cemrom iulie 2018
update 17 Jul 2018

Mănăstirea Dintr-un Lemn sau când El își poruncește Însuși lăcașul

Mănăstirea Dintr-un Lemn este situată la aproximativ 25 de kilometri sud de municipiul Râmnicu-Vâlcea, pe valea râului Oțășău, în comuna Frâncești. Desigur că atunci când se hotărăsc să înalțe lăcașuri de slavă și rugăciune, oamenii aleg acele locuri mai deosebite, care să permită sufletului să se simtă mai aproape de Divinitate. Dar, câteodată, El își alege singur locul unde trebuie să se înalțe sfintele lăcașuri. O astfel de minune s-a întâmplat și în cazul Mănăstirii Dintr-un Lemn.

Biserica dintr-un stejar și fără cuie

Legenda spune că, undeva prin jurul anului 1570, un cioban pe nume Radu, a înnoptat la umbra unui stejar secular. Peste noapte, în vis i s-a arătat Dumnezeu însuși, care i-a poruncit să caute într-o scorbură a copacului, iar icoana pe care o va afla acolo să devină odorul bisericii pe care el, Radu, avea să o înalțe din lemnul acelui stejar. Și, fără abatere, numai al aceluia. Nici măcar o scândură nu avea voie să provină de la vreun alt arbore!

Dimineața, ciobanul s-a trezit și nu mică i-a fost mirarea când, în scorbura stejarului, a descoperit icoana pe care o visase. Din acea clipă, păstorul de oi s-a transformat în păstor de suflete. A lăsat oieritul și s-a apucat de construit biserica poruncită. Nu era el meșter nici la dulgherie, nici la tâmplărie. Dar Dumnezeu i-a luminat mintea și i-a îndrumat brațul, astfel încât a reușit să înalțe biserica. O bisericuță ca o bijuterie. Mică-mică, cât dacă intri într-însa să te simți în brațele Domnului. Îmbinată doar din măiestria ciopliturii, fără niciun cui. În schimb, tăria credinței celui care a construit-o a dat muchiilor o putere mai mare decât ar fi dat-o scoabele de oțel forjat. Și pentru că, așa cum a sunat porunca celestă, sfântul lăcaș a fost făcut din lemnul unui singur copac, așa i s-a pus și numele: Mănăstirea Dintr-un Lemn. Iar primul ei slujitor a fost ciobanul Radu.

Istorie și legendă

Cea mai veche mărturie scrisă despre mănăstire a fost consemnată de către diaconul Paul de Alep, care l-a însoțit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Țările Românești între anii 1653-1658. În linii mari, el confirmă legenda locului, așa cum am istorisit-o mai sus. Potrivit scrierilor sale, cărora tindem să le dăm crezare, dat fiind că sunt mai apropiate vremii când a fost ctitorită mănăstirea, aceasta a fost înălțată în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Fapt este că icoana Maicii Domnului, cea găsită de Radu în scorbură, se păstrează și astăzi in biserica de piatră a mănăstirii.

Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Neofit Cretanul, vizitând mănăstirea la 29 iulie 1745, scria: „Un cioban cu numele Radu, în timpul lui Alexandru Vodă (1568-1577), a visat Icoana Maicii Domnului despre care amintește Paul de Alep și, tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul lui o bisericuță.“ Cam același lucru îl afirma în anul 1842 și poetul Grigore Alexandrescu.

Dovezi pentru cine nu crede

Pentru scepticii de astăzi, existența stejarilor seculari, inclusiv în imediata apropiere a bisericii, precum și a icoanei se constituie în probe de necontestat ale adevărurilor consacrate de legendă.

Construită chiar pe locul stejarului purtător de icoană, pe vârful unui deal, bisericuța este întocmită din bârne groase, încheiate în coadă de rândunică. Are o forma dreptunghiulară, cu o lungime totala de 13 metri, o lățime de 5.50 metri și o înălțime de aproximativ 4 metri. Este înconjurată la exterior de un brâu în torsadă, săpat în grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fără turlă. Iconostasul, sculptat în lemn de tei, în anul 1814, este o veritabilă operă de artă, ca și multe dintre icoanele de lemn ce împodobesc bisericuța în interior.

Imagine originală a Fecioarei

Icoana Maicii Domnului, de care este legată existența acestui sfânt așezământ monahal, este păstrată cu multă venerație în biserica nouă, de piatră. Icoana are dimensiuni impresionante, fiind înaltă de 1.50 metri și lată de 1.10 metri. În anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg a vizitat mănăstirea și, studiind icoana, a identificat-o ca fiind pictată în secolul al IV-lea la Mănăstirea Theothokos din Grecia, după un model care se spune că ar fi aparținut Apostolului Luca, cel care a pictat-o pentru prima dată pe Fecioara Maria. Conform tradiției, in lume se mai păstrează doar trei exemplare asemenea celei de la Dintr-un Lemn.

Profesorul I.D. Ștefănescu afirma însă că icoana a fost zugrăvită abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Conform lui A.M. Muzicescu, icoana ar fi lucrată înainte de 1453, la Bizanț sau la Muntele Athos, folosindu-se un model mai vechi. Cea din urmă ipoteză este și cea mai plauzibilă, dar modul în care icoana a ajuns la noi rămâne necunoscut.

Iar minunea dăinuie peste timp...

Pisania bisericii de zid, aflată deasupra intrării principale, care datează din anul 1715, scrisă la porunca lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716), confirmă cele aflate din documentul din 1640, și anume faptul că biserica de zid a fost construită de Matei Basarab. De fapt, și pomel­nicul mănăstirii, scris de Dionisie, Eclesiarhul Mitropoliei de București la anul 1804, după cel din anul 1715, la fila numărul șase îl atestă ca ctitor pe Matei Basarab.

Tot cu Matei Basarab începe, și pomelnicul din anul 1845 scris de Gheorghe Gheronție de la Hurezi, document original aflat în colecția mănăstirii. Cu toate acestea, Paul de Alep, care vizitează mănăstirea la aproximativ 20 de ani după întemeierea bisericii de piatră, adaugă la cele consemnate de tradiția locală și de documentele scrise până atunci că mănăstirea este ctitoria unui mare spătar și boier contemporan cu Matei Basarab.

Este posibil, ba chiar foarte probabil, conform obiceiurilor vremii, ca la construcția bisericii să fi participat atât domnitorul Matei Basarab, cât și ruda sa, marele boier Preda Brâncoveanu. Acest fapt e confirmat de tabloul ctitorilor din pronaosul bisericii din piatră.

Pe lângă icoana Sfintei Fecioare, de care este legat trecutul mănăstirii, se păstrează cele două policandre de la Șerban Cantacuzino și doamna Marica Brâncoveanu, cele trei icoane mari împărătești, precum și alte 36 de icoane mai mici zugrăvite în anii 1833-1840 de Gheorghe Gheronție de la Hurezi. În pragul celui de-al doilea Război Mondial, între anii 1938 și 1940, Ministerul Aerului și Marinei și-a asumat nota de plată pentru restaurarea întregului complex. De atunci, prin tradiție, acest sfânt așezământ a devenit un loc de venerație, reculegere și iertare al slujitorilor acestor două nobile arme.

Și iată cum simbolic concretul se arată: apa și aerul, cele două elemente care îi dau trup, se îngemănează Într-un Lemn...

Alexandru GRIGORIEV