În arhivele sale, România a înscris, de-a lungul timpului, 98 de soiuri de viță-de-vie (60 pentru vinuri roșii și 30 pentru vinuri albe) cultivate din cele mai vechi timpuri și asimilate, create de țăranul român și, de vreun secol, de specialiști. Mare parte dintre ele au dispărut între timp. Astăzi se păstrează în cultură o rezervă de soiuri foarte valoroasă: Băbească neagră, Busuioacă de Bohotin, Crâmpoșie, Fetească neagră, albă și regală, Frâncușă, Galbenă de Odobești, Grasă de Cotnari, Zghihara de Huși, Șarba, Tămâioasă românească și altele.

Fetească Albă

Cultivat cu mult înainte de apariția filoxeriei, denumit și Leanka, Poama fetei, Păsărească albă sau Mädchentraube în Germania, soiul Fetească albă este cel mai răspândit în țara noastră, fiind cultivat cu rezultate foarte bune, grație adaptabilității sporite, în Translvania, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea. Se găsește, de asemenea, în cultură în Republica Moldova, Ungaria și Germania. Strugurii sunt de mărime medie, tronconici, mai rar aripați, cu boabe rotunde de mărime medie spre mică, de culoare galben-verzui și cu punct pistilar vizibil. Producția la hectar variază între 7-9 tone, aceasta putând fi și mai mare, dar în detrimentul calității. Vinurile albe se remarcă prin finețe și echilibru, au potențial de învechire; gustativ capătă arome de citrice, floare de tei, flori de câmp, fân sau caisă coaptă.

Crâmpoșie

Denumit și Cârlogancă sau Băldoaie (Oltenia) ori Ciolan (Muntenia), soiul Crâmpoșie are un trecut necunoscut în totalitate, cultivat în special în podgoriile Dealu Mare (Prahova și Buzău) și Drăgășani (Vâlcea). În 1972, un grup de cercetători de la Stațiunea de Cercetare din Drăgășani a obținut varianta selecționată, utilizată astăzi în cultură, care asigură producții de 7-10 tone/ha, mai mare (15 tone) în anii favorabili. Vinul obținut din acest soi este sec, alb, cu tărie alcoolică moderată; se pot asocia cu preparate culinare pe bază de pește, carne de pasăre și de vită ori poate fi servit între mese, ca aperitiv. Boabele mari și crocante fac ca soiul să fie utilizat și ca strugure de masă.

Tămâioasă românească

Soiul, cultivat în toată Europa și cunoscut sub numele de Muscat în Franța, Muscadel în Spania, Muskuty în Grecia, este cunoscut de atâta vreme în România încât este considerat autohton. Se pare însă că ar avea rădăcini pe undeva prin Grecia. La noi se cultivă în podgoriile din Oltenia, Muntenia și Moldova, o faimă deosebită căpătând vinurile obținute din Tămâioasă de Cotnari. Este un soi de vigoare mijlocie, cu strugurii de 16-20 cm lungime, boabe sferice, verde-gălbui, cu nuanțe ruginii pe partea însorită la coacere. Producția curentă este de 5-8 tone/ha, mai mare, până la 10-14 tone/ha, în anii cu favorabilitate maximă. Produce vinuri superioare, intens aromate, seci, demiseci sau licoroase, în funcție de an.

Busuioacă de Bohotin

Este cunoscut și sub numele de Tămâioasă de Moldova sau de Bohotin ori ca Muscat violet în Rusia, Franța, Germania sau Italia. Deșii unii susțin că ar avea origini prin Franța, românii i-au atribuit certificatul de naștere în satul Bohotin (comuna Răducăneni) din Iași. În 1936 vinul i-a fost prezentat chiar regelui Carol al II-lea care, fermecat de gustul licorii, a spus o vorbă devenită legendară: „Nu în picioare, ca la împărtășanie, ci în genunchi, ca la spovedanie.“ Cele mai bune vinuri din acest soi se obțin în podgoriile din sudul Iașiului, Huși (Vaslui) și Dealu Mare. Strugurii sunt cilindrici, cu boabe îndesate și turtite în ciorchine, de culoare violet închis, cu gust tămâios intens. Producția este de 6-8 tone/ha. Vinul are parfum, gust deosebit, fiind de culoare rubinie, dulce sau demidulce.

Fetească neagră

Soi autentic românesc, cunoscut din timpuri străvechi sub numele de Poama fetei, Coada rândunicii, Păsărească neagră, Feteasca neagră produce un vin roze sau roșu superior, catifelat, fin echilibrat. Se cultivă aproape exclusiv în România și Republica Moldova, dând rezultate bune mai ales în nordul țării, dar și la Ștefănești și Dealu Mare. Strugurii sunt mijlocii spre mari, cilindro-conici, biaripați, iar boabele intens pruinate sunt mijlocii, sferice, așezate dens, de culoare violaceu închis. Producția este de 7-8 tone/ha.

Băbească Neagră

Este un soi exclusiv românesc, ale cărui origini se duc prin perioada geto-dacică, dar în prezent este atribuit Nicoreștiului (Galați). Este cunoscut și sub numele de Crăcană – la Odobești, Rară neagră – la Chișinău și în general în Republica Moldova, Căldărușă – la Iași, Rășchirată, Crăcănată, Neagră băbească – în sudul țării. Este cultivat cu rezultate excelente în podgoriile Nicorești, Odobești, Cotești, Panciu și Purcari, în Moldova de peste Prut. Strugurii sunt rămuroși, cu boabe de mărime mijlocie, rotunde, puțin turtite, de culoare neagră-albăstruie, cu o productivitate de 8 tone/ha. Vinurile roșii sunt ușoare, mai puțin extractive, iar soiul se pretează pentru produția unor vinuri spumante roze și roșii, unice ca gust și aromă.

Mai multe despre subiect într-un viitor număr al revistei Lumea Satului.

Maria BOGDAN

Câte povești nu s-au spus la un pahar cu vin? Multe, cu siguranță, dar oare câte povești despre vin s-au spus la un pahar cu vin? Ar fi destul de greu să precizăm acest lucru, în schimb, la o degustare de vin, am aflat povestea Busuioacei de Bohotin. Cel care ne-a lămurit cu privire la originea acestui soi a fost nimeni altul decât domnul profesor Ioan Nămoloșanu, un bine-cunoscut degustător de vinuri și cadru didactic al Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București.

Oare proveniența vinului este chiar la Bohotin, așa cum am fi tentați să credem după denumire? De aici a pornit discuția care a continuat cu prezentarea unei povești transmise până acum doar prin viu grai.

„Povestea acestui soi am auzit-o de la o persoană autorizată, care a trăit în perioada interbelică și care participa în acele vremuri la anumite întâlniri din lumea bună a Iașiului. Domnia sa mi-a spus că a băut vinul pentru prima oară la o doamnă colonel, la reședința acesteia undeva pe lângă localitatea Bohotin. Acolo, la vila acestei doamne, cei mai distinși oameni din zona Iașiului se reuneau la o cafea bună și un pahar de vin. Vinul arăta ca unul rosé, dar care ducea mai mult spre roșu, dar nu roșu foarte rubiniu, ci unul spre culoarea frunzei de ceapă. Avea o aromă plăcută care ducea spre busuioc, de unde și numele Busuioacă, de la planta aromatică. Dar trebuie precizat că nu este vorba despre busuiocul pe care îl cunoaștem foarte bine cu toții, ci despre cel roșu care are o aromă mai înțepătoare, mai bărbătească un pic. Această persoană mi-a mai spus că doamna colonel nu făcea decât un mic butoiaș de vin, pe care îl desfăcea cu prilejul ocaziilor speciale. Inițial avea doar vreo 20 de butuci într-o plantație înființată cu viță-de-vie adusă din Franța după marea invazie filoxerică în România. De aceea credem că originea Busuioacei noastre este de fapt în soiurile franțuzești, poate chiar în renumitul Frontignan. Dovada vie de astăzi este faptul că s-a adaptat foarte bine condițiilor pedoclimatice din țara noastră și preluat din specificitatea locurilor. Personal am avut posibilitatea de a ajunge la Frontignan, la un mare concurs internațional de vinuri, și am prezentat o Busuioacă. Ce-i drept, nu a luat decât o diplomă prin care se atesta calitatea vinului deosebit și asta pentru că era cu totul și cu totul altceva decât vinul de Frontignan. Acesta din urmă știm că este un vin rosé sec care merge foarte bine la fructele de mare, în timp ce Busuioaca noastră este un vin complex, demisec sau demidulce, care poate fi consumat de sine stătător, dar și acompaniat de o cafea sau de bunătățile care se servesc spre sfârșitul mesei. Extinderea Busuioacei de Bohotin a putut fi observată în zonele limitrofe Iașiului după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai apoi soiul a fost preluat în stațiunile de cercetare, în colecțiile ampelografice cu soiuri românești (n.r. ampelografie – știință care se ocupă cu studiul morfologic, fiziologic și de producție a soiurilor de viță-de-vie). Și de aici au fost selectate clone care au ajuns ulterior în plantațiile românilor, iar vinurile pe mesele iubitorilor de vin“, ne-a povestit domnul Nămoloșanu.

Iată deci că asemănările României cu Franța nu se opresc doar la cele în care Bucureștiul este Micul Paris, la originile latine sau la asemănările limbilor materne, ci și la vinurile rosé tot mai apreciate pe întreg mapamondul.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 52

Cu mii de ani în urmă, pe lângă activitatea de bază, care era păstoritul, locuitorii de atunci ai spațiului pe care se întinde acum România se îndeletniceau și cu viticultura. Bineînţeles, într-o formă simplă, rudimentară. Azi, nobila licoare recunoscută în lume prin soiuri alese precum Feteasca Albă şi Feteasca Regală, Grasa de Cotnari și Galbena de Odobești (pentru vinuri albe), Feteasca Neagră (pentru vin roşu), Tămâioasa Românească şi Busuioaca de Bohotin (pentru vinurile aromate) câștigă zeci de medalii la concursurile de profil.

Burebista taie viile, Decebal le replantează

Dacă luăm în calcul legendele și miturile Greciei Antice, se spune că prin însuși Dionysos, zeul vinului, a cărui patrie ar fi fost Tracia, ar fi ajuns grecii să descopere vinul. La rându-i, Homer lasă să se înțeleagă că vajnicii războinici ai regelui Agamemnon s-ar fi aprovizionat cu vin din Tracia, înaintea celor 10 ani de bătălii cu locuitorii Troiei. Mai târziu, poetul roman Ovidius, marele exilat la Tomis, lăuda vinurile Traciei, pomenind că aici se făcea chiar și coniac, prin metoda îngheţării vinului. A venit vremea geto-dacilor conduși de Burebista să practice viticultura la un nivel atât de înalt încât regele s-a văzut nevoit să distrugă plantațiile de viță-de-vie, argumentând că acestea, prin calitatea lor, atrag năvălirile dușmane. Asta cu atât mai mult cu cât vinul bun încețoșa mințile războinicilor săi înaintea marilor bătălii. După un secol şi jumătate, sub conducerea lui Decebal, Dacia își recăpătase statutul de paradis al viței-de-vie. Dovadă că, după cucerirea ei de către romani, provincia apărea reprezentată pe o emisiune monetara imperială (Dacia Felix, a împăratului Traian) printr-o femeie ce ţinea în brațe doi prunci, unul cu un strugure în mână, celălalt cu spice de grâu. Totodată, romanii au adus cu ei soiuri străine de struguri și au aplicat noi tehnici de tăiere a viței. După retragerea acestora, cu toată vânzoleala popoarelor migratoare, ce s-au perindat pe aici, cultivarea viței-de-vie se face în continuare, din generație în generație, cu eforturi reduse și rezultate bune.

Vinul voievozilor

Începând cu Evul Mediu, negustorii și călătorii străini descoperă în cele trei provincii românești soiuri de vin ieftine și de calitate. Sute de ani se exportă în întreaga Europă (Varșovia, Constantinopol, Viena), impresionând prin aromă, gust și prețuri foarte mici. Scriitorii de curte ai marilor case regale se grăbesc să consemneze în cronici nobleţea vinului de la noi. În același timp, ținându-se cont de particularitățile zonale, în cele trei țări românești începe să se practice o viticultură bazată pe anumite sortimente, în funcție de tehnica de îngrijire, tradiție sau arome. Astfel, printre podgoriile cu renume se aflau cele de la Dealu Mare (cu soiuri albe de Gordan, Bragină, Grasă de Cotnari, Feteasca Albă), Odobești (cu soiurile Galbenă de Odobești și Fetească Regală) și Drăgășani (cu soiurile Bragină, Crâmpoșie și Gordan).

Vinurile României Mari

Secolul al XIX-lea debutează îngrijorător cu apariția filoxerei și a manei, fapt ce duce la degradarea viței-de-vie autohtone. Pe baza științei și metodelor europene se încearcă refacerea rapidă a podgoriilor. Se aduc alte soiuri de viță nobilă, în special cele franțuzești, soiuri ce necesită o altă îngrijire și o altă tehnică de cultivare. Cu toate acestea, via autohtonă rezistă competiției. În 1914 izbucnește Primul Război Mondial și viticultura stagnează. Urmează înfloritoarea perioadă interbelică, timp în care vinul are din nou căutare. Pentru puţină vreme, însă, fiindcă al Doilea Război Mondial bătea la ușă stopând iarăși exploatarea normală a podgoriilor. Se instaurează regimul comunist, naționalizarea și condamnarea micului agricultor la cultivarea soiurilor hibride, de o calitate mai slabă, producția obținută fiind folosită exclusiv pentru consum propriu. Astăzi, și prin accesarea unor fonduri europene de către viticultorii de la noi, România cucerește medalii, primește distincții și premii la cele mai importante concursuri de profil, arătând lumii calităţile de necontestat ale vinului autohton.

Paul ROGOJINARU