reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Sep 2019

Mănăstirea Cornu, o ctitorie cât o poveste de viață...

Nu știu dacă localitatea Cornu, din Prahova, va deveni vreodată zonă turistică în adevărata accepțiune a termenului. Poate că nici nu mai e nevoie, fiindcă oricum comuna practică un asiduu turism de weekend, prin sosirea la casele de vacanță a proprietarilor din București și Ploiești. Fiindcă, ei da, la Cornu, numărul locuințelor s-a dublat din 1990 și până în zilele noastre, de la 1.324 de case, la 2.527 de case, în 2017. Pe alocuri, nici nu știm dacă e vorba despre case sau adevărate conace. Cert este că aici își petrec timpul liber numeroși politicieni – de la București și din județ –, magistrați, artiști, sportivi, foști jurnaliști, ofițeri și oameni de afaceri, toți fiind atrași nu neapărat de frumusețea locurilor, cât de liniștea din zonă. Ca s-o spunem pe aia dreaptă, magnetul pentru această râvnă imobiliară l-a reprezentat fostul premier Adrian Năstase, care deținea în comună o clădire dinainte de 1989. Noi vă oferim un motiv în plus pentru a căuta această localitate din gura Văii Prahovei și a-i citi respirația și în altă cheie: Mănăstirea Cornu.

Ctitor femeie

Lăcașul de la Cornu, târnosit în 2008, este cea mai tânără așezare monahală din Prahova, alături pesemne de Mănăstirea Ianculești, de la Șoimari. Ceea ce se cunoaște mai puțin este că mănăstirea are un ctitor femeie, poeta, actrița, regizoarea și traducătoarea Aurora Cornu. Că la zidire or fi contribuit și alții, nu-i lipsit de adevăr, dar acest lăcaș sfânt vine din gândul, inima și contribuția rebelei poete stabilită în Franța, evadată cumva din căsnicia ei ca o văpaie cu și mai celebrul Marin Preda. Dar Aurora Cornu nu se preamărește cu gestul în sine, ci îl trece între fugarele și densele ei episoade de viață: „Să înțelegem că trebuie să faci ceva de folos lumii. Eu am făcut o mănăstire. E acolo, la Cornu. Am început cu 8 călugărițe și acum sunt 36. Am investit mult mai mult decât averea părinților pe care am recuperat-o de la Cornu. E poate singurul lucru care va rămâne ceva mai mult. Altfel, suntem toți pământul pe care vor crește câteva ciuperci“ (fragment dintr-un interviu publicat în ziarul „Adevărul“). Mănăsti­rea a primit hramul Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfânta Cuvioasă Eufrosina, ultimul în cinstea mamei sale, care se numea Eufrosina. Ctitoria este închinată memoriei părinților biologici și adoptivi, precum și soțului Aurel Cornea. Poate, într-un colț de inimă, când a început zidirea, i-o fi fost gândul și la Marin Preda. Cine știe... Cum a ajuns poeta să construiască o mănăstire? Rezumat în două cuvinte, nu a vrut să înstrăineze terenul părinților, dându-i o utilitate de suflet, de care să se bucure toți cei care-i trec pragul. Cumva deci ar trebui ca lăcașul să poarte și povestea ctitorului. Să meargă pe urmele firului vieții și a sufletului în permanent neastâmpăr. O viață începută într-o comună vecină și „plimbată“ mai apoi pe tot globul pământesc.

Pseudonim poetic

Aurora Cornu povestește cu haz că părinții ei erau „frați“. De fapt, s-a născut la Provița de Jos, la 6 decembrie 1931, dar atunci când avea un an, a fost înfiată de fratele tatălui ei, care locuia la Cornu. Iar numele adevărat nu este Cornu (Cornu-Cornea, după cel de-al doilea soț), ci Chițu-Burchiu, dar toată viața a vrut să-și păstreze acest pseudonim poetic, împrumutat de la satul natal: „Eu am fost născută în Provița. Treceam peste o apă, încă un deal, coboram pe o terasă și de-abia ajungeam la fratele tatălui. El m-a adoptat la 1 an. În casa părinților biologici mai erau trei fete și înaintea mea au murit un băiat și o fată. Sunt niște superstiții: când încep să le moară copiii, țăranii fac niște ceremonii. Dau vecinului de peste gard copilul, ca să-l păzească de rele. Fratele tatei n-avea copii, așa că cei din Cornu au fost fericiți să mă țină“ („Adevărul“). Fericiți sigur, dar poate și-au luat cu ei și probleme, fiindcă Aurora Cornu povestește că a fugit de trei ori de-acasă, ca să se facă poetă. A venit la liceu în Ploiești și chiar și-a văzut prima dată numele tipărit în „Flamura Prahovei“, cotidianul comunist de atunci al regiunii. Ba tânăra din acele vremuri cocheta cu marxism-leninismul. Dar mai presus de aceste idei era neastâmpărul de a călători: „Eu am fost marxist-leninistă. Pe la 11-12 ani am început să citesc lucruri de acest fel, eram oportunistă, voiam și eu să trăiesc și să ies din sat. Am fugit de acasă de trei ori, am plecat de la Câmpina la Ploiești, la școală, unde am devenit poetă și jurnalistă. Probabil că din adopție mi-au venit toate plecările (...) Plăcerea mea este să plec. Și să ajung în centru. Dar nu mai sunt centre, le-am văzut deja pe toate“ (interviu „Adevărul“). La București, unde a mers să studieze literatura, l-a cunoscut pe Marin Preda, căruia însă i-a spus de la bun început că vrea să plece din țară, iar el, ca iubitor de... Moromeții (a se citi țară și țărani) ce se afla, n-ar fi răbdat să o apuce pe tărâmuri străine. Iubirea dintre cei doi a ars intens vreme de patru ani. Din ea s-au născut „Moromeții“ – „i-am descoperit manuscrisul într-un sertar, l-am citit și l-am îndemnat să-l publice“ –, volumul „Distanțe“ și „Scrisori către Aurora“: „Pe Marin nu știu cum l-am cucerit. Probabil trebuia să-i cadă iubirea asta pe cap. Timp de patru ani nu ne-am despărțit aproape deloc. Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec.“

Fuga...

Acea perioadă a emigrării s-a suprapus și cu un episod de poliție politică: mama sa biologică l-a ascuns pe fratele ei, un general din garda regală, căutat de comuniști, iar tatăl natural, condamnat din această pricină, a murit la închisoare. De pușcărie se temea și Aurora! Curând a văzut o șansă să dezerteze în vest în timp ce se afla la festivalul de poezie din Knokke-Het Zoute, Belgia. La Paris, unde s-a stabilit mai apoi, prin 1965, a avut ani infernali, până când a început să lucreze la „Europa liberă“, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu. I-a avut ca prieteni pe toți marii români aflați în exil: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nicolae Breban, Manolescu, Lovinescu etc. A făcut mai apoi cinematografie, rolul din „Le Genou de Claire“, fim regizat de Eric Rohmer, aducându-i celebritatea în SUA, ulterior devenind și regizor de filme. Între timp se căsătorește cu Aurel Cornea, inginer de sunet la televiziunea franceză, ostatic în Liban în 1986, vreme de zece luni, împreună cu alți jurnaliști. A mai publicat: „Fugă spre centru“, „Castel pentru o persoană“, „Noaptea despărțirilor“, „La nuit des abandonnées“, „Zece scurte povestiri“.

Maria Bogdan