România a avut cândva niște oameni – doi, trei în fiecare așezare – pe care se sprijinea parcă tot universul rural: inteligenți nativ, drepți, înțelepți, modești, muncitori, țărani în straie, eleganți în sufletul simplu, eroi, foarte buni vorbitori, deși n-aveau multă carte. Îți lăsau impresia, văzându-i, de icoane vii, de oameni care vorbesc cu Dumnezeu, cu o putere interioară fenomenală, chiar și fragili la trup fiind, ce răzbăteau prin greutăți de neînchipuit. Și numai ei știu câte lacrimi or fi vărsat în ascuns. Astăzi nu mai avem prin satele noastre acești stâlpi de neam și țară. Sau mai sunt unii prin vârf de munte, în locuri izolate de lume. Când am întâlnit-o pe Veturia Suciu mi-a lăsat impresia c-ar avea ceva în comun cu țăranul pe care tocmai l-am descris.

Creatoare de obiecte tradiționale și scriitoare la 88 de ani

La 88 de ani, pare că a coborât din cărți. Nu, rectific, a urcat în propria sa carte, „Cojocna – mărturii etnografice de pe plaiuri someșene.“ Primul volum l-a publicat în 2003, când avea 72 de ani, iar în 2011 l-a reeditat, cu rectificări și adăugiri, dedicându-l comunei și memoriei soțului său Alexandru.

Viața i-a fost presărată cu fericiri și nefericiri, dar i s-a aplicat perfect zicerea aceea din bătrâni, „Dumnezeu îți închide o ușă, dar îți deschide o alta“.

Prima nefericire i-a fost dat s-o trăiască în anii războiului, când satul său a trecut sub ocupație maghiară, iar granița cu patria se instalase la câteva dealuri depărtare. Momentele acelea au marcat-o profund, la fel cum adânc a tulburat-o și faptul că a luat cu 9,50 examenul de admitere la Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Cluj, dar n-a mai reușit să meargă la școală fiindcă tocmai i se prăpădise tatăl.

Viața i l-a scos în cale, într-un gen de compensare, pe soțul său Alexandru, despre care spune că a ocrotit-o tot timpul și alături de care a clădit o gospodărie mândră, a crescut copii frumoși și a cunoscut bucurii tihnite.

Al doilea moment tragic, pierderea fiului, s-a petrecut în 1980. Durerea a împins-o spre ceea ce avea s-o transforme într-o creatoare populară. Veturia Suciu își amintește: „Eu de mică am avut dragoste pentru tradiții. Cu timpul am știut că numai prin folclor și obiceiuri se poate păstra ființa neamului. Când mi-a murit băiatul, deși lucram (la magazinul universal și Băile Cojocna), am simțit nevoia să mă refugiez în arta populară, crezând că așa pot opri lacrimile și să trăiesc pentru ceilalți copii ai mei. Nu eram cunoscută ca meșter, dar lucram în permanență să-mi țin mintea ocupată, să nu mai plâng. Atât m-am străduit încât cu timpul s-au oprit lacrimile.

N-am lucrat că am avut nevoie, ci pentru că voiam să-mi salvez inima pentru copiii pe care-i mai aveam“.

În anul 2000 a părăsit-o și soțul său, Alexandru. Trecerea lui la ceruri i-a înnegurat complet viața și nu-și imagina că-și va mai găsi rostul pe pământ. Dar într-o bună zi a pus mâna pe un pix și pe un caiet și a început să aștearnă gânduri: „M-am rugat la Maica Sfântă să mă ajute și ideile au început să curgă“. Așa s-a născut Veturia Suciu – scriitoarea. Și Veturia Suciu vorbitoarea. Fiindcă, ei da, vorbește fără stinghereală, cursiv, dar potrivește cuvintele cât să le dea acel farmec aparte al înțelepților, farmec dublat de legănarea inconfundabilă a graiului ardelenesc.

O iubitoare de glie în cel mai adevărat sens al cuvântului

Afirmarea ca meșter popular a venit mai ales după anii 1990. Bine, în zonă era cunoscută, deja țesea ștergare, cergi colorate și albe, costume populare cusute în alb și negru, inclusiv pentru copii, dar s-a întâmplat ca localitatea să fie invitată să tezaurizeze niște obiceiuri locale și atunci a fost principala piesă din tot ceea ce a presupus prima filmare. Așa i-au descoperit specialiștii cusăturile, broderiile, țesăturile și au început să curgă de peste tot onorurile de a o avea prezentă cu „lucrușoarele“ (așa le spune, lucrușoare) la târguri, festivaluri și la expoziții de artă populară. A primit diplome de recunoaștere a talentului, dar de frunte pare a fi marea diplomă a Academiei Artelor Tradiționale.

A colindat țara în lung și în lat și a reprezentat România la Strasbourg (Franța), Polonia, Italia, Grecia, Turcia.

Pentru Veturia Suciu România nu este doar țara în care s-a născut. E un simbol, înseamnă sacralitate, tărâmul plin de sânge pe care trebuie să-l păstrăm în minte, suflet și tricolor, înlăuntrul granițelor puse de străbuni. Este, dacă vreți, un român neaoș, cu dragoste mare de glie. La Strasbourg, când a fost vizitată în Satul Românesc de președintele Băsescu, i-a spus: „Noi aici reprezentăm România, cu bogatele ei tradiții și obiceiuri, care ne aduc mândrie în toate colțurile lumii. Cinste celor care nu lasă să dispară obiceiurile străbunilor“. Nu, n-o să dispară, fiindcă satul românesc are puterea mereu să se revigoreze, regenereze, reinventeze. Nu știu cum, dar o face. Măcar un țăran frumos și tot se mai găsește în fiecare sat care să țeasă capodopere populare în război, să coasă, să lucreze la andrele, să împletească.

Despre sine, Veturia Suciu spune, distrat, așa: „sunt o țărancă isteață,  muncitoare, care și-a văzut de viața ei și de familie, care a iubit satul și tradiția, iar tot ceea ce am realizat am făcut-o cu o energie și bucurie care nu m-au părăsit nici astăzi“. Și da, n-au părăsit-o nici bucuria și nici energia. Le are din plin pe amândouă, spre mulțumirea familiei sale și a celor care încă se mai bucură de tot ceea ce este românesc.

Maria BOGDAN