Creștinismul în Dacia Romană (sec. II-III), până la retragerea aureliană, a fost considerat de Vasile Pârvan „o necesitate logic istorică“. Pentru poporul român, creștinismul are rol determinant în procesul etnogenezei sale ca popor romanic. Radu Vulpe afirma că romanitatea și creștinismul sunt cele două coordonate magnifice ale etnogenezei române: „Noi suntem romani fiindcă suntem creștini și creștini pentru că suntem romani.“

Începuturile creștinismului românesc daco-român

Istoricii care s-au preocupat de stabilirea vechimii creștinismului la români au pornit de la singurul simbol creștin, crucea, aflată pe monumente și diferite obiecte arheologice, însă reprezentarea crucii se întâlnește rar înaintea sec. al IV-lea. Abia sub Constantin cel Mare (306-337) crucea a fost interzisă a mai fi folosită ca obiect de tortură și ajunge să fie cinstită oficial ca obiect de cult. Crucea avea mai multe forme. S-a folosit crucea Sfântului Andrei (X) și tăiată la intersecția celor două bare ale lui X de o linie verticală. M. Sulzberger a stabilit că crucea simplă nu se întâlnește deloc înainte de epoca lui Constantin, ea apare în chip neîndoielnic cu puțin înainte de nijlocul sec. al IV-lea.

În Transilvania, Banat și Maramureș regăsim un număr însemnat de toponime, unele Râmeț sau Rimeț și altele Remetea, Rimetea, Remeț. Se susține că toponimele respective au la bază maghiarul „remete“ (pustnic, sihastru, călugăr). În limba română, „râmeț“ (pl. râmeți) vine din latină, „eremitus“. Episcopul Teotim al Tomisului, la sfârșitul sec. al IV-lea, a elaborat o scrisoare specială adresată „eremiților“ (singuraticilor) și cenobiților (cei care trăiau viața monahală în comun în mănăstiri) din Scynthia Minor (Dobrogea). Avem existența eremiților pe teritoriul țării noastre înaintea folosirii termenilor monah, călugăr sau mănăstire.

Mănăstirea Râmeți, județul Alba

În vechile râmeții daco-romane, ridicate prin păduri și prin munți pentru a fi ferite de năvălitori, au rezidat și piscupii daco-romani, iar în unele râmeții au fost și sedii episcopale, piscupii, cum o dovedește până azi mânăstirea Râmeți, județul Alba, așezată într-un loc retras și pitoresc din Valea Geoagiului. În 1978, pe stratul al doilea de pictură din biserică, ce datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, a fost identificat numele arhiepiscopului Ghelasie, anul 1376 și numele meșterului zugrav, Mihul de la Crișul Alb. Arhiepiscopul Ghelasie a locuit în Râmeți, prin care se înțelege atât locașul monahal, cât și trăitorii lui, în sec. XIV-lea, devenit sediu arhiepiscopal pentru românii ortodocși din Transilvania. Vechile râmeții românești au fost centre de rezistență românească și în ele s-au scris și s-au copiat numeroase manuscrise care erau date preoților din satele românești și țăranilor pentru a învăța să scrie și să citească în românește. O astfel de Râmeție este între Feldru și Ilva Mică, județul Bistrița-Năsăud, aproape de Gura Râmeții, unde în sec. XVII și sec. XVIII s-au făcut manuscrise ce au rezistat până la 24 ianuarie 1768. Atunci, locuitorii din Feldru, reuniți la porunca vicecolonelului Enczenberg, au decis mutarea ei în sat, pentru că toate mănăstirile din păduri se spunea că ajunseseră cuiburi de hoți, adică cuiburi de rezistență românească.

Anca Lăpușneanu