Există locuri unde Sărbătorile sunt pustii, ceasurile au înghețat, lumina vine de la o lampă cu petrol și unde toate poveștile încep cu a fost odată…

Gherdealul este un sat aproape părăsit, aflat la trei kilometri de centrul comunei Bruiu, din județul Sibiu. Casele și turla bisericii săsești se văd de departe, de pe drumul pietruit care șerpuiește spre cătunul aproape pustiu. Ajuns aici, liniștea te izbește și te înspăimântă. Case părăsite, ulițe pustii și nici țipenie de om. Până în urmă cu 20-30 de ani satul avea câteva sute de locuitori, sași și români. Sașii au plecat în Germania, românii i-au urmat ori s-au mutat la oraș. Acum vreo cincizeci de ani, după ce cădeau primele zăpezi şi turmele de oi abia mai găseau câte-un fir de iarbă sub omătul proaspăt, la Gherdeal, pe uliţe, era forfotă mare. Saşii şi românii se pregăteau de Sărbători.

Maria Tiuț era, când am vizitat-o, înainte de izbucnirea pandemiei, unul dintre cei șapte locuitori ai satului. Își aduce aminte de Sărbătorile de odinioară și de satul care parcă acum s-a scufundat în pământ. „Noi ne-am avut ca frații cu sașii, acum parcă a ars focul totul... Doamne ferește de-o boală sau vreo nenorocire, că nu ai la cine să strigi! Ca să-mi alung urâtul mai cos, lucrez prin grădină. Mai ies pe la poartă, poate se mai rătăcește vreun om și pe la noi...“, zice, printre suspine, tanti Maria. S-a născut și a crescut alături de sași. Se înțelegeau foarte bine și la Sărbători petreceau împreună, fiecare cu obiceiurile lui... După plecarea saşilor s-a încăpăţânat să rămână aici, acasă. Încet, încet, au dispărut vecinii, au dispărut copiii. Acum pe uliţe trec doar amintirile, singure și sfioase, ca şi oamenii.

Primarul din Bruiu, Emil Gherghel, ne spune că Gherdealul a început să decadă odată cu plecarea sașilor, în anii '90… „Pe atunci era un sat frumos și bine populat. Sașii au plecat în Germania sau în Austria, cei care au rămas și-au făcut un rost pe la oraș. Acum este aproape pustiu și cei mai mulți locuitori au peste 60 de ani.“

Pe an ce trece, la Gherdeal se aşterne o linişte grea care nu mai este tulburată nici de orologiul bisericii care, pe hârtie, se află pe lista monumentelor istorice. „Nu am reușit să găsim fonduri să o renovăm…“, ne spune primarul comunei.

În casa sărăcăcioasă a Mariei, tablourile vechi îi mai răscolesc sufletul. Pe dulapul vechi un geamantan zace prăfuit și nu se va mai urni niciodată de aici... În Gherdeal fraţii de sânge şi fraţii de suflet se duc unul câte unul. Helmuth şi fratele său sunt ultimii saşi din Gherdeal. „Era bine pe vremuri, acum totul e praf și pulbere. Eu nu am vrut să plec din sat, oricum nicăieri nu-i ca acasă...Ca să mai ies din ogradă îl mai ajut pe ciobanul care are stâna aici, la marginea satului.“

Gurtlen este denumirea germană a satului de la marginea judeţului Sibiu. Aici erau, în urmă cu treizeci de ani, două școli, o grădiniță, cooperativă și peste 100 de case semeţe şi îngrijite nemţeşte. Majoritatea sunt acum nişte ruine sumbre. Cei câțiva localnici își aduc aminte de vremurile în care și acest sat aducea unora belşug, altora umilinţă. Gheorghe Costea este aproape imobilizat la pat. Ne spune că el le-a trăit pe toate, pe cele bune şi cele rele, în perioada comunistă – colectivizarea, cotele şi nedreptăţile mascate sub lozinci mincinoase. Nu a vrut niciodată, ca şi ceilalţi supravieţuitori ai satului săsesc din miezul Ardealului, să plece în Germania, oricât de greu i-a fost. Majoritatea au copiii şi nepoţii în Germania sau în Austria. Vin, din când în când, la Gherdeal, în Ardeal, mai ales vara; atunci satul renaşte, ca-n vremurile de demult.

Pe cântarul unde se împărţea cândva grâul şi cucuruzul de la cooperativă s-a aşternut rugina. Rugină şi ruină este întreg satul. La marginea satului, un pom încă mai înverzește primăvara, chiar dacă a fost trântit la pământ de furtună. Și Gherdealul a rămas aproape fără viaţă, dar are, totuşi, o umbră de speranţă... Un sas din Germania, uimit de farmecul locului, s-a apucat să construiască aici o pensiune. Se înalţă albă, de o eleganţă nemţească, printre bălării şi ruine. „Nicăieri nu-i ca acasă“, spune și tanti Maria Tiuţ, apoi îşi strânge între gene o lacrimă.

Vasile Braic

Timp de preparare

• Timp de preparare: 40 de minute.
• Timp de gătire: 10 minute.
• Gata în 50 de minute.

Varza à la Cluj este un preparat tradițional de mâncare, specific zonei Ardealului, pe care orice gospodină trebuie să învețe să-l facă. Este delicios și se face foarte repede. În 50 de minute ai o varză à la Cluj delicioasă, numai bună de mâncat. Iată rețeta pas cu pas!

Ingrediente

• 500 g de carne tocată, amestec de vită și porc
• 150 g de orez
• 100 ml bulion de roșii
• 100 g de smântână
• 2 cepe
• ulei
• sare, piper
• 750 g de varză murată tăiată mărunt

Cum prepari varza à la Cluj?

Un fel de mâncare pe bază de varză și carne, preparatul tradițional este numai bun de consumat în această perioadă. Din fericire, este o rețetă pe care o poți face și tu acasă, repede și ușor. Iată care sunt pașii pe care trebuie să îi urmezi pentru a face varză à la Cluj!

Orezul se fierbe în apă cu puțină sare. Ceapa se taie mărunt și se călește în puțin ulei. Când ceapa devine sticloasă, se adaugă carnea și se condimentează cu sare și piper.

Toate compozițiile de mai sus se așază într-o tavă de cuptor după cum urmează: un strat de varză tocată, un strat de orez fiert, un strat de carne, încă un strat de orez și apoi încă unul de varză.

Deasupra se toarnă bulionul și se dă la cuptor pentru 30 de minute. Se scoate, se toarnă smântâna, apoi varza à la Cluj se mai dă la cuptor pentru încă 10 minute.

Beatrice Alexandra MODIGA

Erau orele amiezii unei toride duminici de vară. Pe uliţa mare a satului, doar ici-colo câte o pereche de soţi, împreună cu băieţii şi fiicele lor, însoţiţi de nurori şi de gineri, urmaţi îndeaproape de copii şi nepoţi. Cu toţii, din cap până în picioare, îmbrăcaţi în hainele frumoase ale portului săsesc transilvan. Femeile căsătorite, ca şi fetele şi tinerele neveste, în rochii lungi, mărunt plisate, cu broderii viu colorate, peste părul strâns în cocuri eşarfe sclipitoare în albastru-verzui, iar bărbaţii cu cămăşi albe precum spuma laptelui şi cu pantaloni bufanţi, negri ca pana corbului, înfundaţi în tureacul înalt al cizmelor lucioase precum oglinda.

Curios din fire, păşeam în urma lor nu prea grăbit, ascultându-le vorbirea atât de des auzită cu puţini ani în urmă. Din când în când cei mai în vârstă mai rupeau câte o vorbă românească, rostind numele familiilor care locuiau în casele prin dreptul cărora trecem. Şi, astfel, am aflat unde şade Silvia Tecoanţă-Tatu, ţăranca - academician în arta ţesutului şi brodatului, distinsă cu titlul de mare cinste „Tezaure Umane Vii“. Dar şi unde îşi are casa frumos rânduită distinsa dăscăliţă de limbă germană Rosemarie Muller. Astfel că, aproape pe nesimţite, ne trezim că urcăm gâfâind treptele largi, podite cu foastene groase din lemn de stejar ale unui abrupt gang acoperit, la capătul căruia avea să ne întâmpine răcoroasa grădină a bisericii-fortificate, precum şi plăcutele acorduri ale unei fanfare. Cu îmbrăcămintea viu colorată, aveam impresia că acei instrumentişti seamănă leit cu personajele „Corului vânătorilor“ din opera Der Freischütz, de Carl Maria von Weber. Din toţi câţi umpluseră spaţioasa grădină, doar muzicanţii nu erau nici saşi transilvani şi nici nemţi, ci austrieci. Însă prieteni apropiaţi ai unora dintre saşii satului Alţâna, de pe lunga şi colinara vale a Hârtibaciului.

Potrivit programului, respectat cu stricteţe, ca la saşi, fanfara îşi potoleşte cântul mult mai înainte ca acele orologiului din turnul-clopotniţei Bisericii Evanghelice să arate ora 14, lăsând răgazul necesar cuvântărilor celor cu multe şi plăcute amintiri, îngrămădite în mintea şi în sufletul lor. Adică a celor puţini rămaşi definitiv în vatra satului natal, dar şi a celor mulţi, reprezentanţi ai celor plecaţi în lumea largă. Cuminţi şi smeriţi, ne aşezăm pe băncuţele din faţa altarului, purtând în mâini, spre lectură şi cântare, un pliant gălbui pe a cărui copertă aveam să citim: „14. Treffen de HOG Alzen. Gootesdienst am Sonntag, den 10 august 2014. 14,00 Uhr in der Kirche zu Alzen.“ Degetele mâinilor nevăzute ale unui maestru-organist ţinea isonul glasurilor câtorva sute de creştini evanghelici, adânciţi în rugăciune, iar din amvon predica pilduitor preotul Ungar Werner, fiu al locurilor, la rândul lui stabilit în Germania, în oraşul Augsburg, fiind un demn urmaş în preoţie al mult stimatului său bunic. Şi cum copiii erau ocupanţii primelor trei rânduri de scaune, adeseori aveam să-l văd pe preot uitându-se cu multă dragoste la ei, rostind, din când în când, cuvinte precum Heimat, Rumänien Vaterland şi Siebenbürgen.

Cimitirul saşilor aflându-se pe aceeaşi colină a bisericii-fortificate, păşesc şi eu pe cărarea bătătorită, străjuită de un lung şir de meri şi peri pârjoliţi şi însetaţi de arşiţa verii. Cu tristeţe în priviri şi în glas, femeia de lângă mine îmi arată frunzele ruginii şi crengile lipsite de roade, după care îmi şopteşte că va fi o toamnă lungă şi secetoasă. Apoi, cu lacrimi în ochi, aşază un buchet de flori de câmp pe lespedea mormântului mamei şi tatălui ei, amândoi stinşi din viaţă curând după reîntoarcerea lor acasă din deportarea în Uniunea Sovietică. Şi ca şi când suferinţa n-ar fi fost îndeajuns, prinde a-mi mărturisi că în Germania are în grija sa alte două morminte: al soţului şi al unicului lor fiu. Aprinzând feştila unei candele, o femeie tare frumuşică, însoţită de o fetiţă ce-i semăna leit la chip, o roagă pe Großmutter, bunica, să nu mai plângă. După care, având în fundal întreaga panoramă a satului, precum semeţia Munţilor Făgăraş, mă îndeamnă să le fac o fotografie cu camera lor de pozat. Şi, cu toate că sunt câteva sute de oameni printre morminte, cimitirul rămâne cuprins de o tăcută şi adâncă linişte.

De departe răzbat mugetele vacilor care se întorc de la păscut cu uge­rele pline. Le aşteaptă viţeii flămânzi, ca şi vrednicii lor stăpâni să le mulgă laptele dulce. Sunt acei bătrâni plugari români şi saşi ai satului sibian Alţâna. În zare cerul pare aprins de roşeaţa soarelui ce coboară către asfinţit. Cei veniţi la întâlnirea de peste an stau la taifas vorbind când săseşte, când germană, când româneşte. Peste puţin timp, majoritatea dintre ei vor face cale întoarsă spre cealaltă CASĂ şi PATRIE, promiţându-le celor rămaşi o cât mai apropiată revedere.

Din prispa casei sale, pe care nu a părăsit-o, învăţătoarea claselor de germană I-IV din Alţâna, Rosemarie Muller, le face semn de „Drum bun“, cu ambele mâini ridicate, transmiţându-le un prelung sărut odihnit în căuşul palmelor sale. Cu lacrimi în ochi îmi spune că au prins a pleca primii dintre „saşii de vară“.

Până la viitoarea reîntâlnire a fiilor rătăcitori ai satului mai are de făcut o mulţime de treburi, pentru că în curând va începe un nou an şcolar. Îi va rămâne în grijă şi biserica-fortificată ale cărei picturi vor fi restaurate. Iar în iarna lungă, când în sobă tros­nesc lemnele, Rosemarie va pune laolaltă pozele într-un album de amintiri pe care va scrie: Alţâna – 2014 – „Saşii de vară“ în vizită la „Saşii de iarnă“!

Mai zilele trecute un coleg în ale scrisului reproducea în paginile ziarului Tribuna (de Sibiu) cum că un sas revenit în vizită în aşezarea lui natală ar fi spus că emoţionantele lor reîntâlniri sunt ale celor (puţini) rămaşi cu cei mulţi plecaţi. Şi că în Germania se trăieşte bine, iar aici se trăieşte frumos şi sănătos.

Ioan Vulcan-Agniteanul

Vă propun o incursiune prin Ardeal, pentru a descoperi împreună gastronomia neaoşă românească, reţete străvechi, păstrate cu sfinţenie şi transmise din generaţie în generaţie, pentru ca azi orăşenii să poată degusta o fărâmă din istoria, cultura şi arta gătitului simplu, tradiţional, bazat pe roadele pământului străbun. Pelerinajul nostru culinar va scoate la iveală produsele cele mai populare ale zonei Ardealului, meşteşugite de oameni gospodari, cu dibăcie şi farmec pitoresc, mai ales înaintea Sărbătorilor de iarnă.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Patricia Alexandra POP
LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2012