abonament lumea satului

update 11 Dec 2017

Popas de suflet în Bărăganul de mijloc

În șiragul de localități din Valea inferioară a Călmățuiului, în cuprinsul Bărăganului de mijloc, de la Cireșu la Ulmu, Zăvoaia, la Bordei Verde, Lișcoteanca, Bărăganul, Lanurile, Viziru și la orașul rural, Însurăței, se distinge comuna Dudești, constituită abia din 1968. Localitatea, la 70 kilometri de Brăila, cu 4.000 de locuitori, cu trei sate și aproape 2.000 de gospodării, este azi un important punct de reper al județului – a apărut în zona căii ferate, veche de prin 1886, drum feroviar pe ruta Făurei-Dudești, la Țăndărei și Fetești. Această comună, cu o vechime de peste jumătate de secol, are o moșie ce se întinde pe mai bine de 11.000 ha, plus și 470 ha de pădure de salcâmi, pare fără de sfârşit în întinsa geografie a Brăilei. Punctată, ici-colo, de movile, în fapt, morminte tumulare, dintre care se remarcă „Gemenele“ și „Barbă Lată“, de fântâni vechi de secole, dar și de o sumedenie de cruci de piatră, mărturii epigrafice insolite, cu scrieri în paleografie chirilică slavonă, semne vii ale vremurilor apuse, Li se alătură, în satele principale, Tătaru și Dudești, originale puncte muzeale complexe, găzduite de cele două școli ale comunei, care, cu o veche istorie, se remarcă prin dotări speciale, cu remarcabile reușite în plan didactic – școlar la nivelul județului Brăila.

Satul principal, Tătaru, cu acel lac devenit celebru pentru apele sale și mult căutat de ornitologi, înscris în Patrimoniul cultural Natura – 2000, are o mare pondere în geografia comunei. Și ca număr de locuitori, dar și ca suprafață agricolă. Aici remarcăm Biserica-catedrală, ctitorită în 1830, unică pentru dimensiunile sale în perimetrul imens al Bărăganului. Un istoric local, Nicolae Șeitan, a descoperit în zona Lacului de la Tătaru urme de ceramică, identificată a fi din cultura Dridu, veritabile semne de viețuire de milenii, care confirmă astfel indirect ştirile privind existența unui mare număr de așezări omeneşti, așijderea şi de înflorire a vieții economice de la Dunărea de Jos, în lunga perioadă de timp de până la întemeierea Țării Românești. Aici, la Tătaru, o stradă poartă numele lui Stroe Ivașcu, fruntaș al satului, deputat în vremea lui Cuza, fapt atestat și de Muzeul de Istorie al Brăilei, o personalitate istorică de primă mărime a satului. Însoțitorul nostru, dl Romică Orășanu, secretarul Consiliului Local (foto), ne spune și de un alt fiu al acestui sat, celebrul profesor Nae Ionescu, strănepot al lui Stroe Ivașcu. cunoscut și ca fost prim-ministru al României, ca filozof, logician, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, mentor al lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Petre Țuțea.

Aici, la Tătaru și la Dudești, Badea Cârțan, transilvanul de la Cârțișoara, a coborât la vremea sa, cu mioarele de aici, până la Ciulnița, pe care apoi le-a lăsat în grija unui consătean, de unde a plecat la Roma, cu desaga în spate, ca să vadă cu ochii săi Columna lui Traian. Asemeni lui Badea Cârțan, mulți alți oieri din zona Sibiului şi a Brețcului au coborât și s-au statornicit pe aici, la marginile satelor brăilene.

„În casele aflate pe această șosea care șerpuiește prin fața caselor noastre, țăranii de azi sunt, asemeni înaintașilor lor, după cum vedeți, la fel de gospodari, mândri, prietenoși, cinstiți, uniți la treabă și la necaz“, ne mai spune dl Romică Orășanu.

Satul își schimbă continuu înfățișarea

Vizitând acum satele Tătaru și Dudești, nu pot să nu-mi reamintesc de pașii făcuți pe aici, mulți ani la rând, cu foarte mulți ani în urmă, pe când, adolescent fiind, treceam în vacanțe, cu căruța, cu tatăl meu, de la Padina-Buzău, cale de zeci kilometri distanță, înspre și dinspre Școala inferioară de agricultură de la Viziru, unde eram elev internist. Reflectez acum cât de mult s-au schimbat în bine aceste așezări în ultimii ani. Încântă îndeosebi mulțimea de case noi, ridicate de sătenii care au lucrat în construcții, în țări ale Europei, oameni care revin de acum... acasă și împodobesc locurile natale. Primăria, împreună cu ei, a ridicat și multe edificii noi ori modernizate, dar și școli și grădiniţe, centre culturale, dar și modernizarea Spitalul vechi de peste 50 de ani, aflat acum în curs de reamenajare. Mai sunt azi aici și fabrici încă funcţionale, precum cea de confecții textile, marele siloz de cereale și câte altele.

Acum, pe căldură mare, satul este un mare șantier. Se lucrează cu utilaje moderne, supravegheate de ochiul ager al primarului Marian Bocănel, zi-lumină la modernizarea străzilor, deja asfaltate și iluminate. Se fac ori se refac poduri și podeţe, trotuare. Pe străzile centrale, între care și cea numită Mihai Eminescu, dinspre câmp, întâlnim o mulțime de care și căruțe, pline cu saci de grâu ori cu fân sau fac cale întoarsă, cu gunoi de grajd. Aflăm că la Dudești sunt azi peste 500 de care și căruțe, la concurență aproape cu autoturismele și bici­cletele, toate animând viața satului viu, până în târziul serii.

Pământuri bogate, jinduite și adjudecate de bucureșteni și de străini

Comuna Dudești deține peste 11.000 ha. Dintre acestea 2.500 ha au fost deja achiziționate de cetățeni sau de firme străine, iar altele 500 ha sunt deja în proprietatea unor firme bucureștene. Diferența de teren este lucrată ca la carte, ca și cele care aparțin de acum străinilor. Recoltele sunt excelente, ne garantează interlocutorul nostru. Grâu, porumb, rapiţă, floarea-soarelui. Dar şi pepeni, în principal pepeni galbeni. În acest an, localnicii au cultivat pepeni peste 200 ha. Sunt multe familii care au bostănării pe zeci de hectare, pe care azi le poți întâlni în piețele din Ploiești și București.

Zilele caniculare de iulie provoacă insomnii țăranilor din Dudești. Până acum ploile au venit la timp și au fost consistente. De acum însă este vremea irigațiilor. Apa, adusă din Dunăre, prin Viziru, cale de peste 30 km, nu mai ajunge însă până aici. Doar două din cele șapte stații de pompare mai sunt funcționale. Cu mare greutate s-ar putea uda vreo 2.000 ha. ANIF-ul are aici o bază de exploatare, dar nu dispune nici de fonduri și nici de utilaje pentru refacerea și funcționarea sistemului. Tot câmpul poate fi irigat, ne asigură secretarul Primăriei. „Toată lumea vorbește, ne încurajează, dar nimeni un face nimic concret pentru refacerea sistemului de irigații. Lumea speră acum în sprijinul direct, care ar putea veni de la Guvern. Noul prim-ministru al Guvernului, dl Mihai Tudose, este brăilean și se speră că acesta s-ar putea gândi mai mult şi la brăilenii lui.“

Așa să fie! Oricum, dacă vă aflați prin zonă, ar trebui să faceți un popas și la Dudești. Merită!

GALERIE FOTO


Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Sate

Când Litoralul se mută în mijlocul Bărăganului

Când Dumnezeu a făcut lumea și i-a așezat pe oameni, fiecare la locul său, n-a făcut-o la întâmplare. Doar că ori n-a vrut, ori a uitat să le spună asta și oamenilor. Așa s-a întâmplat și cu locuitorii din Amara. Abia după multe pătimiri și vreo 250 de ani și-au aflat adevăratul rost pe pământ.

O baltă amară în plin câmp

Amara este o așezare situată în plin Bărăgan, la numai câțiva kilometri (mai exact, șapte) de orașul Slobozia. Localitatea se înșiră de-a lungul drumului național ce leagă reședința județului Ialomița de Buzău. Ceea ce atrage atenția drumețului necunoscător al locului este lacul ce se întinde la marginea localității. Un lac lung, cu ape sclipitoare, ce îmbie la răcorire în zilele de vară, când soarele topește câmpia.

Deși de-a lungul vremurilor lacul ar fi trebuit să atragă oamenii în jurul său precum un magnet pulberea de fier, lucrurile nu s-au petrecut deloc astfel. Oamenii veneau, zăboveau scurtă vreme și apoi plecau. Motivul: gustul sălciu al apei și albia sa plină de nămol negru și puturos. Așa că, de la Dromichete (care și-a avut, spun arheologii, reședința la vreo 20 km mai încolo) și până pe la 1680 oamenii n-au locuit decât sporadic aici. Abia în 1684 a fost atestat documentar satul Motâlva, așezat pe pământurile aparținând, pe rând, mai multor mănăstiri. Alexandru Ioan Cuza a fost cel care i-a scos pe localnici de sub puterea ieromonahilor. Apoi, pe la 1864, mai mulți mocani și-au construit bordeie pe malul lacului. După Războiul de Independență, 300 de familii de veterani și tineri însurăței au primit și ei pământ în Bășica Galbenă, după cum a fost botezat noul sat.

Astăzi, aceste așezări nu mai există decât în vechile documente. Prin anii '77 ele au fost incluse în cadrul comunei Amara. În 2004, ca urmare a unei frumoase dezvoltări, localitatea a devenit oraș.

De la zvonuri la dovezi științifice

Dar să revenim la menirea locuitorilor Amarei. Așa cum am spus, la începuturi nu aveau decât blesteme pentru lacul cu apă sălcie. De altfel, nu este foarte clar dacă numele localității se trage de la gustul apei sau de la traiul greu al celor care nu-și găsiseră alt loc sub soare. Căci principala lor ocupație era agricultura. Dar, cu timpul, au început să se ocupe și de legumicultură. Apropierea Sloboziei era un avantaj pe care amărenii l-au speculat din plin. Apoi au început să cultive și pepeni. Și căldura de cuptor din toiul verii a devenit un ajutor nesperat, care făcea harbuzii să concentreze dulceața pe care pământul o refuzase apei din lac. Și așa pepenii de Amara au devenit o marcă a locului. „Așa cum în partea de vest a Câmpiei Române sunt pepenii de Dăbuleni, aici, în Est, sunt cei de Amara“, spune doamna Viorica Andrei, directoarea Casei de Cultură din oraș.

Încă de prin anul 1850, boierii care aveau moșii prin împrejurimi au început să audă câte ceva despre puterile tămăduitoare ale apei din lac. Se vorbea că ar putea domoli durerile reumatice și chiar ar putea ajuta pe tinerele boieroaice să se vindece de „sterpenie“. Și pentru că încercarea era gratis, tot mai mulți au fost cei care au făcut proba. Și cei mai mulți dintre ei nu au avut ce regreta. Chiar dacă nu s-au vindecat cu totul, bolile li s-au ușurat. Și pentru că omul mulțumit este cea mai bună reclamă, faima locului s-a întins repede.

Deja prin 1870 lacul devenise faimos și au apărut primele amenajări, rudimentare, pentru băi. În anul 1887, chimistul Petru Poni desluşea şi cauzele ştiinţifice. Apele lacului conţin numeroşi compuşi sulfo-sodici, iar nămolul saprofelic de pe fund are proprietăți similare celui de la Techirghiol. Consacrarea deplină a Amarei ca stațiune balneară a venit în anul 1889, când Ion Lahovary a menționat-o în „Marele atlas geografic la României“.

O stațiune balneară în inima Bărăganului

„De la începutul secolului trecut, stațiunea a început să se dezvolte. Au apărut tot mai multe dotări, plaje amenajate, locuri de cazare. Pe la 1900, stațiunea noastră era pomenită și în ziare din Budapesta“, povestește doamna Viorica Andrei. „Apoi a venit războiul și, o vreme, nimeni nu s-a mai ocupat de turism. Adevărata dezvoltare, explozivă, a stațiunii a avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial“, istorisește directoarea casei de cultură. Cel care a pus umărul la aceasta a fost medicul Ștefan Ionescu Călinești. „Prin anii '60 a fost repartizat la Amara, ca medic al comunei. Soția sa suferea de mai multe afecțiuni. El a tratat-o, cu bune rezultate, cu preparate realizate de el din nămolul scos de pe fundul lacului. Așa se spune că a fost creată gama Pell-Amar“, ne mai dezvăluie Viorica Andrei.

Cert este că Pell-Amar a fost vreme de zeci de ani unul dintre brandurile românești cele mai cunoscute, alături de Gerovital. În cadrul Hotelului Parc din București a funcționat un centru de tratament geriatric cu acest produs. Astăzi, practic a dispărut, chiar dacă mai există unele încercări de revitalizare. În anii comunismului Amara devenise una dintre cele mai renumite stațiuni balneare din țară. Trei complexe de tratament, însumând peste 2.000 de locuri, s-au construit. Unul era destinat membrilor CAP, altul sindicaliștilor, iar al treilea aparținea OJT. Într-o perioadă, unele dintre ele funcționau chiar și iarna.

În stațiune se tratează afecțiuni dermatologice, respiratorii, renale, endocrine, digestive, afecțiuni reumatice ale aparatului locomotor, procese degenerative articulare, boli ortopedice sau posttraumatice, afecțiuni ginecologice, afecțiuni nervoase, precum pareze sau unele paralizii.

„Tradiții“, la 50 de ediții

După Revoluție a urmat o perioadă de oarecare degringoladă. Românii descopereau gustul concediilor în străinătate, nu-i mai pasiona un sejur în inima Bărăganului. Apoi, încet-încet, lucrurile au revenit la matcă.

Pe de o parte, locuitorii comunei și apoi orașului s-au văzut obligați să-și ia soarta în mâini. În anii comunismului, nu prea mulți dintre ei lucrau în complexurile turistice. Preferau marile fabrici din Slobozia. Dar, rând pe rând, acestea au început să se închidă. Așa că, de voie, de nevoie, au început să se ocupe și de turism.

Pe de altă parte, autoritățile locale s-au implicat și ele. Așa se face că acum, pe lângă cele trei baze de tratament mai vechi, au mai apărut alte câteva noi. Și vechile plaje au fost reamenajate, astfel încât să se ridice la cele mai înalte standarde.

„Primăria s-a gândit și la tineri sau la cei care însoțesc persoanele venite la tratament. Pentru aceste categorii nu se prea găseau distracții în zonă. Așa că a fost reamenajat parcul, care are 64 ha. Acolo se pot face plimbări cu bicicleta sau cu ponei. În foișorul din centru cântă fanfara. Avem și numeroase terenuri de tenis, fotbal, volei etc. Au fost construite și centre destinate organizării de evenimente sau conferințe. Pentru zilele mai reci există piscine acoperite și centre spa. Putem spune că Amara poate oferi celor care vin aici aceleași facilități ca orice stațiune de pe Litoral, de exemplu“, a conchis Viorica Andrei.

Și într-adevăr lucrurile stau exact așa. Ca să nu mai vorbim despre cele șase festivaluri care au loc aici în fiecare vară. Iar faptul că există o frumoasă tradiție este dovedit prin aceea că festivalul anual de muzică ușoară „Tradiții“ a împlinit deja 50 de ediții!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 50-51

  • Publicat în Turism

Padina, comuna vestită de la Gura Bărăganului, unde agricultura este azi la ea acasă

Ca să ajungi aici îți trebuie mult timp și răbdare, dar și dor de satul natal, o așezare pierdută în nesfâr­șita câmpie a Buzăului, de la limita cu cele două județe, Brăila și Ialomița. Din orașul reședință de județ o iei ușor pe Calea Mării, înspre Slobozia. Străbați prin drumuri prăfuite o salbă de așezări rurale, aproape pustii la vremea toamnei și te minunezi cum seceta nu prea a lăsat urme. De la Țintești și Pogonele, alături de conacul vestit al ministrului Garoflid, de altădată, treci prin Maxenu și Smeeni, alături de Brădeanu și de Caragele, dar și prin alte sate cu nume care vin din vechime, precum Călțuna, Udați, Moisica și Albești, până la orașul rural, de dată recentă, Pogoanele, vestit mai mult prin bostănării și morile sale de vânt decât prin edificii strălucitoare. După o cale de aproape 50 km ajungi, în sfârșit, la Padina, satul natal al subsem­natului, localitate care numără peste 4.000 de locuitori, vechi de peste jumătate de veac de existență documentară. În dreapta și în stânga, la zeci de kilometri, sate vestite precum așezările ialomițene Cocora, Colelia, Miloșești și Reviga (care amintește de acel Rovigo de azi, oraș din Delta Padului) și până la Movila Ciocilor și cea a Dudeștilor Brăilei. Satul acesta datează din vremea voievodului muntean Radu Paisie. La mică distanță de sat, un monument votiv cioplit din piatra altor timpuri, Crucea Curiganului, amintește că acolo ar fi fost locul întemeietorului așezării, Bândea Mocanul, cel care și-ar fi așezat târla aici. Crucea mai amintește și de stația de altădată de pe drumul Poștei de la Buzău la Călărași.

Intrarea este prefațată de islazuri și de pădurea de salcâm, alături de care se înalță, cât vezi cu ochii, cultura de... plopi argintii, înființată de un italian venit aici după ce acasă, în peninsulă, a rămas fără plantațiile de măslin.

Recolte de excepție pe timp de... secetă

Înainte de toate, primarul cel nou, de câteva luni, tânărul economist Ionel Chiriţă, fiu și nepot de muntean de la Gura Teghii, unde altădată se făcea celebrul Cașcaval de Penteleu, ne spune că aici este țara cernoziomului, cu cele peste 18.000 ha, dintre care peste 10.000 ha aparțin altor 14 sate de munte din Buzău și Prahova. Padina are azi cea mai întinsă suprafață arabilă din județ, cu recolte de excepție (şi în 2016, asta mai ales grație şi tehnologiilor moderne), de câte 7.000 kg/ha la grâu, cam tot pe atât și la porumb, cu peste 3.000 kg/ha la floarea-soarelui. Cum satul este aproape înconjurat de islazuri, șapte la număr, animalele sunt în număr mare. Mai ales oile, cu peste 6.000 exemplare; urmașii mocanilor transilvani, care au întemeiat așezarea ceva mai înainte de vremea lui Radu Paisie, nu se dezmint și țin astfel la tradiția întemeietorilor. Societățile agricole locale, care dețin împreună aproape 8.000 ha, se întrec în producții ridicate; SC CERES, coordonată de un alt fiu de munteni din zona montană a Buzăului, inginerul Burnel Frățilă, nu se lasă întrecut nici măcar de fiul său, agronomul președinte de la SC TRANSAGROSERV. Toată lumea însă se plânge de prețul de nimic, de 58 de bani kilogramul, primit de la angrosiștii de grâu. Un covrig pentru un pumn de grâu! Asta este viața la țară aici, în inima Bărăganului!

Mulțumiți că au scăpat de noroaie, oamenii satului speră...

Mai lent poate decât în alte sate vecine, cum este cazul la Rușețu și Reviga, localități situate la 18 km, Padina devine o așezare plăcută, cu edificii moderne: școală, grădinițe, centru cultural, primărie, asfalt și trotuare aproape peste tot, apă la robinet în aproape toate casele celor 4.111 locuitori, iar în curând și cu canalizare, dar și cu Internet. Așa că viața începe să devină chiar atractivă. Există şi magazine noi, mai ales cu materiale de construcție și produse de tot felul. Satul începe să placă, fie și pentru că, alături de moara de făină și cea de mălai, au apărut brutăriile și chiar covrigăriile, în centru existând și un automat de... cafea. Cât despre sănătate, auzim numai de bine. Curând va fi organizat un Centru zonal al SMURD, cu toate cele, cu permanență. Primarul Ionel Chiriţă, cunoscut aici drept un animator cultural și sportiv, visează la o sală de sport și la un stadion. Până una-alta, satul este un șantier, iar asfaltarea străzilor înaintează cam peste tot. „Este o penurie a locurilor de muncă, așa că sătenii își doresc să dezvolte grădinăritul și zootehnia, dar și construcțiile... edilitare. Până înspre iarnă vom asfalta în a doua etapă alți 7,2 km. La 432 de copii vrem o sală de sport și pentru competiții sportive, vrem un parc central, prin reabilitarea zonei de la muchea târgului, cu fonduri proprii, parc care sperăm să fie gata de Sărbători.“ Viceprimarul Gheorghe Condruț îl completează spunând că vine rândul și la canalizare, cu două stații de epurare, proiect ce este organizat și cu concursul altor câteva comune vecine. Cum la Padina există și o susținută viață culturală, un grup de tradiții, Consiliul local reabilitează și Centrul cultural și dorește să organizeze aici în curând un festival al tradițiilor de iarnă.

Iată fapte și gânduri de regăsire, despre Padina, din inima mea!

GALERIE FOTO


Cristea BOCIOACĂ

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 48-49

  • Publicat în Sate

„Pământul nu ne așteaptă până primim subvențiile!“

Gabriel Mușatescu este de peste 15 ani fermier în Pogoanele, la marginea Bărăganului. Printre vecinii și colegii săi i s-a dus vestea de om serios, corect și priceput. Când am stabilit o întâlnire cu domnia sa mă așteptam să avem o discuție orientată mai mult spre aspecte tehnice. Ei bine, așa cum veți putea descoperi în materialul următor, vrând-nevrând centrul de greutate al convorbirii a gravitat în jurul chestiunilor financiare.

Finanțele, mai problematice decât vremea

„Pământul nu ne așteaptă până primim subvențiile. El trebuie lucrat la vremea cuvenită, dacă vrei să obții ceva. Dacă nu faci lucrările atunci când trebuie, degeaba le mai faci“, îmi spune dl Mușatescu. Și cine, oare, ar putea contrazice acest adevăr evident?

Una dintre cele mai mari nemulțumiri ale sale, legate de condițiile din acest an, nu se leagă nici de ploi, nici de primăvara capricioasă. Întârzierea în plata subvențiilor pentru agricultori îl supără cel mai tare. „Suntem o zonă defavorizată, fiind lipsiți de irigații și afectați mereu de secetă, dar asta n-a făcut să primim subvențiile la vreme.“ Conform părerii sale, Guvernul a reușit să-i păcălească, pe lângă fermierii din zonele defavorizate, și pe cei care aveau ferme mixte: „La sfârșitul anului trecut au fost puși să unească partea de cultură vegetală cu cea de zootehnie, iar acum vor primi subvenția când se va plăti pentru zootehnie, adică la urmă de tot!“

Nu-și face visuri prea mari în legătură cu câștigurile pe care le va obține. Deja are experiența anilor trecuți. „Dacă ne ajută Dumnezeu, cu ploi și vreme bună, au grijă traderii să ne aducă cu picioarele pe pământ, cu prețurile lor“, îmi spune.

Cât despre banii din subvenții, care vor veni odată și-odată, cum vin așa se duc. Trebuie plătite lucrările și input-urile. De la an la an prețurile acestora cresc, devenind tot mai greu de plătit. Dar asta este regula jocului, consideră domnul Mușatescu: „În ziua de azi nu mai poți rezista pe piață fără tehnologii și fără îngrășăminte. Odată ce nu ai bani ca să le cumperi, nu mai poți ține pasul cu cerințele de la ora actuală.“

Între evaluarea riscurilor și cântărirea avantajelor

Ferma pe care o conduce are acum puțin peste 800 ha. „Când am început, în 2001, aveam 1.400-1.500 ha. Dar apoi pământurile s-au tot vândut, fără socoteală. Mari suprafețe au ajuns la străini. Poate că ăsta este rostul, până la urmă, ca pământul să circule, nu poate sta într-un singur loc.“

Revenind după scurta digresiune, am aflat că Gabriel Mușatescu a cântărit riscurile pentru fiecare cultură în parte și, în funcție de ele, a hotărât repartiția semănăturilor în fermă. „Am încercat să împărțim riscurile agriculturii fără irigații, astfel încât seceta să nu afecteze toate culturile. Așa am ajuns să avem 150 ha semănate cu grâu, 100 cu rapiță, 120 cu floarea-soarelui și 300 cu porumb. Mai avem și unele suprafețe cultivate cu lucernă“, explică fermierul.

Pentru grâu s-a folosit soiul Glossa, despre care fermierul știa din experiența anilor trecuți că dă rezultate bune în condițiile zonei. Anul trecut producția de grâu a fost de cca 5,5 tone/ha, asemănătoare cu cea de anul acesta.

Pentru floarea-soarelui, fermierul a preferat hibridul Florimis, de la Euralis, care și el pare a fi bine adaptat la specificul zonei. Anul trecut, în condițiile secetei extreme, producția obținută în fermă la floarea-soarelui a fost de 2.800 – 2.900 kg/hectar.

În schimb, la porumb, alegerea a fost ceva mai grea. Până la urmă, opțiunea fermierului s-a oprit asupra hibrizilor semitardivi de la Pioneer și Monsanto. „Căldura foarte mare din perioada în care leagă porumbul creează mari probleme, în special legate de polenizare. Atunci, am încercat să păcălim seceta, care de obicei apare în lunile iulie și august, grăbind puțin perioada de maturizare, prin trecerea la hibrizi semitardivi. În plus, grăbind și perioada de răsărire beneficiem mai mult de ploile din primăvară“, motivează Gabriel Mușatescu alegerea făcută.

Tehnologii riguroase pentru rezultate optime

În ciuda primăverii capricioase din acest an, în jurul datei de 25 martie semănatul porumbului și al florii-soarelui era încheiat. Principalul atu a fost acela că arăturile erau făcute încă din toamnă. Imediat ce s-a împrimăvărat a început și pregătirea terenului, așa că la semănat s-au putut folosi ferestrele dintre două ploi. La răsărire porumbul a beneficiat de umiditate optimă, care se păstra încă și la începutul lunii iunie. Pe scurt, există premisele obținerii unei recolte bune. Anul trecut s-au cules 7 tone/ha și nici anul acesta n-ar trebui să se obțină mai puțin, după cum se arată... De fapt, unul dintre secretele succesului este tehnologia riguroasă de lucrare a solului. Imediat după recoltare se face arătura de bază. Primăvara, cât se poate de devreme, se trece cu un disc nivelator. Acolo unde urmează să se semene porumb se face și o încorporare a îngrășămintelor. Cu o zi, două înaintea însămânțării se trece și cu un combinator. Mai târziu se face o prașilă mecanică. Din lucrările standard mai fac parte și unul sau chiar două tratamente în perioada de vegetație împotriva unor boli, buruieni sau dăunători. Pentru fertilizarea de bază se folosește azotul. Conco­mitent cu însămânțatul se aplică și complexele cu fosfor și potasiu, iar la prășit se mai face o fertilizare fazială cu azot. După semănat se face o erbicidare, în preemergență. Mai târziu, dacă este cazul, se mai aplică tratamente cu ierbicide selective.

Greul lucrărilor îl duc cele trei tractoare John Deere, cu puteri de peste 100 CP. Pe lângă ele, la lucrări auxiliare, mai sunt folosite și câteva tractoare românești, mai puțin puternice. Recoltarea o face o combină autohtonă marca „Dropia“, foarte fiabilă, în ciuda tehnologiei mai rudimentare cu care este echipată. Pe lângă acestea, mai sunt utilizate o mașină de erbicidat de la Valrom cu o deschidere de 18 metri, o semănătoare de păioase „Ceahlăul“ și alta de la Kverneland. „Încercăm să folosim, acolo unde se poate, utilaje produse în țară. Astfel îi sprijinim pe producătorii români, căci dacă n-o facem noi, atunci cine s-o facă?“, mă întreabă fermierul.

„Încă puțin și punem lacătul“

Ca să tragem o concluzie, l-am rugat pe dl Gabriel Mușatescu să îmi spună care sunt în opinia sa cele mai mari probleme cu care se confruntă. „Nivelul scăzut al subvențiilor este prima dintre ele. După cum se știe, la noi sunt unele dintre cele mai scăzute niveluri ale subvențiilor din întreaga Uniune Europeană. La aceasta se adaugă impozitarea împovărătoare. Chiar și subvențiile sunt impozitate, după ce că se plătesc cu întârziere. Și dacă la toate acestea mai adăugăm și prețurile scăzute pe care le primim pentru producție, mai avem puțin până să punem lacătul și să ne apucăm de altceva“, a încheiat fermierul.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 22-23

Vasile Berbecel, o poveste cât o jumătate de secol

Pământul a fost dintotdeauna cea mai sigură sursă de venit pentru locuitorii Bărăganului. Dar cu o condiţie: să fie lucrat aşa cum trebuie. Şi nu sunt suficiente doar scule bune, îngrăşăminte şi seminţe de soi. Cel mai important este să pui şi suflet. Altfel, nu iese nimic. Cel puţin aşa crede inginerul Vasile Berbecel, un om care a muncit o jumătate de secol glia ialomiţeană.

Smirna este un sat mic, din nordul judeţului Ialomiţa. Până prin anii ’60 nici măcar nu apărea pe hărţi. Acolo s-a născut Vasile Berbecel, într-o familie de ţărani înstăriţi. „Pe la vreo 10-12 ani, am început să merg şi eu cu părinţii mei la câmp. Observam ce se întâmplă în jurul meu şi cât de greu o duceau oamenii. Cred că de atunci s-a înrădăcinat în mine hotărârea de a-i ajuta cumva“, povesteşte domnia-sa.

Când a mai crescut, a plecat la liceu, la Bucureşti. Şi, poate ca un semn al destinului, a fost coleg la Liceul „Mihai Viteazul“ cu un alt vârf al agriculturii româneşti, Mihai Petcu. Împreună s-au dus la UASMV, unul la Medicină Veterinară, iar celălalt la Agronomie.

În 1966 tânărul inginer absolvent Vasile Berbecel cerea să fie repartizat în satul natal, la CAP Smirna. Venise vremea să îşi împlinească hotărârea din copilărie.

„La vremea când am fost numit la Smirna, era ultimul CAP din judeţ. Lucrurile mergeau prost de tot. Când se obțineau 3.000 kg de grâu/ha era chermeză. Am început să organizez lucrurile aşa cum am crezut eu că trebuie. În trei ani am reuşit să ajungem pe primul loc în judeţ“, povesteşte Vasile Berbecel, la fel de neutru ca şi cum ar vorbi despre vreme. Dar sătenii nu au rămas indiferenţi la eforturile sale. În 1970 l-au ales preşedintele CAP-ului. Şi a început o nouă luptă căci dorea să ridice satul şi mai sus, iar pămân­tul a fost de partea sa. În 1977 CAP Smirna obţinea primul loc pe ţară, la egalitate cu CAP Scorniceşti, care „nu avea voie să fie întrecut“. Şi până în 1989 a rămas în fruntea clasamentului.

Dar Vasile Berbecel nu era omul să se încânte privind la clasamente şi la titlul de „Erou al muncii socialiste“. Pentru el contau rezultatele palpabile. Aşa că a început să se preocupe şi de sectorul zootehnic al cooperativei. Într-o vreme în care importurile, mai ales din Occident, erau aproape interzise, el a reuşit să aducă 500 de vaci Holstein din Olanda şi 6.000 de oi din Australia.

„Oamenii o duceau bine. Pentru că rezultatele erau bune, cooperatorii aveau venituri frumuşele. 60-70% dintre locuitorii Smirnei au ajuns, în vremurile acelea, să vadă Cehoslovacia, Iugoslavia, Germania de Est, Ungaria, Bulgaria, URSS, pe banii cooperativei.“

Şi a venit decembrie 1989. Deja de vreo patru ani dl. Berbecel fusese trimis „în funcţii mari, la judeţ“. În Smirna, Revoluţia n-a tulburat minţile oamenilor. Pe când în aproape toate satele din România locuitorii împărţeau zestrea CAP-urilor, smirnenii au stat să cumpănească. Şi, după o lună, l-au chemat înapoi pe cel care le adusese bunăstarea, Vasile Berbecel, şi au rămas, în continuare, în tovărăşie. Mai târziu, în 1991, au transformat cooperativa în societate comercială, S.C. Ceres Smirna, care funcţionează şi astăzi.

„De doi ani am hotărât să mă retrag, căci cred că îmi ajunge o jumătate de secol de muncă“, îmi mărturisea senin Vasile Berbecel.

Dar cele mai plăcute clipe le trăieşte vara, pe prispa casei din Smirna, privind la satul pe care l-a învăţat să-şi tragă bogăţia din pământ.

Alexandru Grigoriev

Mărturii târzii ale satelor din inima Bărăganului

La sfârşit de lună noiembrie, comuna Drajna – Prahova a oferit un moment rupt total de ocupaţia cotidiană, de unde şi insolitul acelei zile de neuitat, o aducere în timpul de azi ori o întoarcere în vremuri apuse a unor generaţii care au făcut, fără voia lor şi absolut discret, clipe de istorie restrânsă. Trei localnici – Dumitru Popa, Alexandru Pătrulescu şi Marian Văcărelu –, ajutaţi în munca de culegere a datelor de Victor Constantin, Cristina Colţea şi Toma Buzea, au lansat o carte-document, mărturie peste timp a oboselii facerii satelor din inima Bărăganului.

Volumul evocă anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, când ostaşii întorşi de pe front sau urmaşii eroilor căzuţi la datorie, din Drajna-Prahova, au fost împroprietăriţi cu pământ la peste 200 km depărtare, în Călăraşi, în comuna Dragalina de azi, aceşti exilaţi în bine punând temelie satului Drajna Nouă, o aşezare soră a celei de munte, numită la fel pentru a potoli, cum spunea chiar cosemnatarul lucrării, Miti Popa, el însuşi pelerin de nevoie prin ciulinii Bărăganului, dorul de iarba verde de acasă.  Dacă lansarea volumului ar fi avut loc în oricare loc din Prahova, evenimentul s-ar fi pierdut în mulţimea festivismelor şi scriiturilor de tot felul, ar fi fost anodin pesemne şi precis neobservat. Dar faptul că drăjnenii de la munte s-au dus la fraţii lor de la câmpie, că acolo toată suflarea satului s-a adunat întru-revedere, că în sala pusă la dispoziţie de şcoală s-au aflat ultimii supravieţuitori ai reformei agrare din 1945, că la această chemare a sângelui au venit pilonii spiritualităţii locale, dascălii de şcoală şi preoţii din ambele Drajne, că primăriile au asigurat tot suportul acestei reîntâlniri târzii, toate la un loc au creat o atmosferă atât de sinceră încât evenimentul poate fi socotit unul special. Nu la scară mare, dar cu suficient simbolism încât să fie trecut în paginile de documentaristică a celor două judeţe măcar.

Marea strămutare funciară a Drajnei de munte în Drajna Nouă de câmpie

Cum spuneam, cartea, prefaţată de Dragoş Grigorescu, directorul Centrului Judeţean de Cultură Prahova, instituţie care a avut o contribuţie însemnată la tipărirea şi apariţia volumului, tratează ceea ce autorii numesc exodul drăjnenilor la câmpie, oameni mânaţi poate fie de sărăcie, fie de inexorabilul destin al românilor, subordonat nevoii din fibra şi firea neamului, „noi vrem pământ!“.

O parte a acestui deziderat fusese împlinit după prima conflagraţie mondială, când combatanţii din război sau urmaşii lor s-au strămutat de bună voie la câmpie, fiind împroprietăriţi cu terenul de care tocmai fuseseră deposedaţi moşierii (reforma agrară din 1921). Înainte de intrarea României în al Doilea Război Mondial pentru eliberarea şi reîntregirea ţării, spre est şi mai apoi spre vest, soldaţii au avut promisiunea primirii unor suprafeţe de pământ. Din satele Drajnei au plecat la oaste peste 550 de militari. 142 au căzut pe câmpul de luptă, 21 au pierit în lagărele ruseşti, iar 14 au căpătat răni nevindecabile. Văduvele şi orfanii de război, dar şi soldaţii întorşi de pe front, ale căror familii deţineau mai puţin de 0,50 ha de teren, au primit terenul mult aşteptat, dar parcă prea departe de rosturile şi vatra aşezării în care s-au născut. Nimic însă nu le-a stat în cale. Reforma agrară din 1945 era de neratat întru-împlinirea visului dintotdeauna al ţăranului, de a avea şi lucra pământul său. Iar dacă vreun gospodar ar fi dat înapoi de la marea dislocare funciară, foametea din anii 1946-1947 a fost mai mult decât convingătoare pentru asigurarea unui minim necesar de existenţă. 182 de familii din Drajna, dintr-un total de 202 de munteni, au luat, începând cu anul 1946, drumul Bărăganului. În inima câmpiei încă neîmblânzite, drăjnenii s-au trezit între Cer şi Pământ, între Ialomiţa şi Dunăre, dar curajul, determinarea, dorinţa de supra­vieţuire şi credinţa au fost mai puternice decât orice vitregie. Cum au petrecut ei anii de început pe pământul făgăduinţei am avut privilegiul de a afla povestea din gura celor care au trăit pe viu vremurile de acum 60-70 de ani: Silvia Ţaporea, Iuliana Iordache, fostă Dumitru, Aurelia Şerban, fostă Dudu, Gheorghe Simion, Toma Buzea, Ilie Bădic şi Gheorghe Burduşel, veteran de război. Aşadar, era primăvară şi câmp cât vezi cu ochii, nici măcar un singur adăpost de vreme rea. Lotul drăjnenilor era aproape de cel al satului Dropia, plin de deportaţii politici din Banat, oameni care au suportat privaţiuni imposibil de imaginat astăzi. Poate şi de aceea, când regimul comunist de la Bucureşti a permis, toţi s-au întors în satele de baştină, iar prin anii ’70 aşezarea a fost rasă de pe faţa pământului. Primele locuinţe au fost bordeiele: gropi de trei metri săpate în cernoziom, cu acces în trepte, lipite, văruite, cu două paturi şi o sobă de încălzit, acoperiş gros din paie, puţin săltat de la nivelul solului. Cum o fi arătat strania aşezare pe timp de iarnă, cu fumuri fantomatice, ieşite direct din pământ...? Patru sau cinci ani a durat traiul sub brazdă. Pe urmă, uşor-uşor, muntenii şi-au construit case, la început cinci, apoi un pâlc, o uliţă, un cătun... Aşa s-a născut Drajna Nouă, singurul sat din România integral construit şi locuit de ţăranii împroprietăriţi după al Doilea Război Mondial, strămutaţi din aceeaşi localitate de munte. Atât de puternică a fost legătura cu pământul naşterii, Drajna de Prahova, încât oamenii şi-au făcut propria lor Drajnă în Bărăgan.

A doua prigoană

Bucuria ţăranilor de a avea pământ n-a durat însă foarte mult. A fost spulberată de cel mai sinistru dintre viscolele dinspre est, colhozul sovietic: a venit şi peste drăjnenii de câmpie colectivizarea, a doua mare prigoană, poate mai rea decât dislocarea de dinainte. Cei mai intoleranţi dintre ei au predat pământul statului şi s-au întors în Drajna de la munte ori s-au risipit în lumea largă, dar grosul a rămas pe loc. Ţăranii liberi de altădată  au muncit la colectiv, apoi la IAS, Dragalina fiind un nume de referinţă în agricultura de tip socialist, iar astăzi au făcut din Drajna Nouă o aşezare cu 1.170 de locuitori, cu case mândre şi grădini pe măsură. Dorul unei vieţi  împărţite între satul natal şi cel de adopţie a rămas însă neîmpăcat. Vorba bunicii Silvia Ţaporea: „Inima îmi tresare şi acum când văd o maşină cu număr de Prahova.“ Da, oamenii se consideră prahoveni şi de aceea şi-au creat o mică Prahovă  a lor în Călăraşi. Cele două Drajne se revăd când şi când, ca fraţii şi surorile, dar acolo, în adâncul inimii, ceva freamătă, un ceva care nu va dispărea atâta vreme cât va exista memorie. Şi e bine că există, iar ea este, iată, încrustată de-acum într-o carte document!

Maria Bogdan

„Ciulinii Bărăganului“ să rămână numai în istoria literaturii!

„12 milioane de hectare de pământ agricol se transformă în deşert anual şi asta în principal din cauza acţiunilor omului“, a declarat secretarul executiv al Convenţiei ONU de Luptă împotriva Deşertificării (UNCCD) Luc Gnacadja (fost ministru al Mediului în Benin) într-un interviu acordat Agenţiei de ştiri spaniole EFE.

Degradarea pământurilor, „principala provocare de mediu a erei noastre!“...

...dar şi „principala ameninţare la bunăstarea globală“, susţine înaltul oficial ONU. De altfel, şi în acest moment, peste un miliard de oameni sunt afectaţi de foamete din această cauză. Cei mai mulţi în Africa, dar şi în unele ţări asiatice. Secretarul executiv al UNCCD a ţinut să precizeze că „degradarea solului nu doar sporeşte sărăcia şi mortalitatea infantilă la nivel local, ci afectează atât oceanele cât şi bunăstarea globală“. Aşa că implicarea ţărilor dezvoltate pentru găsirea unui mecanism de finanţare privind combaterea acestui fenomen este absolut necesară. Altfel „costul pasivităţii este infinit mai mare decât costul acţiunii“, insistă Gnacadja în cadrul interviului acordat Agenţiei EFE.

Deşertificarea nu mai este doar o poveste din anii 1947

În ţara noastră, o vreme, datorită măsurilor luate de comunişti, acest fenomen al deşertificării nu numai că se stopase, dar se mai şi redaseră agriculturii sute de mii de hectare. Însă acum, din cauza distrugerii sistemelor de irigaţii, a folosirii în exces a îngrăşămintelor (fără analize de sol prealabile), tăierea perdelelor forestiere şi incendierea miriştilor, dar şi pentru că fenomenul de încălzire globală ia amploare, ceea ce se credea definitiv stopat revine în actualitate. Atât în Dobrogea cât şi în Bărăgan.

În Dobrogea, din cauza fostelor exploataţii miniere de suprafaţă, au apărut adevărate canioane prin zonele Sitorman, Ovidiu, Baia, Basarabi sau Mircea Vodă. Nivelul din ce în ce mai scăzut al precipitaţiilor din Dobrogea contribuie decisiv la extinderea zonelor deşertificate. La un moment dat, prin octombrie 2008, Lacul Sărat aproape secase. La Dăbuleni şi la Sadova în Dolj sunt deja zone cu aspect saharian.

Canalul Siret-Dunăre ar fi o mană cerească pentru oprirea fenomenului. O altă alternativă este o propunere a specialiştilor francezi care au proiectat un sistem de irigaţii care foloseşte atât sistemul mecanic, dar şi curgerea naturală a apelor din Dobrogea, ceea ce ar duce la o diminuarea a costurilor. Plus apariţia perdelelor forestiere, întreţinerea celor existente şi folosirea cu responsabilitate a bunelor practice agricole etc. Pentru ca „Ciulinii Bărăganului“ să rămână doar în istoria literaturii este nevoie de implicare şi responsabilitate.

Programul pentru Mediu al Naţiunilor Unite (UNEP) arată că la nivel global rata deşertificării creşte.

Africa este cel mai afectat continent, cu două treimi de pământ uscat sau deşertic. Aproape o treime din pământul Statelor Unite este afectat de deşertificare, o pătrime din America Latină şi Caraibe şi o cincime din Spania. O treime din teritoriul României (aproximativ 7 milioane de hectare) şi 40% din suprafaţa agricolă se află în zone cu risc de deşertificare. Regiunile cele mai expuse sunt sudul Câmpiei Române, Dobrogea şi sudul Moldovei.

Intervenţia umană nu e întotdeauna benefică. Dar tot noi putem să dregem busuiocul. Chinezii, de exemplu, construiesc un nou zid. De această dată va fi unul verde. Megaproiectul a început prin 1978. Este vorba de un brâu de vegetaţie lung de 4.500 km. Anul 2050 este prevăzut ca termen de finalizare al acestui Mare Zid Verde Chinezesc, care se va opune extinderii deşertului Gobi. Şi, cu voia Domnului, oamenii vor reuşi să-şi păstreze planeta verde, iar teama firească a dispariţiei ca specie este cel mai bun stimulent.

Tudor CALOTESCU

Deficit de apă în Bărăganul de Nord

Corelaţie nefavorabilă

În toamnă, Bărăganul de Nord a beneficiat de un aport de apă din precipitaţii de 154 mm, cu 58 mm peste media multianuală de 96 mm. Trebuie menţionată însă distribuţia neuniformă a precipitaţiilor din toamnă, lunile septembrie şi octombrie aducând un aport substanţial de apă, asigurând astfel condiţii optime însămânţării şi pornirii în vegetaţie a culturilor. Luna noiembrie a beneficiat însă de un aport redus de apă din precipitaţii, asigurând doar 20 mm, jumătate din normala lunară.

Perioada de iarnă se dovedeşte încă foarte săracă în aport de apă, neînregistrându-se precipitaţii în luna decembrie şi primele două decade din luna ianuarie. Din punct de vedere termic, toamna a fost mai rece, raportându-ne la primele două luni, septembrie şi octombrie, însă luna noiembrie a depăşit normala cu 3,1°C şi în continuare în iarnă ianuarie a depăşit normala (pe primele două decade) cu 4,7°C. În aceste condiţii se poate vorbi de o corelaţie nefavorabilă între regimul pluviometric şi regimul termic, cu efecte asupra stării de aprovizionare a rezervorului de apă din sol pe de o parte şi pe de altă parte se manifestă un specific al ritmului de vegetaţie al culturilor semănate, aspecte ce impun un management adecvat al actului agricol ce se va desfăşura în continuare.

Situaţia rezervelor de apă din soluri

Pe terenurile neirigate din zona de câmpie rezervele de umiditate sunt mai ridicate în stratul 0-50 cm, fiind situate între plafonul minim (minimul optimului de umiditate sub care plantele încep să sufere) şi capacitatea de câmp (optimul de umiditate al solului pentru plantă), deficitele de apă faţă de nivelul capacităţii de câmp situându-se la valori de cca 300 mc/ha. Dacă pe acest profil cantitatea de apă este satisfăcătoare, în profunzime lucrurile nu stau deloc aşa.

La adâncimi de peste 50 cm rezervele de apă sunt mult mai reduse şi situate în intervalul dintre coeficientul de ofilire (rezerva de apă la care plantele mor) şi plafonul minim, deficitele de apă fiind mai substanţiale, de 700 mc/ha în stratul 50-100 cm şi de 900 mc/ha în stratul 100-150 cm.

Pe întregul profil de sol, 0-150 cm, ce asigură rezervorul de apă pentru plantele semănate în toamnă, dar şi pentru cele ce se vor semăna în primăvară, deficitele se situează la un nivel de 1.900 mc/ha.

Pe terenurile irigate situaţia este diferită, atestându-se efectul multianual benefic al aplicării irigaţiei.

Pe întregul profil de sol de 150 cm rezervele de apă s-au situat în intervalul umidităţii optime, între plafonul minim şi capacitatea de câmp.

Deficitele de apă faţă de nivelul capacităţii de câmp s-au situat la valori mai mici faţă de situaţia rezervelor de apă pe solurile neirigate şi au prezentat valori de 200 mc/ha în stratul 0-50 cm, 250 mc/ha în stratul 50-100 cm şi 300 mc/ha în stratul 100-150 cm. Pe ansamblul profilului de sol 0-150 cm deficitul totalizează 750 mc/ha, reprezentând cca 40% din deficitul de apă al solurilor neirigate.

Se poate concluziona astfel că rezervele de apă ale solurilor neirigate din câmpie în momentul de faţă sunt satisfăcătoare cerinţelor plantei în stratul 0-50 cm, însă sunt reduse în profunzime. Rezervorul de apă ce trebuie să susţină cerinţele plantelor în perioada următoare este subasigurat, impunându-se în continuare o strictă monitorizare a acestor rezerve de apă şi abordări tehnologice corespunzătoare.

Starea de vegetaţie a culturilor

În zona Bărăganului de Nord, având ca reprezentare judeţul Brăila, suprafaţa ocupată cu culturi de toamnă răsărite este în proporţie de 99,8%, diferenţa de 0,1% fiind suprafaţa cu plante parţial răsărite şi 0,1% fiind suprafeţe cu plante nerăsărite. Astfel, la acest moment se constată o răsărire corespunzătoare a culturilor de toamnă pe majoritatea suprafeţelor cultivate (80% la grâu, 100% la orz şi 100% la rapiţă), o dezvoltare accentuată a plantelor de grâu şi orz, care sunt în majoritate înfrăţite în stadiul de 3-5 fraţi, şi o stare de vegetaţie optimă la rapiţă, unde pe majoritatea suprafeţelor plantele au mai mult de 4 frunze adevărate.

Pe fondul actual al stării de vegetaţie a culturilor de toamnă, cu plante crescute şi avansate biologic faţă de situaţia normală, când acestea au înregistrat un consum activ de apă şi elemente nutritive, se pot face unele previziuni. În situaţia în care se vor înregistra scăderi bruşte de temperatură (de -15 ÷ -20°C) se pot produce pierderi însemnate de plante prin degerare.

În cazul în care temperaturile se vor menţine pozitive, iar plantele îşi continuă vegetaţia, există riscul ca pe suprafeţe însemnate să se manifeste atacuri de boli şi dăunători cu frecvenţă şi intensitate sporite, în special prin îngălbenirea virotică, precum şi prin manifestarea bolilor foliare şi în special а mucegaiului de zăpadă (Fusarium nivale) la graminee, iar la rapiţă a dăunătorului Ceutorhyncus sp.

Recomandări tehnologice

Avându-se în vedere datele privind situaţia climatică derulată şi observaţiile privind starea culturilor se recomandă luarea anumitor măsuri.

Pentru conservarea apei în sol se vor avea în vedere următoarele aspecte: monitorizarea rezervelor de apă din soluri, devansarea tuturor lucrărilor agricole de primăvară şi mobilizarea cât mai redusă a solului, cu nivelarea acestuia. De asemenea, ar fi de dorit eliminarea unor lucrări ce nu constituie o necesitate absolută (discuit, grăpat), după caz, menţinerea stratului superficial al solului (0-5 cm) afânat pentru întreruperea capilarităţii solului şi micşorarea evaporaţiei; utilizarea metodelor chimice de întreţinere a culturilor în defavoarea celor mecanice, dar şi menţinerea resturilor vegetale sub formă de mulci la suprafaţa solului.

În ceea ce priveşte întreţinerea culturilor de toamnă se va monitoriza starea de vegetaţie şi fitosanitară a culturilor semănate în toamnă, fertilizarea acestora se va face cu fracţia de azot destinată perioadei reci, iar în situaţii de culturi descălţate se va proceda la tăvălugirea acestora. Pentru prevenirea creşterii excesive a plantelor se poate recurge şi la varianta folosirii substanţelor retardante şi stoparea pe această cale a creşterii taliei plantelor şi diminuarea dezvoltării fraţilor neproductivi.

La înfiinţarea culturilor de primăvară aveţi în vedere utilizarea soiurilor şi hibrizilor cu însămânţare timpurie şi creştere rapidă în primele faze de vegetaţie. Pentru culturile neirigate alegeţi hibrizi timpurii şi cu toleranţă la secetă şi arşiţă şi înfiinţaţi culturile în timp cât mai scurt, imediat ce terenul permite intrarea utilajelor şi efectuaţi lucrările prin cât mai puţine treceri, folosind, pe cât posibil, utilaje complexe.

Dr. ing. I. VIŞINESCU
Dr. ing. M. BULARDA
Ing. Ion ROTEA

Abonează-te la acest feed RSS