa de muncă pleacă spre alte meleaguri, dar nu fac nimic pentru a contracara această migraţie. Nici chiar atunci când tinerii români se întorc în ţară cu gândul de a porni o afacere. Chiar şi aşa, fără sprijin din partea statului, un român şi-a luat inima în dinţi şi a investit toată avuţia lui dobândită prin străini în creşterea animalelor. Cu un strop de curaj şi alături de familie s-a calificat ca „tânăr fermier“ pe Măsura 112, de unde a obţinut 24.000 de euro. Prea puţin pentru planul gândit de protagonistul articolului nostru, dar un start bun pentru a impulsiona afacerea.

Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea

L-am cunoscut pe Adrian Dogaru prin intermediul Grupului de Acţiune Locală „Poarta Almăjului“ al cărui reprezentant ne-a dus chiar în zona Zascoc, la 3 km de comuna Berzeasca, judeţul Caraş-Severin, pe dealurile unde păşunau oile şi caprele tânărului fermier. Am lăsat în urmă asfaltul şi am pornit pieziş pe un drum de pământ săpat probabil în deal chiar de cel care se instalase la câţiva zeci de metri altitudine deasupra nivelului Dunării. Urcând, mă şi gândeam că doar priveliştea sublimă şi măreţia Dunării ce curge lin la poalele dealurilor compensează sărăcia zonei şi neajunsurile celor care trăiesc aici. Mi-am rotit privirea. Cât vezi cu ochii, dealuri pe alocuri abrupte, cu vegetaţie spontană şi, în rest, linişte. Nici măcar oile pe care aşteptam să le văd nu se arătau. Am aflat mai târziu că mişunau mai sus, păstorite de un cioban. Singurele construcţii care lăsau totuşi să se vadă prezenţa umană în zonă erau saivanul şi stiva de lemne aduse pentru ridicarea vreunei construcţii. Ne-am apropiat şi am aflat povestea lui Adrian, un tânăr din Buzău, plecat la 18 ani în Spania să crească animale. Asta făcea şi acasă, însă acolo munca era recompensată mai bine. „A fost bine, aveam un salariu mai mare şi am reuşit să strâng ceva bani. Am avut noroc de oameni cumsecade care m-au plătit şi cu 900-1.100 de euro pe lună. Dar era muncă, trebuia să te trezeşti la patru şi jumătate dimineaţa, iar seara stăteam până la miezul nopţii“, îşi aminteşte Adrian. Probabil că ar mai fi rămas în Spania, însă viaţa i-a scos în cale viitoarea soţie, Geoalina Târloşan, cea care avea să-i aducă pe lume primul copil. După patru ani de stat în Spania s-au gândit că împreună ar putea muta munţii din loc, cum se spune, aşa că entuziasmul i-a adus înapoi acasă. „Ştiţi cum este, fiecare ne dorim o familie, iar eu nu am vrut să o întemeiez în străinătate. Voi avea un copil şi vreau să lucrez în ţara noastră. În străinătate degeaba iei bani mulţi, că te simţi ca un sclav. Atâta vreme cât munceai la ei te tratau bine, după aceea dacă se întâmpla ceva, făcea un român ceva, fura de exemplu, băteau apropouri. Asta nu te face să te simţi bine“, explică tânărul. Aşa s-a convins că vorba veche „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea“ este cât se poate de reală.

Instalarea tinerilor fermieri

În octombrie 2013 localitatea Berzeasca, unde se află casa părintească a Geoalinei, a devenit cămin adoptiv şi pentru Adrian. I-au aşteptat cu braţele deschise familiile, care le-au fost alături din primul moment. Mama fetei a demarat imediat procedura de întocmire a dosarului pentru accesarea Măsurii 112 – Instalarea tinerilor fermieri, tatăl băiatului a venit să dea o mână de ajutor la ridicarea saivanului, astfel încât tânăra familie să prindă rădăcini la malul Dunării.

La o lună de la aterizarea în România Adrian a cumpărat primele animale – 160 de oi şi 90 de capre. S-a înhămat la un efectiv mare din start, în care a investit aproape 80.000 de lei. Nu a fost uşor. Începuseră ploile, venise frigul. Timp de două săptămâni şi el şi soţia au dormit alături de animale sub cerul liber. Vremea, care ameninţa sănătatea animalelor, a im­pulsionat construirea saivanului. „Ne temeam pentru capre, care sunt mai sensibile, pentru că oile sunt rezistente la frig. Avem o rasă locală, un amestec de Ţurcană cu ceva sârbesc. Acum pot spune că este o rasă bună de lapte, cu producţii chiar şi de 800 ml la mulsoare“, afirmă Adrian.

Un atu important – tinereţea

Pe când era gata saivanul, tinerii au primit şi ei un adăpost. Chiar acolo lângă grajdul animalelor tatăl fetei a ridicat o „căbănuţă“, după cum spune Adrian. Eu i-aş spune totuşi nu mic adăpost cât o bucătărie de bloc, patru pereţi şi un acoperiş în care aveau un pat, o masă şi o sobă. Fără confort, dar aveau unde pune capul după o zi de muncă. Aşa au trăit mai mult de un an, chiar şi în situaţia când Geoalina era însărcinată. Optimismul, tenacitatea şi puterea de muncă m-au uimit la aceşti tineri.

Între timp efectivul de animale aproape că s-a dublat. „Astăzi avem 430 de oi şi capre, pentru că am mai cumpărat şi avem din efectivul nostru mieluţe şi ieduţe pentru a schimba animalele bătrâne“, explică Adrian.

Meseria de crescător de animale nu le era străină, aşa că nu le-a pus probleme nici în România, însă curiozitatea mea era legată de cum rezolvă valorificarea laptelui. Ei bine, au plecat totuşi cu ceva din Spania. „Ajutându-i pe spanioli să proceseze laptele, am învăţat multe. Ce-i drept, în alte condiţii. Ei erau mai bine dotaţi, aveau tanc de răcire, presă etc. Din păcate, noi nu avem încă aceste dotări, facem brânza ca în România, aşa cum o fac ciobanii dintotdeauna. Asta e, nu se pot face toate odată ca să ajungem la nivelul spaniolilor“, se destăinuie tânărul fermier.

Aşa este, au luat-o treptat şi au început cu Măsura 112 prin care au accesat 24.000 de euro cu care şi-au achiziţionat o motocositoare, însă ambiţia este aceea de a clădi un grajd după norme europene şi de a cumpăra utilaje performante care să le uşureze munca celor 86 de hectare concesionate de la primărie.

Cât am stat de vorbă cu Adrian, soţia şi-a făcut de treabă să aducă oile mai la vale, ca să se poată mândri cu avuţia lor. Deşi aflată în ultimele luni de sarcină, Geoalina nu găsea niciun motiv să se retragă în confortul oraşului, acolo unde au un apartament. Este tot timpul alături de soţul ei, iar el spune că „în munca asta trebuie să fii mereu lângă animale, mai ales că nu găsesc forţă de muncă. Sunt puţini cei care vor şi ştiu să muncească la stână. Trebuie să meargă cu oile, să nu le piardă şi să aibă grijă să nu se rănească“, spune Adrian. Temporar problema este rezolvată: de ajutor le este unchiul tânărului, un băiat venit tocmai de la Buzău şi un atu important – tinereţea. Cum se vor descurca de acum încolo, doar Dumnezeu ştie.

Patricia Alexandra POP

„Ecaterina“, o gazdă primitoare pe Clisura Dunării

Ridicată pe o coamă de deal, cu toate ferestrele spre Dunăre, în comuna Berzeasca, judeţul Caraş-Severin, pensiunea Ecaterina a fost proiectată de un grup de arhitecţi veniţi tocmai din Livorno, Italia. Proprietarul pensiunii, şi în acelaşi timp primarul localităţii, susţine că a construit această clădire pentru a dovedi concetăţenilor că turismul este viitorul economic al zonei. Şi se pare că dreptatea e de partea lui, din moment ce unitatea de primire, de-a lungul unui întreg sezon, are un grad maxim de ocupare.

Ca în multe alte zone ale ţării, la scurt timp după 1989 aşezările din jurul Clisurii Dunării au început să-şi piardă bruma de importanţă economică ca urmare a încetării activităţilor din minerit, a exploatărilor de masă lemnoasă şi a închiderii fabricilor de prelucrare a lemnului. A urmat o lungă perioadă de convalescenţă socială cu şomaj ridicat şi oameni care nu-şi mai găseau „obiectul muncii“. Trebuiau să se orienteze spre altceva. Au urmat, probabil, multe încercări eşuate. La rându-i, trecând prin multe experienţe şi experimente, care n-au adus plus-valoare comunităţii pe care o conduce, primarul Petru Furdui, aflat la al cincilea mandat, şi-a dat seama că turismul poate fi singura salvare. „După 20 de ani începem să creionăm un alt drum comunităţii noastre, uitând de industrie şi privind, în viitor, spre turism. A fost o decizie grea pe care am luat-o şi a trebuit să fie urmată de un exemplu. La un moment dat am intuit că fondurile europene ar fi şansa prin care să se poată face această reconversie. Am purtat multe discuţii cu posibilii beneficiari ai fondurilor europene plecând de la resursa umană pe care o avem în zonă, cea rămasă fără serviciu ca urmare a disponibilizărilor în activităţile din minerit şi conexe. Au trecut pe la noi caravane SAPARD, caravane FADR, care prezentau oportunităţi investiţionare şi soluţii pentru viitorul comunităţii. Atunci am adunat oamenii şi am încercat să-i convingem. Pe o parte dintre ei i-am şi convins că aceasta este soluţia. Am accesat fondurile pe Măsura 313 din cadrul programului FADR pentru dezvoltarea structurilor de primire turistică, adică ridicarea unei pensiuni cu o finanţare de 50% din partea fondurilor europene şi 50% cofinanţare. Ca să dau un exemplu că se poate, am beneficiat de 200.000 de euro de la comunitatea europeană şi am adăugat eu încă 200.000 de euro“, afirmă primarul.

Un business de familie

„Până la urmă este o afacere de familie, fiindcă în cazul de faţă beneficiarul este societatea pe care o deţine soţia mea. Am spus eu că beneficiarul a participat cu 200.000 de euro, dar situaţia nu este chiar roză! Asta deoarece a fost greu să obţinem creditele şi atunci a fost nevoie de o reuniune de familie. Aşa că toată familia a pus la bătaie patrimoniul fiecăruia, gajând tot ce se putea gaja în favoarea băncii. Nu înseamnă că acum toţi sunt implicaţi în activitatea pensiunii, dar urmăresc îndeaproape activitatea, cu emoţie, dacă este o reuşită sau nu. Dar noi încercăm să demonstrăm că este o reuşită. Pensiunea Ecaterina poartă numele soţiei mele. Ideea de o construi a fost ca urmare a sfaturilor unor arhitecţi italieni care au lucrat la strategia de dezvoltare a comunei noastre. A fost inaugurată în august 2013, de Sfânta Maria. Are 9 camere şi un apartament, o piscină şi un restaurant cu o capacitate de 40 de locuri. Deşi este amplasată pe o coamă de deal, ai senzaţia că, de fapt, te afli chiar pe malul apei. Este o construcţie lungă, cu o şarpantă în două ape, arhitectura fiind în spiritul construcţiilor tradiţionale din această zonă. Făcând-o sub această formă, toate camerele au vederea spre Dunăre, niciuna spre deal.“

Concurenţa aduce plus-valoare

Având atâţia ani de experienţă în ceea ce priveşte gospodărirea comunităţii ca primar, Petru Furdiu ştie că numai cu o pensiune nu se face primăvară turistică. De aici preocuparea permanentă ca şi alţii să investească în acest segment economic. Ştie că mai multe pensiuni înseamnă automat un număr mai mare de turişti dispuşi să-şi facă vacanţe şi să cheltuiască bani pe teritoriul comunei. „În primul rând vreau să-i ajut pe ceilalţi care au rămas în urmă cu investiţiile, deoarece, aşa cum spuneam, am convins pe mai mulţi să investească în acest domeniu. Este o pensiune lângă noi care e nefinalizată, dar se finalizează anul acesta. Mai este complexul lacustru care este şi el în întârziere, dar sperăm ca în luna iunie să se locuiască în el. Concurenţa aduce plusvaloare, vorbesc acum din punctul de vedere al administratorului unei comunităţi. Dacă există o singură structură de primire turistică, aceasta nu va putea să o ducă bine, pentru că este limitat numărul de vizitatori. Conceptul nostru este de a dezvolta cât mai multe astfel de unităţi de primire a turiştilor“.

Un neamţ la porţile Dunării

Latinii spuneau că acolo unde ţi-e bine, acolo e patria (ubi bene, ibi patria). Primarul ştie povestea unui neamţ venit cu iahtul pe Dunăre şi stabilit la ei, în Clisură. „Avem pe teritoriul comunei un cetăţean german, profesor de educaţie fizică, care a venit cu iahtul din Germania şi a acostat undeva pe malul Dunării, pe raza comunei mele. Acolo unde a acostat şi-a şi construit o casă. Mi-a mărturisit că cel mai frumos teritoriu pe care-l străbate Dunărea, de la izvoare şi până la vărsare, este în momentul când intră în acest defileu. Nu exagerez când spun că zona noastră concurează şi chiar depăşeşte în frumuseţe Delta Dunării. În fiecare an, în fiecare sezon, cel puţin 4 luni de zile, această zonă este tranzitată de vase de croazieră. Ne place să le vedem, dar suntem dezamă­giţi că nu opresc pe teritoriul României, fiindcă nu există infrastructură portuară şi nu este pregătită ţara noastră să ofere ceva turiştilor, ca să fie interesaţi să acosteze. Dar să sperăm că în următorul ciclu financiar, 2014-2020, să reuşim să facem acele lucruri ca ei să cheltuiască pe teritoriul nostru şi, implicit, şi-n pensiunea mea“, încheie zâmbind primarul la gândul că, într-o bună zi, în pensiunea lui se va vorbi şi se va comanda în toate limbile pământului.

Facilităţi

Pensiunea dispune de nouă camere duble şi un apartament, restaurant şi bar, piscină gratuită, internet wi-fi gratuit, parcare gratuită, tv prin satelit, cutie de valori, minibar în cameră. Proprietatea oferă un serviciu de închiriere de schijet, iar la cerere se pot organiza excursii cu o ambarcaţiune, la un cost suplimentar. Preţ: single – 180 lei, dubla – 200 lei, apartament – 300 lei. Contact: 0737.314.714 ; 0355.083.907. În zonă: cetatea Drencova la 4 km, vechea mină de cărbune la 6 km şi cascadele Sirimia şi Bigăr la 10 km de proprietate. 

Patricia Alexandra POP,

Paul Rogojinaru