cemrom iulie 2018
update 12 Nov 2018

La Mănăstirea Bistrița credința se îmbrățișează cu istoria

Mănăstirea Bistrița se află în apropiere de Râmnicu-Vâlcea, în comuna Costești. Temelia așezământului a fost pusă de boierii Craiovești, la sfârșitul secolului al XV-lea. Zidirea ei s-a făcut în doar doi ani, între 1492 și 1494, pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, cu hramul Sfintei Parascheva. 15 ani mai târziu, în 1509, oștile domnitorului Mihnea Vodă, zis și Turcitul, au distrus mănăstirea din temelii. Dar Craioveștii erau boieri de neam, evlavioși și încăpățânați, așa cum le cade bine oltenilor. Ca atare, în 1515, au început o nouă mănăstire. După sfințirea sa, în 1519, marele Ban al Craiovei, Ion Barbu Craiovescu, avea să aducă de la Constantinopol cea mai de preț zestre a așezământului: moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.

„Creștinul la creștin trage!“

Legenda spune că marele ban le-ar fi cumpărat de la un turc. Învoiala a fost ca moaștele să fie plătite cu echivalentul greutății lor în aur. Când racla în care se afla sfântul a fost așezată pe un taler al balanței, acesta s-a înclinat puternic. Turcul deja își freca mâinile, bucuros de averea pe care urma s-o înca­seze. Dar, minune: când Barbu Craiovescu a început să așeze, una câte una, monedele de aur pe celălalt taler, balanța iute s-a echilibrat, la o sumă mică. Înciudat, turcul a exclamat: „Vezi, vezi, cum creștinul la creștin trage?“. De o jumătate de mileniu de când se află la Bistrița, sfintele moaște și-au arătat adesea puterile. Ele apără credincioșii de bolile trupești și sufletești și aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcașul să fie asaltat de numeroși pelerini.

Se mai povestește că în 1763, când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureștiul, racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul a fost adusă în fața Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ținute ciuma a început să dea înapoi.

Vatră de credință și de învățătură

Mulți alți domnitori și boieri au făcut danii mănăstirii. Între ei, Mihai Viteazul, aflându-se fugar în anul 1600, a cumpărat satul de moșneni Costești și l-a dăruit mănăstirii. Constantin Brâncoveanu donează mănăstirii un clopot, obiect de o inestimabilă valoare, și icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.

manastireaBistrita d

În urma cutremurului din 1810, mănăstirea a fost grav afectată. Cu ajutorul domnitorilor Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, între anii 1846-1855 mănăstirea a fost rezidită. Pictura interioară a noii construcții a fost făcută de Gheorghe Tattarescu în anul 1850. În anii 1877-1888, pe durata Războiului de Independență, aici a funcționat un spital militar. Tot aici, între anii 1883-1898, a funcționat o școală militară. Până în anul 1948, la această mănăstire au funcționat diferite școli, inclusiv o școală normală. Pregătirea școlară a fost desființată odată cu instaurarea regimului „popular democratic“.

De asemenea, aici se mai afla un dispensar, condus cu multă pasiune de o doctoriță-călugăriță, aceasta fiind trimisă la studii de obștea de călugărițe.

În anul 1959 furia comuniștilor s-a abătut și asupra Mănăstirii Bistrița. Călugărițele au fost pur și simplu trimise „acasă“. Sfântul lăcaș a fost transformat într-un cămin-școală pentru copiii cu grave deficiențe psihice. Mulți dintre pacienți au reușit să devină autorii unor piese de mobilier ornamentate deosebit, cu mare căutare la export în epoca respectivă. În anul 1984, prin străduința Preasfințitului Gherasim, episcopul Episcopiei Vâlcei, Argeșului și Oltului, viața monahală a acestui așezământ și-a reluat cursul. Sub pretextul înființării unui muzeu al tipografiei, încet, încet așezământul a fost repopulat, clădirile refăcute și firul istoric s-a reînnodat.

Prima carte în limba română

De Mănăstirea Bistrița se leagă și capitole importante din istoria culturii românești. Se pare că aici ar fi fost tipărită prima carte în limba română, „Liturghierul“ (conform unui hrisov al lui Mihnea Vodă, aceasta a apărut la 10 noiembrie 1508). Încă din secolul al XVII-lea aici funcționează o școală, atestată documentar pe un manuscris a lui Constantin, grămatic din satul Corbeasa – Vâlcea: „Să se știe că am șezut la Mănăstirea Bistrița ca să învățăm carte“. Aici de-a lungul timpului s-au transcris numeroase cărți și hrisoave, iar unul dintre cele mai vechi acte românești, datând din 1573, de fapt al doilea după scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, a fost redactat tot la acest lăcaș. Mai târziu, în 1620 Mihail Moxa scrie aici „prima istorie universală“ de pe meleagurile noastre intitulată „Cronograful Țării Românești“. O lucrare despre viața Sfântului Grigore Decapolitul este scrisă de Matei al Mirelor, un erudit născut în Egipt care studiază la Constantinopol și Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610 - 1611. Lucrarea are o prefață istorică importantă deoarece prezintă o scurtă cronică a războaielor lui Radu Șerban. La chemarea episcopului de Râmnic, Ilarion, vine și-și desfășoară activitatea la Bistrița între 1694-1704 Alexandru Dascălul. I se atribuie lucrările: Otocenic sau Patetic, Cheia înțelesului, O odă pentru cititori și „gogiomanii“ Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Alți numeroși copiști și traducători au lucrat la Bistrița. Între ei, Teofil (Evanghelie învățătoare – 1644), Teofan (Psaltire slavonă – 1619), Ilarion (Psaltire cu tâlc), Ștefan ieromonahul (Cazania – 1724), Ioachim din Bărbătești - grămatic (Istoria Troadei – 1766).

manastireaBistrita c

Despre importanța cărților aflate în biblioteca Mănăstirii Bistrița Alexandru, într-un raport prezentat Ministrului Cultelor, spunea: „Prin unele din aceste mănăstiri și mai ales în Bistrița și în Cozia am găsit, între altele, și câteva cărți care, nefiind de trebuință serviciului bisericesc, stau aruncate în neîngrijire și amenințând a se pierde. Aceste cărți însă, manuscripte și tipărite, sunt de o importanță mare pentru limba noastră și cea slavonă, precum arta tipografiei în țară la noi: sunt rare și lipsesc din Biblioteca națională.“

Multiculturalismul mănăstirii

O altă tradiție face Mănăstirea Bistrița un loc sacru pentru etnicii romi din România. În fiecare an, pe 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică, cum se numește popular sărbătoarea, mii de țigani se roagă în sfântul lăcaș, iar apoi încing un praznic de pomină pe malul Bistriței. Lucrurile se petrec astfel de mai bine de 50 de ani. Originea acestei tradiții se află în faptul că încă din vremuri străvechi orice țigan rob mănăstiresc putea veni la Bistrița. Aici, contra sumei de doi galbeni, își putea cumpăra libertatea. În catastifele mănăstirii se înscria numele slobozitului, astfel încât să se poată dovedi, la nevoie, că este om liber.

Așadar, la Bistrița trecutul este încă viu. Mănăstirea trăiește, iar Sfântul Grigorie Decapolitul așteaptă să împlinească rugile celor care cu credință vin la dânsul. Iar pentru cei dornici de a descoperi câteva capitole din istoria zbuciumată a culturii românești acesta este locul unde o pot face!

Alexandru GRIGORIEV