După ce am aflat din diferite documentare televizate că România este țara cu cea mai mare biodiversitate, dar și cu cel mai mare număr de animale sălbatice din Europa, mai nou aflăm că ţara noastră deţine, în prezent, cele mai întinse terenuri agricole şi zone cu Înaltă Valoare Naturală (HNVF – High Nature Value Farmland) din Europa, echivalentul a peste 30% din suprafaţa totală agricolă a ţării.

Încă avem locuri pure

În timp ce în multe țări din UE nici buru­ienile nu mai cresc din cauza exploatării intensive și fără milă a solului, România mai are (încă) terenuri „pure“, roditoare ca acum o sută de ani. Astfel, potrivit datelor prezentate de WWF-România, Fundaţia ADEPT Transilvania, Fundaţia ProPark în colaborare cu Agridea (Elveţia), terenurile agricole cu Înaltă Valoare Naturală sunt situate în Transilvania, Maramureş, dealurile subcarpatice şi sud-vestul României, unde agricultura de tip tradi­ţional reprezintă principala activitate economică şi un factor-cheie în conservarea naturii. Acest tip de terenuri este caracterizat de prezenţa vegetaţiei naturale şi seminaturale (păşuni, pajişti) foarte bogată în specii, fiind integrate într-un peisaj mozaicat extins şi neîntrerupt ce include elemente naturale, precum marginile de câmpuri, gardurile vii sau din piatră, zone împădurite sau cu arbuşti, pâraie, petice de pământ cultivat şi livezi tradiţio­nale. Însă, potrivit celor patru organizaţii, la ora actuală există o serie de probleme care ar trebui rezolvate de către autorităţi, prima dintre ele fiind că plăţile pentru terenurile agricole cu Înaltă Valoare Naturală din România ar putea să fie extinse şi planificate mai bine, pentru a sprijini familiile de fermieri şi sistemele agricole. Momentan, astfel de plăţi susţin doar 40% din zonele HNVF din ţară, respectiv două milioane de hectare din totalul estimat la 5 milioane de hectare. În ceea ce priveşte partea de instruire a fermierilor din aceste comunităţi, au fost create un pachet de training pe tematici relevante şi o reţea de „facilitatori comunitari“ instruiţi, care să livreze aceste expertize în comunităţile lor. Astfel, peste 500 de fermieri au participat, până în prezent, la aceste ateliere de lucru, iar mai mult de 250 au vizitat ferme şi asociaţii din România, Germania, Ungaria şi Austria pentru a studia alte modele şi pentru a găsi soluţia cea mai bună pentru gospodăria proprie. De asemenea, înlesnirea accesului pe piaţă al produselor din zone cu Înaltă Valoare Naturală şi creşterea viabilităţii economice a comunităţilor HNV reprezintă alte două ţinte pe care organizaţiile de mediu le consideră importante.

Poftim?!

UE ne tot trage de urechi cum că terenurile agricole din România sunt prea fărâmițate, că producțiile sunt mici ș.a.m.d... Ce spune raportul organizațiilor ecologiste? Spune cam așa: „Din punctul de vedere al randamentului economic pe hectar, fermele mai mici din România produc dublu faţă de cele mai mari (potrivit Eurostat). De asemenea, comunitățile locale de mici fermieri furnizează o gamă largă și considerabilă de locuri de muncă. Prin comparație, cele mai sărace patru regiuni din România se regăsesc în zonele ce găzduiesc cele mai mari ferme industriale din țară. Așadar, zonele HNV merită sprijin nu numai pentru conservarea diversității naturale pe care o întrețin, diversitate ce asigură echilibrul ecologic, reziliență la schimbările climatice și hrană nutritivă, dar și pentru productivitatea lor economică și agricolă ce asigură traiul multor comunități de fermieri“.

Bogdan Panțuru

În ultimul clasament realizat la nivel european, România se află pe locul al doilea în Europa, după Bulgaria, în ceea ce privește ineficiența energetică. Cu alte cuvinte, consumăm mult, dar... ineficient. Mai ales în ultimii ani a crescut consumul de energie în agricultură și servicii, adică două „motoare“ care încep să miște din punct de vedere economic România, de aici și un potențial mare de eficientizare.

Cifre bune, semne proaste

Ultimele statistici arată că sectorul industrial și cel al construcțiilor au fost devansate de segmentul rezidențial, care a devenit cel mai mare consumator de energie din România. „Principalul consumator de energie al țării a devenit, de doi ani, sectorul rezidențial. Aceasta arată cel mai bine modul cum a fost restructurată economia țării. Industria și construcțiile au fost devansate“, a declarat Emil Calotă (foto), vicepreședinte al Autorității Naționale de Reglementare în Energie (ANRE). De unde această creștere? Potrivit lui Emil Calotă, „acest fapt evidenţiază evoluția standardelor de viață și a nivelului de trai al românilor“.

Emil Calota ANRE

Sigur, aceasta poate fi o explicație, dar credem că cea adevărată ar fi o scădere dramatică a activităților industriale, de aici și aparența devansării acestora de consumul populației. Mai ales în condițiile în care noua generație de aparatură electrocasnică consumă mult mai puțin acum decât în urmă cu câțiva ani. Ultimele date publicate de Institutul Național de Statistică (INS) arată un consum final național de energie electrică în creștere cu 5,8% pentru primele două luni ale acestui an față de perioada similară a anului trecut, ajungând la 9,3 TWh, după cum a anunțat luni INS. Iluminatul public a înregistrat o scădere cu 6,6%, iar consumul populației a crescut cu 1%.

26 de miliarde de euro pentru controlul facturii

La nivelul celor 28 de state membre ale UE s-au identificat peste 54 de milioane de persoane afectate de creșterile prețurilor energiei, având venituri reduse și locuințe cu performanțe energetice reduse, potrivit unui studiu al Comisiei Europene. Astfel, circa 11 % din populația statelor membre se află în imposibilitatea de a-și încălzi în mod adecvat locuințele la prețuri suportabile ale energiei în condițiile creșterii prețurilor la energie electrică, energie termică și gaze. „De aceea eficiența energetică înseamnă controlul facturii de energie, bani mai puțini alocați cheltuielilor cu locuința proprie, posibilitatea de a utiliza neîntrerupt aceste servicii, pe scurt o viață civilizată și decentă“, explică Emil Calotă. În acest sens, începând din 2014 până în 2020, România are la dispoziție 26 de miliarde de euro pentru implementarea Planului Național de Acțiune în Domeniul Eficienței Energetice. „Suma reprezintă o cifră impresionantă, dar ea acoperă 11 domenii fie că este vorba de clădiri, transport, termoficare sau distribuție a energiei în toate formele, toate având ca numitor comun, potrivit acestui Plan, eficiența energetică. Deci acest Plan reprezintă investiții în diverse domenii pentru toată țara timp de 7 ani. Nu putem să nu remarcăm că 26 de miliarde de euro reprezintă pentru această perioadă o medie de 4 miliarde de euro pe an, un buget record de care nu beneficiază niciun alt sector din economie. Până la urmă nu este vorba de bani, ci de proiecte care, odată definite din punct de vedere tehnic, pot reprezenta atracții pentru alte diferite forme de finanțare“, ne-a mai declarat vicepreședintele ANRE.    

Tranziție la pas

În acest moment în Scoția 50% din cantitatea totală de energie provine din surse regenerabile, iar până în 2050 ținta este de 100%. Totodată, Norvegia are parcul auto în proporție tot de 50% bazat pe mașini electrice cu o țintă în următorii 10 ani de peste 90 de procente. Cât de greu sau ușor poate ajunge din urmă România țări care au făcut progrese semnificative în sectorul energiilor regenerabile? „Practic, este vorba de o tranziție energetică ca proces care se produce în toate țările din spațiul comunitar. Asta înseamnă că pas cu pas trecem de la sistemul de producere a energiei din surse convenționale, surse fosile bazate pe cărbune petrol și gaze către sistemul bazat pe resurse neconvenționale de tip regenerabil. Procesul acesta a început și în România, în condițiile în care totuși în țările din Vest este foarte avansat, iar acest proces va sta la baza noii strategii energetice pe care o gândește Guvernul României. Iar această tranziție este determinată nu doar de modificările din piața de energie, ci și de schimbările din domenii importante din societate cum ar fi revoluția informațională din zona IT, dar și de noile exigențe ale consumatorului final de energie în toate formele ei – electrică sau termică. Toate acestea vor grăbi decizia de politică energetică pe care toate statele, inclusiv România, vor trebui s-o ia.“

Viitorul aparține rețelelor inteligente

ANRE consideră că investițiile viitoare se vor regăsi în rețelele inteligente. Dar rețelele nu trebuie doar să fie înlocuite, ci să vizeze flexibilitate, să permită interconectări cu țările vecine și să aibă capacitatea de a prelua energie din surse regenerabile. În acest moment, în România va începe un program experimental care se află într-o fază incipientă, de tatonare. Este vorba de programul Smart City. „Un oraș inteligent, definit de acest program și care deja este aplicat în unele țări din UE, presupune un spațiu de locuire urbană în care practic toate serviciile publice de care avem nevoie sunt comandate și accesate de o interfață digitală la care are acces atât producătorul cât și consumatorul. Acest concept de tip «Smart» fie că vorbim de orașe inteligente sau de rețele electrice inteligente, înseamnă o oportunitate deosebită pentru România, mai ales dacă ne gândim ce potențial extraordinar avem în zona IT, recunoscut la nivel internațional. Deocamdată, în țara noastră sunt câteva orașe care vor începe proiectele-pilot... Dar, în opinia mea, în următorii 20 de ani digitalizarea sistemului energetic va lua amploare la nivel internațional, iar România va face cu siguranță parte din acest sistem.“

Probleme cu TVA-ul

Potrivit oficialului ANRE, regimul de TVA pentru producătorii de energie din surse regenerabile ar trebui modificat, în condițiile în care aceștia plătesc TVA pentru toate certificatele verzi primite, indiferent dacă acestea sunt sau nu vândute. În acest sens, schema de sprijin actuală ar trebui reconsiderată, cu aprobarea Consiliului Concurenței și a Comisiei Europene, în așa fel încât operatorii din sectorul energiei regenerabile să nu intre și mai mult în dificultate. „În acest moment este clar că piața de certificate verzi este distorsionată. Pentru a remedia situația, luăm în calcul diverse variante, însă niciuna nu va elimina prețul minim, pentru că acest lucru ar duce practic la desființarea schemei de sprijin. Nu se poate elimina nici prețul minim, nici cel maxim. Totodată, putem discuta și o relație între cota de energie regenerabilă și prețul minim, care să crească gradul de predictibilitate“, a mai precizat Emil Calotă.

Bogdan Panțuru

România ar putea exporta peste 4,5 milioane de ovine în țările arabe, din care un milion de ovine vor fi preluate de Iordania, a declarat, joi, ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, la congresul dedicat industriei cărnii din România organizat de publicația "Revista cărnii".

"Am vizitat recent un hub, într-o zonă din Iordania, unde vor fi pregătite milioane de ovine pentru export în țările arabe din zonă. Se estimează că din România vor fi preluate un milion de ovine deoarece calitatatea acestora este foarte bună, fiind asimilată cu calitatea ovinelor din Iordania. În urma analizei efectuate reiese că 4,5 milioane de ovine pot fi exportate anual din România, iar dacă un milion pot pleca acum către Iordania mai avem marjă de export suficientă și pentru țările arabe", a explicat Irimescu.

Șeful MADR a precizat că la jumătatea lunii mai va veni într-o vizită oficială în România omologul său din Arabia Saudită, urmând să fie analizate anumite aspecte legate de exportul de ovine în țările arabe. Acesta consideră că sectorul ovin din România poate contribui cu peste 500 de milioane de euro la comerțul de produse agroalimentare.

"Consider că sectorul ovin poate contribui cu jumătate de miliard de euro la exportul de produse agroalimentare românești. Într-adevăr anul trecut am ieșit pe minus cu aproape 100 de milioane de euro, după ce în anii 2013 și 2014 am avut o balanță pozitivă pentru că s-au exportat masiv cereale. Mi-aș dori să nu mai depindem de exportul de cereale și să mergem pe produse cu valoare adăugată foarte mare. Una este să exporți cereale cu 120-130 de euro pe tonă și alta carne cu 1.500 — 3.000 de euro pe tonă. Trebuie să facem eforturi cât mai mari să ieșim pe piețele internaționale", a precizat Irimescu.

În opinia acestuia, deschiderea exportului de ovine pe țările arabe ar putea contribui la creșterea prețului de vânzare a ovinelor vii, care în prezent în zona Sibiului este de 7 lei pe kilogram în viu, însă pentru a exista un avantaj pentru producătorii români prețul ar trebui să ajungă la cel puțin 10 de lei pe kilogram în viu.

În 2014, România era al cincilea producător de cereale și al treilea crescător de ovine din Uniunea Europeană. Populația de ovine a UE era de 84,2 milioane animale, aproape identică cu cea de vite. Peste un sfert (27%) din ovinele din UE erau crescute în Marea Britanie, care număra 23 milioane ovine, urmată de Spania (18%) și România (11% cu 9,5 milioane ovine).

România a exportat anul trecut peste 15 milioane de tone de produse agroalimentare, în valoare de 5,73 miliarde de euro, în creștere cu 4,6% pe cantitate și cu 6% din punct de vedere valoric, comparativ cu anul 2014, însă a intrat din nou pe deficit, după doi ani în care a raportat excedent în comerțul internațional cu produse agroalimentare, deoarece importurile au fost ușor mai ridicate în 2015 față de anul precedent.

Potrivit datelor Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, importurile de alimente au fost de 8,5 milioane de tone și în sumă de 5,82 miliarde euro, depășind cu aproape 2,4 milioane de euro cantitatea de 6 milioane de tone importată în 2014 și cu 19 procente valoarea de 4,89 miliarde de euro înregistrată în 2014.

AGERPRES

România s-a clasat anul trecut pe primul loc în Uniunea Europeană la floarea soarelui atât din punct de vedere al producției, cât și al suprafeței, cu o recoltă totală de 1,75 milioane de tone obținută de pe un milion de hectare, potrivit datelor provizorii publicate, joi, de Institutul Național de Statistică (INS).

Bulgaria a realizat o producție de 1,58 milioane tone de pe 783.000 de hectare, Ungaria — 1,52 milioane tone (625.000 ha), iar Franța — 1,22 milioane tone semințe de floarea soarelui (614.000 ha).

În ceea ce privește suprafața cultivată cu cartofi, România s-a situat, în anul 2015, pe locul trei după Polonia și Germania și pe locul cinci la producție (după Germania, Franța Polonia și Regatul Unit) din cauza unui randament inferior.

Anul trecut a obținut o producție de 2,77 milioane tone de pe 189.000 de hectare, fiind în scădere cu 21% față de 2014.

Produsele aflate în comerț sunt de bună calitate, iar pesticidele reprezintă un rău necesar și trebuie să se încadreze în limitele stabilite la nivelul Uniunii Europene, a declarat, vineri, ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Achim Irimescu.

'Deocamdată nu avem un rezultat al anchetei începute de ANSVSA cu unitățile DSP din Dolj și Argeș. Facem eforturi pentru a reuși să avem rezultate cât mai rapide. În momentul în care nu se știe exact care este sursa, facem toate eforturile pentru a o identifica. Controalele au loc în piețe și în magazine. Eu continui să afirm că produsele aflate în comerț sunt de bună calitate. E adevărat că de multe ori se încearcă incriminarea pesticidelor. Pesticidele sunt un rău necesar. La un moment dat, s-a făcut o analiză la nivelul Bruxelles-ului referitor la pesticide și s-a spus că, dacă s-ar renunța la pesticide, cel puțin 40% din producția mondială ar dispărea. Trebuie să înțelegem că sunt un rău necesar, dar e adevărat că Uniunea Europeană a stabilit standarde clare și limite admisibile pentru consumul uman. Avem decenii bune de când se utilizează pesticide și speranța de viață a crescut substanțial în Europa și în România', a subliniat Irimescu.

Referitor la confiscarea cantității de 20,3 de tone de tomate provenite din Iordania, din cauza depășirii limitei admisibile de pesticide, ministrul Agriculturii a dat asigurări că autoritățile vor intensifica controalele la produsele provenite din acest stat.

'Controalele se intensifică odată ce a fost descoperit un caz. După cum știți, a fost descoperit un transport din Iordania de 20.000 de kilograme de roșii cu pesticide peste limită. Acestea au fost trimise pentru distrugere și s-au retras o sută și ceva de kilograme din cantitate, ce ajunsese deja pe piață. De acum încolo, vom controla și mai mult produsele care provin din statul respectiv pentru a evita un alt caz similar", a spus el.

În altă ordine de idei, șeful de la Agricultură a făcut referire la revocarea din funcție a secretarului de stat din MADR Sorin Radu, afirmând că aceasta a avut loc la solicitarea lui, unul dintre motive fiind cel financiar.

'Revocarea secretarului de stat Sorin Radu s-a făcut la solicitarea dânsului și a avut la bază motive personale, inclusiv partea financiară. Să nu uităm că un secretar de stat are un salariu mult mai mic decât al unui director, dar asta este legislația. Nu avem un alt nume pregătit în acest sens', a explicat Irimescu.

AGERPRES

• Două ferme-pilot în România și Republica Moldova.

• Laboratoare moderne de cercetare pentru monitorizarea producțiilor în România, Republica Moldova și Ucraina.

• 2,621 milioane de euro din bani europeni.

Colaborarea transfrontalieră în partea de est a Uniunii Europene s-a materializat și prin finalizarea proiectului Promovarea producției sustenabile și implementarea bunelor practici în fermele de bovine din zona frontalieră România – Republica Moldova – Ucraina.

La conferința de încheiere, care a avut loc la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad“ din Iași, beneficiarul proiectului, au participat partenerii de proiect, reprezentanți ai Asociației Generale a Crescătorilor de Taurine din România, ai Universității Agrare de Stat din Chișinău, Universității Agrare de Stat din Odessa-Ucraina, cadre didactice, cercetători, reprezentanți ai unor societăți comerciale de profil, fermieri.

Prof. univ. dr. Vasile Vântu, rectorul universității gazdă, a prezentat obiectivele proiectului care au vizat îmbunătățirea performanțelor economice ale zonei de frontieră prin facilitarea și modernizarea durabilă a agriculturii, crearea unei rețele comune de centre de monitorizare a producției bovine din punct de vedere cantitativ și calitativ în cele trei țări partenere. De asemenea, derularea unei campanii de formare/informare și diseminare a informațiilor specifice pentru factorii interesați în domeniu din cele trei regiuni.

„Vrem, a subliniat dl rector Vasile Vântu, ca ceea ce realizează cele trei universități partenere să aibă rezonanță în activitatea micilor și marilor fermieri, în lumea afacerilor.“

În perioada de implementare de 26 de luni, bugetul proiectului s-a cifrat la valoarea eligibilă de 2.621.122 euro, din care finanțare de la UE 2.359.009 euro, iar 262.112 euro cofinanțare parteneri.

Prin materializarea acestui proiect pe care conf. univ. Vasile Vrâncean, prorectorul Universității Agrare de Stat din Chișinău, l-a caracterizat ca fiind „benefic și deosebit de important“ s-au înființat două ferme-pilot pentru determinări cantitative și calitative în România și Republica Moldova. Ferma din România, amplasată la Rediu – județul Iași, are un efectiv matcă de 50 de vaci din rasa Fleckvieh Simmental și dispune de peste 15 tipuri de echipamente agrozootehnice, achiziționate în cadrul proiectului, pentru deservirea fermei.

Valorificarea producției de lapte se face prin vânzare cu amănuntul în campusul USAMV și prin livrare către procesatori regionali.

Tot aici au fost angajate șase persoane pentru managementul firmei și pentru asigurarea sustenabilității proiectului prin furnizarea de exemple de bune practici și acordarea de servicii de instruire și consultanță grupului țintă.

La ferma din Republica Moldova efectivul matcă este format din 30 de vaci din aceeași rasă, iar valorificarea producției se face prin livrare la procesatori și vânzare cu amănuntul.

Pentru monitorizarea producțiilor bovine din punct de vedere cantitativ și calitativ în țările partenere s-au înființat trei centre. Centrul din România dispune de două laboratoare pentru analize fizico-chimice, microbiologice și senzoriale dotate cu 60 de echipamente moderne și infrastructură IT, valoarea investiției fiind de 300 mii de euro. Aici își desfășoară activitatea trei persoane pentru operarea centrului și asigurarea sustenabilității proiectului prin prestarea de servicii de specialitate pentru membrii grupului țintă și utilizarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare ca și pentru accesarea și a altor procese de cercetare și investiții.

Investiții de peste 350 mii de euro au fost alocate și centrului din Odessa – Ucraina, iar la Chișinău valoarea investiției, unde au fost înființate două laboratoare și o minilinie de pasteurizare și ambalare a laptelui obținut din fermă, se ridică la peste 250 mii de euro.

Dezbaterile ce au avut loc la sediul USAMV Iași, dar și la ferma-pilot de la Rediu au evidențiat – din spusele celor prezenți – care vor fi beneficiarii acestui proiect: fermierii din zonele de vecinătate ale partenerilor, studenții din ciclurile de licență, masterat, doctorat de la cele trei universități, cercetători și cadre didactice, procesatori din industria alimentară din cele trei regiuni și, nu în ultimul rând, consumatorii de produse de origine animală sigure din punctul de vedere al inocuității din cele trei țări.

S-au avansat și cifre: conform proiectului, din grupul-țintă imediat vor fi 150 de crescători de taurine, 15 reprezentanți ai procesatorilor – cinci din fiecare țară parteneră – reprezentanți ai asociaților profesio­nale din domeniu, 15 cadre didactice și, nu în ultimul rând, personalul angajat la fermele-pilot și la laboratoare.

„Finalizarea acestui proiect, a declarat prof. univ. dr. Serge Kachiuk, rectorul Universității din Odessa, este o ilustrare a bunelor relații și a colaborării între cele trei universități, o punte de legătură între cele trei țări și, în același timp, un sâmbure al viitoarelor colaborări în acest vital domeniu al creșterii animalelor. Dorim ca ceea ce vom realiza în aceste ferme-pilot la dumneavoastră și în laboratoarele existente în cele trei țări partenere să aibă rezonanță în economia reală, valorificându-se astfel potențialul agricol de care dispunem“.

Stelian CIOCOIU

Viorel Piperea, fermier de 43 ani din Singureni, județul Giurgiu, se ocupă de 8 ani cu legumicultura bio. A început cu producerea de legume bio direct în câmp, iar de trei ani o face și în sistem protejat, în solarii. Dar, în România, piața de legume produse natural nu este prea ofertantă deocamdată.

Din păcate nu a amortizat nici jumătate din investiție

Ca să ajung în Singureni, la circa 35 de km de centrul Bucureștilor, am trecut prin Jilava și 1 Decembrie, apoi am luat-o la dreapta, la ieșirea din Călugăreni, pe DJ 411. Ferma este chiar la intrarea în localitate, pe partea dreaptă. Viorel Pipera are pregătire de tehnician zootehnist, iar acum este student la Horticultură. Asta pentru că e greu să găsească consultanță eficientă pentru ceea ce face el. A înțeles că informația este vitală pentru activitatea de legumicultor ecologic. Dar greutățile întâmpinate se înmulțesc și din cauza schimbărilor climatice majore din ultimii ani. Ba secetă, ba inundații, ba iarnă fără zăpadă, ba vijelii și grindină. A investit în spații protejate pentru a securiza într-un fel producția. Dar anul trecut, când inundațiile le-au creat mari probleme, aproape că a fost la un pas să renunțe definitiv. Chiar a avut atunci senzația de zădărnicie. Dar a luat-o de la capăt. Cei aproape 3.000 mp de solarii i-a mutat mai sus, terenul fiind pe un plan înclinat. Un alt dezavantaj a fost și pierderea forței de muncă permanente. Dar și greutatea de a găsi zilieri atunci când are nevoie. Într-o asemenea întreprindere munca manuală este de neînlocuit. „Din păcate localnicii nu vor să muncească, mai bine stau pe ajutorul de la primărie“, spune vădit supărat fermierul. Dar prin venirea celor 2 angajați pe care îi are acum, speră la vremuri mai bune. Le asigură și cazare + masă pentru că sunt din Moldova.

Tot terenul fermei este închis cu gard și este destinat în întregime agriculturii bio. Certificat în acest sens. Chiar și zona cultivată cu grâu, lucernă și livadă sunt în aceeași condiție tehnologică. Dar, chiar și așa, e nevoit să vândă de multe ori ca și cum produsele obținute ar fi convenționale pentru că magazinele de specialitate sunt prea pretențioase. Iar dacă ar investi în ambalare, condiționare și etichetare ar distribui marfa în afara țării. Are însă o familie numeroasă care absoarbe o parte din surplusul de producție în majoritatea timpului. Plus câțiva clienți permanenți, mai ales din zona celor cu venituri peste medie, care au înțeles să mănânce sănătos. Mai au un protocol de colaborare cu firma EcoShoping – care deține un site specializat pe vânzarea de legume bio. Dar cel mai mult vinde prin intermediari, care îi oferă prețuri mult prea mici. Dar decât să arunce producția a făcut și asemenea compromisuri. Din fericire, pentru viitor, au bătut palma cu un lanț de restaurante, iar acum există premisa unui câștig ferm și constant.

De la cinci stoloni de căpșuni la peste 3.000 mp

Am gustat cu deosebită plăcere atât din căpșunile din câmp, cât și din cele cultivate în solar. Fiecare în parte cu o aromă de poveste. Chiar și cele albe erau dulci. Ca la bunica în grădină. Am întrebat ce soi sunt și mi-a răspuns că nu știe. A primit cinci stoloni într-o jardinieră și de aici are toată suprafața cultivată acum (peste 3.000 mp). Nu cresc mari dar au un gust și un miros de zici că ai cules fragi la munte. A pus și pomi fructiferi care sunt în ultimul an de conversie. Chiar și viță de vie dar, din păcate, anul trecut au avut un puternic atac de mană, iar iarna a degerat vița. Acum a dat de jos, de parcă ar fi nemuritoare. Semn că anul viitor, când va intra oficial în epoca bio, va avea și struguri de masă altoiți pentru pofticioși.

Viorel Piperea este căsătorit și are doi copii. Un băiat de 14 ani și o fată de 9 ani. Părinții lui locuiesc tot timpul la fermă, iar ei stau în sat pentru că școala este aproape de locuința de acolo.

Am văzut și sectorul zootehnic, apropo de specializarea inițială a fermierului din Singureni, unde erau tot felul de animăluțe. Aproape ca la ferma animalelor. Curci, fazani, găini, porci vietnamezi și de Mangalița, crescuți cu grâu, porumb și lucernă făcute în sistem bio. „Doar cu bălegar și cu sapa“, spune giurgiuveanul. Pentru familia și prietenii lor mai apropiați, subliniază acesta.

Tot în Singureni, Alain Kremeur, un francez care a fost președintele Camerei de Comerț și Industrie Franța - România face o agricultură rustică. Chiar mai mult decât bio. A avut o perioadă și un restaurant în centrul capitalei, chiar foarte vestit, iar acum vrea să facă o pensiune frumoasă din conacul Mociorniță. Clădirea pe care a cumpărat-o de la moștenitorii de drept se află cam la 200 de m pe drumul care duce la Stâlpu. Undeva pe un drum lateral dreapta. Dar trebuie să fii atent pentru că de afară nu se zărește decât ghereta din zid de la poarta conacului Mociorniță, care este înconjurat de o curte din zid, înaltă de aproape 2 m. În sens opus, parcă pentru echilibru, se găsesc alte două conace, de această dată gemene, care au aparținut prințului Nicu Cantacuzino (unul din copiii prințesei Irinei Ghica, născută Cantacuzino, care a fost fiica Nababului, așa cum era supranumit prințul George Grigore Cantacuzino). Într-unul dintre ele a fost sediul CAP, iar acum este stăpânit de Societatea Agricolă Singureni. O societate constituită pe legea 36 /1991, care exploatează 1.300 ha teren agricol. Cele două conace ale Cantacuzinilor sunt leite. Doar felul în care au fost renovate (cel din curtea societății agricole în 2013, iar celălalt anul trecut) le diferențiază cumva. Dar asta e deja o altă poveste.

Tudor CALOTESCU

Produsele Cocorico sunt prezente în aceste zile la Anuga, cel mai mare târg de produse alimentare din lume organizat la Köln. La această ediţie participă circa 7.000 de companii din 98 de țări, expunând produse şi preparate din carne, produse de morărit, panificaţie şi patiserie, produse lactate, dulciuri, conserve legume/fructe, produse Bio, sucuri naturale, etc. România este reprezentată de 50 de firme din domeniul industriei agroalimentare, care expun pe o suprafaţă de peste 700 mp.

„Prin prezenţa noastră la Anuga suntem onoraţi să fim ambasadori, atât ai brandului Cocorico, cât şi ai cărnii de pasăre produse în România. Calitatea cărnii de pui Cocorico este deja recunoscută într-un număr tot mai mare de ţări, fapt datorat atuurilor noastre principale: o prospeţime imbatabilă şi un gust deosebit, ca urmare a celor mai bune ingrediente folosite în furajarea păsărilor, precum şi a condiţiilor de creştere asigurate, cât mai apropiate cu cele naturale. În ultimii ani asistăm la o dezvoltare a pieţei de carne de pasăre, atât în România, cât şi în spaţiul intracomunitar. Suntem hotărâţi, în acest context, să ne folosim de avantajele pe care ni le oferă abatorul nostru, fiind unul dintre cele mai mari și moderne din Europa, şi faptul că produsele noastre ajung în condiții de maximă siguranță şi calitate oriunde pe continent, pentru a deveni un actor important la nivel regional”, a declarat Bogdan Grama, Director General Aaylex Group.

Compania Aaylex, deținătoarea brandului Cocorico este unul dintre cei mai mari exportatori de carne de pui din România, având un portofoliul de clienți externi provenind din 17 state printre care se numără: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Olanda, Polonia și Slovacia.

Produsele Cocorico respectă un program integrat de management al calităţii şi trasabilităţii, având certificări de calitate ISO 9001/2000, Sistemul de management al calităţii şi siguranţei alimentare HACCP, ISO 22000, BRC, HALAL şi Autorizarea sanitar-veterinară pentru schimburi intracomunitare cu produse de origine animală.

Grupul Aaylex deține 18 ferme cu o capacitate totală de aproximativ 36 milioane pui vii/an. Acestora li se adaugă 2 stații de incubație de 18 milioane ouă/an, 2 ferme de reproducție de pasări-adulți cu o producție de 20 milioane ouă/an și 2 ferme de reproducție tineret. Fermele au operațiuni în 6 județe: Buzău, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu și Prahova. Aalyex Prod gestionează un abator propriu localizat în Buzău, acesta fiind unul dintre cele mai mari și moderne abatoare din Europa. Capacitatea sa actuală de abatorizare este de 9.000 de capete pe oră, procesând în prezent întregul efectiv de animale provenit din fermele Aaylex. Abatorul produce 60.000 tone de carne/an. Deschis în anul 2011, noul abator reprezintă o investiție greenfield în valoare de 54 de milioane de euro.

Printr-un proiect de Ordonanță de urgență MADR intenționează să înființeze 12 posturi de atașați agricoli care vor reprezenta România în Federația Rusă, Ucraina, Turcia, SUA, Qatar - Doha, China, Israel, Germania, Spania, Portugalia, Franța, Olanda.

Reprezentanții MADR susțin că s-au inspirat și din practica altor țări cu interese în domeniul agricol, precum Franța, Olanda, Austria, Danemarca, Polonia, Ungaria, Israel, SUA, care au atașați agricoli în cadrul Ambasadelor din România și din alte țări. Spre exemplu, Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare din Ungaria are în cadrul misiunilor sale atașați agricoli în Germania, SUA, Rusia, România, Belgia, Italia, Franța, Spania și China, se arată în nota de fundamentare a proiectului de OUG.

În următorii 5 ani, România va putea crește producţia anuală de lapte de vacă de la 1 la 2,5 milioane de tone. Acest lucru poate fi posibil în urma parteneriatului de colaborare dintre țara noastră și Olanda, cel de al treilea producător de lapte din Uniunea Europeană, care promovează fermele de familie ca soluţia pentru dezvoltarea lanţului de producţie, procesare şi vânzare a laptelui.

Pentru început, proiectul va fi implementat în mai multe ferme de familie din Transilvania care vor fi sprijinite să îşi dezvolte afacerea şi să obţină, cu costuri minime, lapte de cea mai bună calitate. „Practic, vorbim despre unelte concrete necesare pentru a transforma fermele într-unele prospere. Am încredere că toate acestea vor fi utile și vor duce la rezultate foarte bune“, a declarat ambasadorul Olandei în România, Stella Ronner – Grubačić.

• Interviu cu Excelenţa sa PARK Hyo-Sung, Ambasadorul Republicii Coreea în România

Republica Coreea a aniversat 25 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţara noastră printr-un eveniment dedicat oamenilor de afaceri. Timp de două zile, 16-17 septembrie, sala Crowne Ballroom a hotelului Crowne Plaza din București a găzduit întâlniri de afaceri tête-à-tête între reprezentanţii a 30 de companii coreene și cei ai mediului de afaceri din România, precum și o expoziţie cu cataloage de prezentare a unor produse ce tind să intre pe piaţa românească. În acest context, cu amabilitatea gazdei evenimentului – Ambasada Republicii Coreea la București, am avut ocazia de a face cunoștinţă chiar cu excelenţa sa domnul Ambasador Park Hyo-Sung

– În primul rând vă mulțumesc pentru amabilitatea de a acorda acest interviu revistei Lumea Satului. Reprezentând o revistă specializată pe agricultură, vă propun să vorbim cu prioritate despre acest domeniu și v-aș întreba ce pondere are agricultura în ansamblul economiei.

– Și eu vă mulțumesc pentru oportunitatea acestui interviu. În ceea ce privește ponderea pe care o ocupă agricultura în economia noastră vorbim de 2,6% din Produsul Intern Brut (PIB), în condițiile în care populația implicată în agricultură este de doar 7 procente. Este o contribuție destul de scăzută față de România, care contribuie cu 8,1% din PIB în ansamblul economiei şi care are 29% din populație implicată activ în agricultură. Acest lucru se întâmplă pentru că, din păcate, numărul agricultorilor este în declin. Există o îmbătrânire în acest sens.

– Pe ce se bazează agricultura coreeană și ce produce, mai exact?

– Republica Coreea este o țară care importă foarte multe alimente. Spre exemplu, în anul 2013 a importat din România produse în valoare de 200 milioane de dolari, în principal cereale, cum ar fi porumbul. Dacă analizați cifrele din domeniul agriculturii din Coreea, acestea nu sunt impresionante. Respectăm totuşi acest domeniu. Există chiar şi o maximă coreeană care spune că „agricultura este coloana vertebrală a unei națiuni“. Producem orez, secară, grâu, porumb, fasole, însă producția nu este una foarte mare, de aceea importăm din alte țări. Rata resurselor suficiente este de 47%. Orezul rămâne în țara noastră un aliment de bază, această cereală fiind protejată de guvernul nostru. Însă de acum înainte ne gândim să deschidem piața pentru orez, bineînțeles sub regulile impuse de Organizația Mondială a Comerțului.

– Ce puteți să ne spuneți despre sectorul zootehnic din țara dumneavoastră?

– Și în acest sector importăm mult. Avem ferme, dar nu suficiente, așa încât suntem nevoiți să importăm atât animale cât și carne de porc, vită şi mai puțin păsări.

– Care sunt în acest moment relațiile diplomatice dintre Republica Coreea și România? Există parteneriate încheiate între cele două țări?

– Ambele țări au depus eforturi în dezvoltarea relațiilor diplomatice încă din 1990. Anul acesta sărbătorim 25 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice și vă pot spune că 2008 a fost un moment important pentru că cele două țări au încheiat un parteneriat strategic. De altfel, Coreea este singura țară din Asia care a încheiat un parteneriat strategic cu România. În ceea ce privește relațiile comerciale, Coreea este a doua țară în ceea ce privește exportul de produse către România după China.

– Pe ce se bazează acest parteneriat, ce vizează?

– Este o paradigmă complexă care acoperă mai multe domenii precum cel politic, economic, cultural. Ambele țări au depus eforturi pentru a îmbunătăți relații bilaterale, mai ales în domeniul agriculturii. Chiar ieri a fost semnat un contract între compania coreeană Lowe of Soil și Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri de la Dăbuleni. Conform acestui contract cartofii dulci vor fi produși în vederea exportului către alte țări europene. Acesta este un exemplu important de cooperare bilaterală în domeniul agriculturii. Aș dori să menționez că acest contract face parte dintr-un program de schimb de experiență între Coreea și România. Războiul coreean, care a avut loc între 1950 și 1953, a adus un prejudiciu important economiei. În 1961 PIB-ul pe locuitor era sub 80 de dolari, față de cel de astăzi, când vorbim de 28.000 dolari. La acea vreme milioane de oameni trăiau în sărăcie și mulți se bazau pe agricultură.

România are condiții foarte bune în ceea ce privește agricultura. Aproximativ 65% din terenul României este arabil, prin comparație cu Coreea care are doar 17% teren arabil. În plus, are un climat favorabil culturilor şi oameni muncitori. Noi putem veni însă cu experiența și tehnologia necesare acestui domeniu.

– Ați anticipat întrebarea mea. Cum vedeți agricultura românească și ce au fermierii de învățat de la poporul dumneavoastră?

– România poate să acționeze mai bine pe viitor. Problema este lipsa mecanizării, a administrației eficiente în ceea ce privește mediul rural și accesul limitat la sistemul de credite. România are nevoie de o dezvoltare a acestor politici și sper ca Ministerul Agriculturii să continue să le dezvolte pentru a îmbunătăţii mediul agricol.

– Lipsa irigațiilor este o problemă în România. Ce putem învăța din experiența coreeană pe acest domeniu?

– Este o întrebare dificilă pentru că nu sunt expert în domeniu. Pot spune însă că și fermierii coreeni se confruntă cu lipsa apei. Am încercat de-a lungul timpului să dezvoltăm mecanisme care să ofere apă agriculturii. Am construit rezervoare, baraje, dar încercăm să utilizăm sursele de apă cât mai raţional, astfel încât să nu o risipim.

– Cu ce v-a cucerit România până acum?

– Atât mie, cât și soției mele ne plac sarmalele, micii, tochitura şi mămăliga. Preferatele mele sunt ciorba de burtă şi fasolea cu ciolan. Îmi place mult și vinul românesc, despre care pot spune că este unul dintre cele mai bune. De fiecare dată când organizez dineuri la reședința mea și când sosesc delegații de la Seul le ofer vin românesc.

Patricia Alexandra POP

Se pare că străinii, oricare ar fi ei – firme, ONG-uri sau persoane private au făcut o pasiune aproape inexplicabilă pentru pădurile româneşti. Iar explicaţia „inexplicabilului“ ar fi că, după cum spune un raport al unui ONG european, „în România se găsesc ultimele colţuri de natură virgină din Europa.“ De ce a „renunţat“ Europa la păduri? De fapt, nu a renunţat nimeni la păduri, ci le-au tăiat pur şi simplu pentru bani, pentru profit. Iar asta a însemnat şi dispariţia florei, dar mai ales a faunei. Dar nu-i nimic, după ce s-au învăţat minte, acum vin europenii la noi să ne explice cum e cu protecţia pădurilor şi cum poate fi exploatată eficient... Oare?

Charles pune piciorul în prag

Se ştie că, imediat după 1989, pădurile României au trezit interesul unor companii multinaţionale de exploatare forestieră care au reuşit să cumpere zeci şi sute de mii de hectare de codru promiţând investiţii masive, dar şi locuri de muncă. Parţial asta s-a şi întâmplat, numai că unele companii (străine sau nu) au fost implicate, în ultimii 20 de ani, în tăierile ilegale a aproximativ 366.000 ha de pădure. Pentru a stopa fenomenul, o fundaţie patronată de Prinţul Charles al Marii Britanii vrea să cumpere aproximativ 100.000 ha de pădure în România pentru a salva habitatul şi a crea una dintre cele mai mari rezervaţii naturale din Europa, informează cotidianul scoţian The Scotsman. Potrivit jurnaliştilor scoţieni, investiţia va fi făcută 100% cu bani din străinătate. Concret, este vorba de Fundaţia Conservation Carpathia (FCC), o organizaţie nonguvernamentală patronată de prinţul Charles al Marii Britanii, care vrea să cumpere aproximativ 100.000 ha de pădure în România, cu scopul de a o proteja de tăierile masive şi exploatarea forestieră, scrie publicaţia scotsman.com. Cu bani din donaţii, FCC vrea să pună bazele uneia dintre cele mai mari rezervaţii naturale, „un rai al urşilor şi lupilor“. „Zona Carpaţilor româneşti este printre cele mai sălbatice din Europa. Acolo trăiesc carnivore mari şi biodiversitatea este grozavă. Toate acestea sunt acum ameninţate de defrişări şi exploatare, astfel că încercăm să le protejăm pentru generaţiile următoare“, a declarat pentru The Scotsman Christoph Promberger, director executiv FCC.

Miză importantă

Potrivit The Scotsman, miza acestei acţiuni a fundaţiei este cu atât mai importantă cu cât în pădurile din Carpaţi trăieşte mai bine de jumătate din populaţia de lupi şi lincşi din Europa, dar şi majoritatea urşilor bruni de pe continent. Flora şi fauna sunt la fel de variate.

„Este dificil să cumpărăm pădure în România pe de o parte pentru că ne ia foarte mult timp să îi găsim pe proprietari şi, pe de altă parte, pentru că este greu să cumpărăm de la ei sau de la asociaţiile de proprietari. Dar fundaţia a reuşit să se alăture uneia dintre cele mai importante asociaţii de proprietari de pădure şi este posibil să putem adăuga alte 5.300 ha. FCC are, totodată, posibilitatea de a cumpăra câteva proprietăţi mari în Carpaţii de Est“, se arată într-un raport al fundaţiei. Trebuie spus că FCC s-a implicat deja în procesul de salvare a pădurilor încă din 2013, când a început o amplă campanie de eradicare a tăierilor ilegale. Mai mult, fundaţia a achiziţionat deja în jur de 16.000 ha de pădure pentru a le proteja, procesul fiind în desfăşurare. După finalizarea procesului de achiziţii, care poate dura între 10 şi 20 de ani, fundaţia va transforma întreaga zonă într-un parc naţional care va fi donat statului, potrivit FCC.

În momentul de faţă, compania care exploatează cea mai mare suprafaţă de teren din România este IKEA, retailerul suedez de mobilă care a achiziţionat recent 33.600 de ha de pădure de la o firmă suedeză, Greengold, condusă de foştii parteneri ai universităţii americane Harvard în România. Pădurea celor de la IKEA este situată în judeţele Prahova, Buzău, Vrancea, Botoşani şi Bihor.

IKEA devine cel mai mare proprietar de păduri

Ikea a cumpărat în România 33.600 ha de pădure de la o companie privată, în judeţele Prahova, Buzău, Vrancea, Botoşani şi Bihor. De consemnat că aceasta este prima achiziţie de acest fel efectuată la nivel mondial de grupul suedez specializat în retailul de mobilă şi decoraţiuni. În fapt, cele 33.600 ha de pădure au fost achiziţionate de la o firmă suedeză, Greengold, condusă de foştii parteneri ai universităţii americane Harvard în România. Prin această achiziţie grupul suedez devine cel mai mare proprietar de păduri din România.

Astfel, România devine prima ţară în care Ikea Group îşi va coordona singură activitatea de administrare a pădurilor aflate în proprietate, prin intermediul unei companii româneşti, IRI (IKEA Resource Independence, n.r.) Investments SRL, parte din Ikea Group. „Ikea Group a decis să investească în operaţiuni forestiere. Această decizie ne facilitează accesul la materie primă lemnoasă administrată sustenabil (...). Investiţia în păduri este şi o modalitate de a ne diversifica activele. Prin această achiziţie, România devine prima ţară în care Ikea Group îşi va administra propriile operaţiuni forestiere şi ne-am propus să fim un exemplu de management sustenabil al pădurilor“, a declarat Frederik de Jong, preşedintele Consiliului de Administraţie al IRI Investments SRL. Totodată, de Jong a arătat că abordarea Ikea în privinţa administrării pădurilor depăşeşte nevoile imediate ale business-ului pentru a ajuta la schimbarea modului în care pădurile sunt administrate pe termen lung. „În acest moment, eforturile noastre se concentrează pe a ne asigura că toţi paşii necesari sunt făcuţi pentru a administra pădurile în mod responsabil şi pentru a adera la cele mai înalte standarde de management forestier“, a mai declarat presei Frederik de Jong. Grupul ajunge să deţină astfel în România - în premieră mondială - atât resurse de lemn, cât şi o relaţie directă de producţie cu furnizorii locali de mobilă, respectiv produse finite în magazine.

Bani pentru pădurea pe care nu o poţi tăia

Un proiect de hotărâre de Guvern prevede compensaţii de până la 500 de euro/ha pe an pentru proprietarii de păduri cu funcţie de protecţie sau din arii protejate pentru masa lemnoasă pe care aceştia nu o pot recolta. Proiectul este pus în dezbatere de Ministerul Mediului. Proiectul de HG vizează instituirea schemei de ajutor de stat pentru acordarea de compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanţă comunitară Natura 2000. Beneficiarii acestei scheme de ajutor de stat sunt proprietarii de păduri şi asociaţiile de proprietari de păduri pe ale căror terenuri forestiere există restricţii de mediu aplicabile activităţilor forestiere, care sunt stabilite prin amenajamentele silvice. Ajutorul de stat se acordă în cuantumuri maxime de 500 de euro/ha şi pe an în perioada iniţială care nu depăşeşte cinci ani şi de maximum 200 de euro/ha şi pe an în perioada ulterioară, se arată în proiect.

Bogdan Panţuru

Este evident că pentru a menţine această rasă de albine cât mai curată şi adaptată cât mai bine condiţiilor locale de mediu trebuie luate o serie de măsuri, cum ar fi:

● Realizarea unei bănci de gene pentru Apis mellifera carpatica şi, totodată, realizarea unor teste ADN astfel încât să se poată oferi material biologic necesar ameliorării calităţilor acestei rase şi menţinerii purităţii ei.

Stocarea genotipurilor cu o valoare de excepţie, pe lângă perfecţionarea rasei Apis mellifera carpatica, poate să aducă şi alte avantaje, cum ar fi fluidizarea şi simplificarea comerţului internaţional cu material biologic cu o valoare genetică ridicată. Constituirea de bănci criogenice are ca scop atât conservarea biodiversităţii prin prezervarea genotipurilor valoroase, cât şi a speciilor sau raselor aflate într-un real pericol de dispariţie. Pentru aceasta considerăm foarte importantă realizarea acestui prim pas.

● Crearea cadrului legislativ pentru protejarea fondului genetic naţional al albinei de rasă Apis mellifera carpatica.

La acest deziderat ne lovim de libertinismul creat în spaţiul UE pentru că, la momentul actual, legea care este liberală susţine comerţul liber cu animale, inclusiv cu albine. Or, la albine este un caz special deoarece împerecherea în aer liber nu poate genera controlul asupra împerecherilor şi astfel s-au distrus multe populaţii de albine din Europa.

În acest context, specialişti din cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, conştienţi de pericolul care ne aşteaptă la poarta UE, în încercarea protejării fondului genetic al albinei româneşti, au cerut modificarea legislaţiei prin care să se interzică „importul de material biologic aparţinând altor rase de albine, precum şi al hibrizilor interrasiali, deoarece, prin specificul împerecherii la albina meliferă, sistemul poate fi scăpat de sub control şi se poate ajunge la obţinerea unor metişi nedoriţi şi neadaptaţi la condiţiile de mediu din ţara noastră“, aşa cum se arată în adresa trimisă de cercetători, Ministerului Agriculturii.

Urmarea?!?! Ministerul a respins cererea pe motivul încălcării normelor legislaţiei europene şi că, odată cu aderarea, noul act normativ nu ar mai avea aplicabilitate pentru că apicultorilor români li se vor deschide porţile păstoritului în alte ţări europene. Răspunsul mai precizează că „singurele măsuri de protecţie eficientă sunt cele aplicate de asociaţiile crescătorilor de albine, care pot informa apicultorii despre efectele nefavorabile ale importului diferitelor rase de albine“.

● Abordarea unor măsuri de selecţie a materialelor biologice având calităţi superioare care să răspundă aşteptărilor, mai ales în obţinerea unor producţii maximale de produse apicole.

Selecţia în apicultură constituie sectorul cel mai înapoiat al activităţii ştiinţifice şi practice, ceea ce este demonstrat prin lipsa raselor performante de albine create ca urmare a unei activităţi dirijate. Cauzele principale ale acestei stări sunt determinate de elaborarea insuficientă a aspectelor teoretice de selecţie şi de lipsa unei bănci de gene pentru stocarea materialului biologic valoros.

Procesul de ameliorare a albinelor este mai dificil de realizat comparativ cu alte specii, din cauza unor particularităţi biologice specifice, dar ar fi mult uşurat prin stocarea materialului biologic provenit de la indivizi din familii cu însuşiri valoroase.

Aici nu putem trece cu vederea că, pentru asigurarea unei presiuni de selecţie în zonele de influenţă şi pentru menţinerea în stare curată a materialului biologic ce constituie patrimoniul genetic apicol, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, prin pepinierele sale de la Bucureşti, Moara Vlăsiei-Ilfov, Poieni-Iaşi şi Bididia-Tulcea, produce anual regine de elită declarate selecţionate care se difuzează în teritoriu.

La punerea în aplicare şi îndeplinirea dezideratelor mai sus enumerate trebuie să participe următoarele entităţi:

– apicultorii, care ar face foarte bine să se documenteze mai profund şi mai ales în domeniul geneticii înainte de a încerca să schimbe rasele de albine de lucru în stupinele lor;

– asociaţiile apicole, care trebuie să militeze pentru promovarea protejării albinei noastre Apis mellifera carpatica;

– Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură să continue demersurile de protecţie a albinei româneşti la autorităţile Statului, să urmărească cu maximă atenţie ca în stupinele de elită pe care le deţine să se facă o adevărată selecţie promovând caracterele cele mai performante şi să iniţieze proiecte de constituire a unei Bănci de gene şi teste ADN pentru albina românească Apis mellifera carpatică;

– Agenţia Naţională pentru Zootehnie să iniţieze demersuri de protecţie a albinei româneşti Apis mellifera carpatica la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, să urmărească cu maximă atenţie ca în stupinele autorizate pentru producerea reginelor de elită şi de multiplicare să se facă o adevărată selecţie promovând caracterele cele mai performante, să sprijine iniţierea de proiecte de constituire a unei Bănci de gene şi teste ADN pentru albina românească Apis mellifera carpatica şi să elaboreze de urgenţă „Procedurile operaţiunilor de autorizare a stupinelor de elită şi de multiplicare“ prin care să se interzică categoric producerea de regine din altă rasă decât din rasa Apis mellifera carpatica;

– Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să nu se limiteze să spună că nu există cadrul juridic de protecţie a albinei româneşti, ci să se zbată să găsească modalitatea de protecţie; astfel vor dispărea şi zvonurile precum că interese ale unor comercianţi ar frâna iniţierea unor astfel de acţiuni de protecţie şi nu în ultimul rând,

– Parlamentul României şi europarlamentarii, care reprezintă interesele României la Bruxelles, organisme care trebuie informate despre greutăţile pe care le întâmpină apicultura româ­nească pentru asigurarea protecţiei rasei albinei româneşti Apis mellifera carpatica şi astfel să iniţieze măsuri în consecinţă.

Închei cu speranţa că va fi bine înţeles demersul meu şi pentru o mai bună edificare anunţ că voi elabora şi un material în care voi prezenta câteva aspecte referitoare la ce se întâmplă dacă se introduc alte rase, hibrizi şi metişi de albine pe teritoriul României.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Visul oricărui apicultor este ca de la stupina sau stupinele pe care le administrează să obţină recolte maxime de produse apicole şi astfel profitul său să fie cât mai mare.

Acest deziderat se poate realiza în următoarele condiţii:

– familiile de albine să conţină albine din rase considerate de foarte bună calitate, cărora să le corespundă zona geografică bioapicolă în care îşi desfăşoară activitatea;

– stupina sau stupinele să fie poziţionate în zone cu oferte melifere favorabile unor culesuri intense de producţie şi de întreţinere;

– albinele din familii să fie indemne de boli şi, în fine,

– administrarea stupinei sau stupinelor să se facă corespunzător de către stupar.

Albina românească

Din punctul de vedere al rasei albinelor folosite pe teritoriul României trebuie să arătăm că, din timpuri străvechi, pe aceste meleaguri şi pe unele teritorii învecinate s-a format şi s-a instalat albina românească Apis mellifera carpatica care a fost studiată iniţial de un grup de cercetători sub directivele cercetătorului N. Foti, stabilindu-se caracteristici proprii şi făcând interesante studii biometrice asupra ei.

Apoi, în urma susţinerii materialului ştiinţific şi documentar privind omologarea rasei de către reprezentanţi din cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, Consiliul tehnico-ştiinţific al ANARZ a aprobat omologarea albinei româneşti cu Certificatul de omologare nr. 1 eliberat la data de 28.10.2009, în conformitate cu Legea zootehniei nr. 72/2002 şi cu O.M. nr. 383/2009.

Omologarea s-a făcut ca rasă sub denumirea de Apis mellifera carpatica, împlinindu-se astfel visul înaintaşilor noştri din apicultura românească de a avea o rasă autohtonă recunoscută oficial.

Apis mellifera carpatica este albina noastră autohtonă care, adaptându-se la condițiile specifice climatului continental-temperat, a constituit o rasă aparte. În cadrul acestei rase, studiile efectuate arată că se disting 5 subpopulaţii („ecotipuri“), respectiv ecotipul din Câmpia sudică Dunăreană, Zona colinară subcarpatică, Podişul Transilvaniei şi Câmpia Vestică (inclusiv Banatul), Podişul Moldovei şi Podişul Dobrogei (inclusiv Delta Dunării).

Aceste biotipuri se diferențiază prin unele caractere morfologice, cum sunt lungimea trompei, lungimea corporală, lungimea tarsului și a tibiei, lungimea aripii anterioare şi indicele cubital.

Trebuie specificat că albina românească s-a format în condiţiile specifice pedoclimatice şi de bază meliferă din zona carpatică a ţării noastre şi chiar în unele zone învecinate, cum ar fi: Banatul Sârbesc, Zona Bulgară lângă Dunăre, Basarabia, Ucraina Subcarpatică şi Pusta Maghiară.

Aceasta este o rasă foarte blândă pe fagure. În timpul examinării manifestă un comportament liniştit, are în general un slab instinct de roire, este foarte productivă, astfel că la familiile de albine recordiste, în condiţii excepţionale de cules, producţia de miere medie multianuală poate atinge 50-60 kg/familie. Totodată, în cazul culesurilor intense, ca cel de la floarea-soarelui, ea este chiar predispusă la blocarea cuibului cu miere, însuşire considerată preţioasă deoarece prin aceasta se reduce cantitatea de puiet crescută şi deci uzura albinelor şi se asigură proviziile pentru lunile lungi de iarnă concentrate pe un număr redus de faguri în zona cuibului, mierea este căpăcită uscat, iar tendinţa de propolizare este considerată a fi slabă.

Rasele străine

Rasele străine, în condiţiile ţării noastre, nu pot depăşi din punctul de vedere al calităţilor rasa românească Apis mellifera carpatica deoarece aceasta, trăind din generaţie în generaţie, de mii de ani în condiţiile de climă şi floră carac­teristice ţării noastre, ca rezultat al selecţiei naturale, este cea mai bine adaptată acestor condiţii, deci trebuie să ne orientăm numai pentru creşterea, înmulţirea şi îmbunătăţirea albinei noastre locale Apis mellifera carpatica.

Totodată, nu putem trece cu vederea faptul că resursele melifere existente în trecut pe teritoriul ţării noastre erau constituite din întinse suprafeţe de fâneţe naturale ce ocupau zona dintre Dunăre şi Munţii Carpaţi, care ofereau albinelor un important cules de nectar. La acest tip de cules de vară, de lungă durată dar de intensitate redusă, s-a adaptat de-a lungul mileniilor albina noastră autohtonă. Pe măsura dezvoltării agriculturii însă, prin extinderea suprafeţelor cultivate şi intensificarea chimizării culturilor, condiţiile de cules s-au schimbat fundamental. În locul culesului de la fâneaţă au apărut cel puţin trei culesuri noi prin introducerea şi adaptarea la condiţiile de climă şi sol din ţara noastră a rapiţei de toamnă, salcâmului şi florii-soarelui. Aceste surse de nectar se caracterizează prin următoarele: rapiţa este prima care înfloreşte asigurând, în cazuri favorabile, o dezvoltare explozivă a fami­liilor de albine, asigurând astfel, pe lângă producţie de miere, şi pregătirea familiilor de albine pentru culesurile de la salcâm care asigură şi el un cules timpuriu de scurtă durată şi, în fine, culesurile de la floarea-soarelui care sunt destul de capricioase, dar pot fi de mare intensitate. Sub aspect ontogenetic, albinele autohtone nu s-au adaptat în totalitate la noile condiţii de cules şi, drept urmare, uneori producţiile de miere realizate nu sunt pe măsura potenţialului productiv al materialului biologic autohton.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Suntem „consumaţi“ de preocupările cotidianului, alergăm după merite trecătoare şi s-ar părea că nimeni nu mai are timp să se gândească la cel de lângă el. Funcţionăm după legile materialismului şi facem abstracţie de impactul pe care ignoranţa noastră îl are asupra societăţii. Există însă şi excepţii de la regulă. Omul de nota 10 pe care vi-l prezentăm în numărul acesta a înţeles că a fi puternic nu înseamnă să ai forţa de a-i doborî pe cei de lângă tine, ci să ai puterea de a-i ajuta să se ridice pe cei care nu pot să o facă singuri. Iulian Angheluţă este cunoscut acum drept „omul care aduce lumina.“ Lumină pentru o ţară a secolului 21 în care multe dintre satele ei arhaice sunt cufundate în beznă, lumină pentru casele în care copii încă citesc la făclia lumânărilor. Sperăm ca povestea lui să fie inspiraţională şi oamenii să înţeleagă că nu trebuie să ai un statut aparte, că nu trebuie să fii bogat, ci doar să ai dorinţa sinceră de face ceva pentru cei de lângă tine. Acesta a fost „motorul“ care a pus în funcţiune proiectul „Lumină pentru Ursici“, un sat aproape de nori, situat la 1.000 metri altitudine, risipit pe văile Munţilor Şureanu, luminat în urmă cu câţiva ani doar de flacăra lumânărilor. Iulian a ajuns acolo în 2008 alături de un grup de prieteni pasionaţi de off-road. Frumuseţea satului aproape rupt de civilizaţie şi oamenii de ispravă ce poartă în sufletul lor trăsături ale vechilor daci l-au cucerit. Le-a ascultat poveştile, le-a înţeles suferinţele şi a vrut să schimbe măcar într-o mică măsură destinul comunităţii de doar 50 locuitori. A făcut însă mult mai mult de atât. Aşa cum mărturiseşte, nu a fost singurul care s-a interesat de soarta satului Ursici, a fost însă singurul care şi-a ţinut promisiunile. A dovedit că proiectul privind realizarea reţelei de electrificare în acest sat, înaintat şi Parlamentului României, dar considerat mult prea costisitor de aleşii ţării pentru a deveni realitate, avea alternative. Energia verde a fost soluţia.

În primăvara anului 2013 a început o campanie de promovare a cauzei sale prin care spera să strângă bani, aproximativ 10.000 de euro, pentru dotarea celor 14 gospodării ale satului cu panouri fotovoltaice. A folosit reţelele de socializare pentru a răspândi povestea satului Ursici, a conceput materiale promoţionale pe care le-a vândut, însă ritmul de strângere a banilor nu a fost unul tocmai de cadenţă. Convertirea la cauza sa a unui blogger foarte influent în lumea virtuală a adus cu sine soluţia pentru strângerea fondurilor. În zilele imediat următoare a apărut prima reacţie pozitivă. UniCredit Ţiriac a fost compania care şi-a arătat dorinţa de a sprijini iniţiativa lui Iulian Angheluţă. În septembrie 2013, la doar câteva luni de la demararea proiectului „Lumină pentru Ursici“, s-a reîntors în sat alături de echipa sa.

„Încărcaţi cu peste o tonă de echipamente şi alimente, am ajuns sus la Ursici aproape de lăsarea întunericului. Au urmat zile şi nopţi teribile, dar frumoase. A fost minunat pentru că am fost înconjurat de oameni care au crezut în mine, care au crezut în idee şi au pus umărul la treabă. Au fost 24 de oameni care au muncit prin poduri prăfuite, pe un soare torid sau pe ploaie mocănească pentru a lumina vieţile unor oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată până atunci.“

Ne ridicăm pălăria în faţa dvs., dle Iulian Angheluţă!

Proiectul „Lumină pentru Ursici“ a fost doar primul pas. Iulian Angheluţă a continuat să descopere satele care stau în beznă, iar proiectul său iniţial s-a transformat în „Lumină pentru România“. După Ursici au urmat patru şcoli din ţară care au acum lumină prin panouri fotovoltaice, pe care le-a dotat şi cu calculatoare pentru că, spune Iulian, lumina cunoaşterii este la fel de importantă. Acelaşi lucru l-a făcut şi pentru două gospodării din Maramureş şi Caraş-Severin. Un proiect de actualitate şi care poate primi sprijin este concentrat la nivelul judeţului Braşov. Este vorba despre cinci familii din Braşov care au nevoie de lumină.

Potrivit ultimului recensământ în România, sunt 284.434 mii de gospodării care stau în beznă, însă nu există o centralizare concretă a acestor date. De aceea, Iulian Angheluţă lucrează la un proiect care va fi făcut public la jumătatea lunii iunie a acestui an. Este vorba despre „Harta luminii“, pe care vor fi însemnate satele care au primit deja lumina în dar de la interlocutorul nostru şi satele care nu au încă lumină.

Laura ZMARANDA

Terra este suprasolicitată. Este o concluzie susţinută mai ales de datele statistice care arată o continuă creştere demografică şi o epuizare iminentă a resurselor naturale. Societatea de consum trebuie însă „hrănită“ în continuare. Cu ce? Se aud tot mai des voci care spun că necesitatea de a asigura hrana pentru toţi cei 7 miliarde de locuitori ai Planetei Albastre ne-a împins într-o extremă periculoasă. Hrana a devenit o otravă lentă, dar nevoia de abundenţă şi apetenţa pentru gust par să anihileze chiar şi instinctul primar de autoconservare. Cei care au, totuşi, revelaţia acestui fenomen îngrijorător iau măsuri. Este şi cazul lui Viorel Piperea, un tânăr fermier din Singureni, judeţul Giurgiu, care în 2007 a luat decizia de a avea propria fermă de legume ecologice. Mai târziu, iniţiativa lui s-a conturat şi ca business.

Să învăţăm să mâncăm sănătos

Aceasta a fost premisa de la care a pornit proiectul fermei de legume bio deţinută de Viorel Piperea, un principiu pe care şi-a dorit să-l răspândească printre cât mai mulţi consumatori şi în jurul căruia a construit o afacere.

„Ferma de legume bio am înfiinţat-o pentru că am vrut ca familia mea să mănânce sănătos. Apoi m-am gândit să promovez acest concept pe scară largă. Nu este, însă, uşor pentru că mentalitatea românilor este mult în urmă faţă de cea a occidentalilor. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care expansiunea agriculturii ecologice la noi este pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, avem clienţi, chiar şi din Capitală, care vin la ferma noastră special pentru legumele pe care le producem şi care au un gust total diferit de cele pe care le găsim pe piaţă.“

În timp avea să afle că demersul său este unul costisitor şi că în jurul lui gravitează permanent întrebarea „a fi sau a nu fi fermier eco în România?“. Mai degrabă nu, susţine fermierul din Singureni. În spatele afirmaţiei sale stă o experienţă de opt ani în care a aflat că a fi fermier eco în ţara noastră înseamnă asumarea unor riscuri financiare importante şi a unor dezavantaje care pe foarte mulţi îi pot descuraja. Dl Piperea a perseverat, totuşi, în activitatea sa şi a continuat să fie un promotor al agriculturii ecologice în pofida tuturor impedimentelor.

A pus, aşa cum spune, educaţia consumatorilor mai presus de interesele financiare.

Amortizarea investiţiilor, o necunoscută

Primul pas l-a făcut în 2007, când a început să cumpere teren, reuşind să comaseze o suprafaţă de cinci hectare. A urmat apoi o perioadă de reconversie pentru obţinerea statutului de fermă bio. Tranziţia nu a fost deloc una dificilă pentru că terenul cultivat în acest sistem a fost foarte multă vreme neexploatat, iar pământul din Singureni este recunoscut pentru calităţile sale nutritive. Astfel, ferma de legume bio, denumită în trend cu vremurile Agricooltural, s-a dezvoltat pas cu pas. Pentru mai multă eficienţă productivă a ales să construiască un spaţiu protejat pentru cultivarea legumelor. Cele opt solarii amplasate pe lunca râului Neajlov ocupă în prezent aproximativ 2.500 m². Primele două solarii au fost construite în 2007, iar următoarele cinci solarii doi ani mai târziu. Sumele investite pentru dezvoltarea afacerii sunt impresionante, valoarea fiecărui solar în parte fiind estimată la 8.000 de euro.

De la tribuna oficială a Ministerului Agriculturii s-a spus că agricultura ecologica reprezintă prioritatea anului 2015 şi că beneficiază de fonduri europene nerambursabile de aproximativ 200 de milioane de euro. În contextul acesta l-am întrebat pe interlocutorul nostru dacă s-a gândit la accesarea fondurilor europene. A evitat un răspuns direct, preferând să îmi spună, în schimb, că a fost mai la îndemână să folosească bani din propriul buzunar. A fost un risc pe care şi l-a asumat, fiind conştient de faptul că amortizarea investiţiilor şi profitul ar putea să întârzie. De altfel, după opt ani în care a susţinut din resurse financiare proprii această afacere, nu a reuşit să recupereze în totalitate investiţiile făcute şi nici nu poate estima când se va întâmpla acest lucru.

„Ajutaţi producătorii să-şi vândă marfa!“

Dacă în ţările occidentale agricultura ecologică a cunoscut o expansiune importantă, în România factorii restrictivi sunt mai mulţi decât cei pro dezvoltare. Principala problemă semnalată de fermierul din Singureni priveşte desfacerea produselor. „În România fermierii sunt suprasolicitaţi pentru că trebuie să producă, dar să şi vândă. Cred că statul ar trebui să se implice mai mult în acest sens şi să ajute fermierii să-şi desfacă marfa. Ajutorul ar trebui să vină în primul rând prin implementarea unor reglementări care să le permită producătorilor direcţi să pătrundă în pieţe. În momentul de faţă acestea se află sub controlul samsarilor şi este aproape imposibil să treci peste influenţa lor. În ceea ce mă priveşte aceasta este prima solicitare către cei care au putere de decizie în organizarea pieţelor: ajutaţi producătorii să-şi vândă produsele!“ O altă problemă invocată de Viorel Piperea este promovarea deficitară a produselor eco.

În opinia dlui Piperea, în România agricultura ecologică nu prea are şanse de dezvoltare. Acesta susţine că sunt puţini oamenii care încep o astfel de afacere şi mulţi dintre cei care activau în acest domeniu au renunţat. Potrivit interlocutorului nostru, în judeţul Giurgiu mai există un singur fermier care are în proprietate o fermă bio, însă nu în spaţiu protejat.

În lipsa tratamentelor chimice, vigilenţa este paznicul cel mai bun. Fermierul trebuie să fie atent la mai mulţi factori care contribuie la sănătatea plantelor, precum irigarea corespunzătoare, aerisirea, îndepărtarea plantelor bolnave etc. Atunci când situaţia o impune le aplică plantelor metode naturale de tratament. Au fost însă şi cazuri când pierderile au fost foarte mari pentru că a fost nevoit să distrugă o cultură întreagă ce fusese atacată de dăunători.

Deşi costurile relativ mari pentru întreţinerea fermelor bio forţează şi creşterea preţurilor la produsele bio, fermierul giurgiuvean susţine că legumele sale sunt chiar mai ieftine decât cele cultivate în sistem convenţional.

Laura ZMARANDA

Vă propun o incursiune în lumea satului românesc, văzut prin ochii românului şi nu numai. Interviu cu domnul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române.

– Domnule profesor, în context european, unde ne situăm, rimăm cu prietenii noştri în rândul cărora am intrat? Pentru că, în toate statisticile, ne situăm, cam peste tot, pe ultimele locuri.

– În ceea ce priveşte condiţia României ca „stat de cultură la Dunărea de jos“, cum a fost denumit, putem spune că suntem într-o deplină sincronicitate cu lumea europeană, în primul rând prin substratul iudeo – creştin – greco – roman, care este comun pentru toate popoarele europene, iar în al doilea rând pentru că politicile modernităţii româneşti au mers în aceeaşi direcţie cu restul Europei.

În ceea ce priveşte, însă, sistemele de integrare europeană, aici au apărut mari dificultăţi în potrivirea pasului. Ritmurile în care se mişcă societatea românească nu sunt neapărat mai relaxate, sunt dezorganizate. Altminteri spus, politicile care ar trebui să răspundă acestor aşteptări ale societăţii sunt mult prea abstracte. Dimitrie Gusti spunea că politicile de sus în jos, dinspre ţara legală spre ţara reală, sunt eronate, experimentale, iar ele trebuie potrivite de jos în sus. Pentru asta e nevoie de o foarte bună cunoaştere a ţării reale, la nivelul elitelor guvernamentale şi mi-e teamă că acesta este deficitul cel mai grav la ora actuală, răspunzător, în parte, pentru aceste disparităţi româneşti în context european. Guvernanţii gândesc într-un fel, clasele sociale gândesc în termenii, în necazurile lor şi astfel nu se potriveşte agenda administrativă, guvernamentală, cu cea reală, a populaţiei. De aici asemenea rupturi de ritm în mişcarea României în context european. Dacă aici nu găsim structurile, cadrele, modalităţile potrivite de mişcare în context european apar reacţiile neaşteptate. De pildă, fenomenul emigraţiei din spaţiul românesc a atins proporţii teribile – cam trei milioane de români sunt afară. Mai mult, populaţia României a scăzut cam cu trei milioane, 74% din această scădere fiind cauzate de emigrare. Prin urmare, asta arată că aceşti oameni care emigrează nu găsesc soluţii pentru problemele lor înlăuntrul societăţii româneşti. Acesta este motivul pentru care satele, îndeosebi, constituie principala sursă de emigrare. Satele îmbătrânesc mai mult decât România, care a îmbătrânit şi ea, ca şi Europa. Vârsta medie, la ora actuală, faţă de acum 20 de ani, a crescut cu trei ani, de la 37 la 40, aceasta constituind o problemă general europeană.

Europa se confruntă cu acest fenomen de îmbătrânire demografică şi cu un declin demografic în ansamblu, ceea ce arată că politicile care răspund de problemele familiei, comunitare, gospodăriilor ş.a.m.d. sunt inadecvate. Referindu-ne, de pildă, la PAC, se vede clar că sunt erori fundamentale, pentru că toată politica este centrată pe marea proprietate şi este ignorată mica proprietate. Or, 99% dintre proprietari sunt în cadrul exploataţiilor mici, de două hectare. Restul, 30.000 de gospodării, adică 1%, deţine 44% din suprafaţa agricolă utilizată a ţării. Prin urmare, doar aceştia răspund exigenţelor Politicilor Agrare Comune şi astfel noi nu ţinem seama de românul obişnuit, adică de cei 47% rural din România.

– Dar problema se pune, cel puţin, la nivelul politicului, că aceste gospodării ţărăneşti acoperă doar nevoile gospodarului, nu produc şi pentru piaţă. Or, în condiţiile în care Europa s-a deschis şi e o piaţă unică, trebuie să faci faţă concurenţei, să vii cu o producţie constantă, competitivă şi să fii pregătit să aduci şi specificul tău.

– Da, cunosc acest discurs şi aici este un risc. În ce sens? În 1993 s-a înfiinţat o organizaţie mondială, Via Campesina (Calea Ţărănească), care însumează peste 60 de ţări membre, cu peste 190 milioane de adepţi. Organizaţia este centrată în totalitate pe doctrina micii gospodării, care sigur că se bazează pe autosubzistenţă, dar este centrată pe principiul dreptului la hrană, a unui sistem agrar bazat pe un specific cultural al agriculturii, în cazul acesta, şi el este, bineînţeles, în concurenţă cu sistemul agricol corporatist, care este orientat către piaţă. El produce pentru piaţă, dar este o agricultură comandată de piaţă, este o producţie comandată de piaţă, în general hiperspecializată, şi atunci împinge omul într-o dependenţă faţă de aceasta. Apare un dualism în ceea ce priveşte sistemul agrar în spaţiul acesta. Este, pe de o parte, sistemul bazat pe mica proprietate, pe dreptul gospodarului de a hotărî cum îşi exploatează proprietatea, modul de cultură etc. şi care are nevoie de o politică specială, iar, pe de altă parte, sistemul corporatist, marea proprietate centrată pe piaţă. Aici apare eroarea tipului acesta de discurs, pentru că el este centrat pe interesele agriculturii corporatiste şi ignoră mica proprietate, pentru care trebuie adoptată o doctrină ţărănistă – cum se spunea în interbelic – care să facă loc în politicile agricole micii proprietăţi, gospodarului care nu se poate descurca singur. Şi astfel el va putea ajunge să producă şi surplus pentru piaţă, dar fără a fi aceasta o condiţionalitate.

– Sunt mulţi, mai ales economişti, care susţin că în viitorul apropiat nu vor mai putea exista decât acele proprietăţi cu suprafeţe de cel puţin 20 ha, unde pot fi aplicate tehnologiile actuale. Pe de altă parte, suntem în Uniunea Europeană, primim fonduri europene – în ultimii 10 ani, vreo 14 miliarde –, însă rezultatele investirii acestor fonduri sunt aproape de neobservat. Au dreptate economiştii care gândesc aşa? Şi, pe de altă parte, suntem noi nepricepuţi în folosirea acestor fonduri?

– În această privinţă nu pot da dreptate economiştilor, în primul rând pentru că ei gândesc în termenii unei economii abstracte, politice, centrate pe paradigma corporatistă şi, într-un anume fel, pe ceea ce este fundamentalismul pieţei. În termeni economici, mica proprietate n-are, într-adevăr, nicio şansă. Şi în interbelic, Madgearu, într-o carte celebră, spunea clar că este nevoie de o suprafaţă medie de 10 ha pentru ca o gospodărie să fie eficientă. Sigur, trebuie admisă ideea că, în timp, se vor reaşeza structurile de proprietate şi vom ajunge la un alt nivel. Dar trebuie să ţinem seama, în definirea politicilor, de actorii scenei rurale a României. Satul, în clipa de faţă, are o lume vlăguită. Ea se confruntă cu un sistem fiscal apăsător, cu dificultăţi majore în ceea ce priveşte accesul la cheltuieli dar, mai ales, cu acele piedici puse prin conceptul politicii agrare. Inclusiv Legea nr. 38, a asocierii, adoptată în 2005, când defineşte calitatea de producător asociat o condiţionează tot de cantitatea de produse vândute pe piaţă. Dacă este un drept de ce îl defineşti prin obligaţii? Vedeţi, legea are un defect în construcţie.

– În ultimii ani, producătorii modeşti ai satelor se lovesc nu atât de neputinţa de a-şi lucra pământul, cât de aceea de a-şi valorifica producţia. Vând la marginea drumurilor, căci în pieţe nu prea au loc de negustorii de ocazie. Nu sunt băgaţi în seamă şi astfel se simt descurajaţi.

– Asta arată, o dată în plus, defecţiunea politicilor agricole din spaţiul românesc. Tranziţia înseamnă trecerea la o societate de piaţă, dar acum, dacă excludem segmente întregi din populaţia producătoare… şansa României este legată de mica proprietate, de gospodăria ţărănească, pentru că lumea va avea nevoie de o agricultură sănătoasă. Dar micul producător are nevoie de protecţia statului. Până acum toată concepţia agrară a fost eronată şi se impune a fi regândită, aşa cum au făcut alte state, printre care Polonia.

Gheorghe VERMAN

Agenţia pentru Protecţia Mediului Harghita, sub supravegherea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, a început implementarea proiectului intitulat „PACINFO – rolul social și de mediu al Politicii Agrare Comune“ împreună cu alte 15 Agenții pentru Protecția Mediului din țară. Acesta are ca obiectiv conștientizarea fermierilor și a publicului larg privind rolul și importanța fermierului din zona montană în menținerea biodiversității și a peisajului montan, prin practici agricole tradiționale și sustenabile. Printr-un efort comun, cele 16 agenții implicate în derularea proiectului (Harghita, Covasna, Hunedoara, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Suceava, Alba, Caraş-Severin, Sibiu, Neamţ, Gorj, Cluj, Mureş, Vrancea, Bacău şi Buzău) pun accent pe promovarea funcțiilor alternative ale agriculturii în zonele de munte.

În contextul noii PAC, în afara producției de alimente, agricultura implică menținerea vitalității comunităților rurale, protecția mediului și a resurselor naturale valoroase. Familiarizarea fermierilor din zonele montane ale țării cu diferite standarde și condiții agricole și de mediu ale UE și cu diferite modele și practici de valorificare a produselor locale înseamnă primul pas spre atingerea acestor obiective formulate la nivelul Politicii Agricole Comune.

Activitățile proiectului cuprind un set de măsuri de informare inovative axate pe diferite grupuri-țintă. Ghiduri și materiale informative on-line și off-line vor fi elaborate și distribuite, seminarii de informare, conferințe și târguri vor fi organizate în cadrul proiectului, iar pentru conștientizarea tinerei generații se va dezvolta chiar și o aplicație multimedia.

Perioada de implementare a proiectului PACINFO lansat în data de 6 iunie 2014 la Miercurea-Ciuc este de 11 luni, acesta fiind finanţat de Comisia Europeană (50%) prin Directoratul General Agricultură şi Dezvoltare Rurală, în cadrul programului de promovare a Politicii Agrare Comune „Sprijinirea activităţilor aferente promovării Politicii Agrare Comune pe anul 2014“ (2013/C 264/09) și cofinanţat de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (50%).

România este ţara traderilor care aplică legea traderilor într-un total dezinteres faţă de realitatea românească. Cei care pierd în urma monopolului instituit de comercianţii de cereale sunt, ca de obicei, fermierii români, nevoiţi să-şi vândă producţia la preţuri de mizerie, susţine Laurenţiu Baciu, preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR).

„Fermierii români se confruntă cu mari probleme în ceea ce priveşte vânzarea produselor agricole. Nu că n-ar avea cine cumpăra, ci că o fac aproape pe degeaba. În România s-a creat un monopol al traderilor, care n-au nicio lege, au legea traderilor, sunt în ţara traderilor, n-au nicio treabă cu realitatea românească. Şi toată lumea se dă de o parte, chiar şi oficialităţile statului, care ar putea să îngrădească acest acces al traderilor pe piaţă aşa cum se întâmplă în Franţa sau Germania, unde sunt condiţionaţi de respectarea unor reguli. Acolo regula este de a respecta preţurile de la bursă, lucru care nu se întâmplă la noi“, a declarat Baciu la cea de-a patra ediţie a Conferinţelor AGROstandard.

Potrivit preşedintelui LAPAR, diferenţele între preţurile practicate în România şi cele de pe bursele europene ajung şi la 50 de euro pe tonă în funcţie de sortimentele de cereale, în condiţiile în care oricum preţurile sunt mai mici faţă de alţi ani. Dacă fermierii din Vest refuză pur şi simplu să vândă producţia din cauza nivelului scăzut al preţurilor – în jurul datei de 20 iulie contractele futures ajunseseră la cel mai scăzut nivel din ultimii doi ani, respectiv 176,75 de euro tonă – la noi mulţi agricultori, în special cei mici, sunt nevoiţi să îşi vândă producţia în lipsa spaţiilor de depozitare. Potrivit datelor comunicate de Bursa Română de Mărfuri, la data de 1 august, pentru săptămâna 32/2014, preţul grâului FOB Constanţa, Marea Neagră, era de 180 euro/MT, preţul grâului FOB Marea Neagră Ucraina era de 175 euro/MT, iar în cazul Rusiei – 180 euro/MT. Preţuri exworks România (medie cotaţii România): grâu panificaţie – 43 euro/MT, grâu furaj – 137 euro/MT, rapiţă – 280 euro/MT, porumb – 159 euro/MT, orz furaj – 133 euro/MT.

Laurenţiu Baciu spune că traderii de cereale au ajuns ca, efectiv, să-şi bată joc la propriu de fermierii români care nu au o altă alternativă pentru a-şi vinde producţia.

„Nu vă mai spun că îşi bat joc de fermierii din România, vin ca nişte îngeri, ca nişte dumnezei. M-a sunat un coleg din Brăila. A venit o firmă, i-a făcut analizele la grâu, avea 81,9 gluten, 15 proteină şi greutate hectolitrică 76 şi i-a zis că acesta este grâu furajer, că el vrea greutate hectolitrică 80. Şi atunci colegul ăsta al meu, cuprins de furie, a făcut un gest... şi, cât era ăla la costum şi cravată, l-a umplut pe faţă cu scuipat. Şi ăla i-a zis: «Bă, te dau în judecată!» Aşa a ajuns fermierul român să fie batjocorit, după ce că preţul este de nimic, toate input-urile s-au scumpit, ştim prea bine, ajungem acum, când natura ne-a diminuat producţia, să vină nişte băieţi deştepţi care controlează tot şi să îşi bată joc de noi“, a arătat Baciu.

Ce griji trebuie să aibă fermierul român

Singura speranţă pentru fermierii români era rezerva statului, însă şi aceasta s-a dovedit a fi una utopică. „M-am întâlnit cu cineva de la rezerva statului şi zicea că avem de completat 200.000 de tone de grâu. I-am zis în glumă: «Ce bine că am grâu». Răspunsul a fost: «Facem achiziţie publică, corect». Aţi auzit undeva că vom avea în acest an vreo achiziţie publică la grâu? Nu cumva vor cumpăra de la traderi sau din Bulgaria, că mai avem experienţă cu ei?“, a mai spus preşedintele LAPAR.

În România, cea mai mare problemă a agricultorilor este lipsa spaţiilor de depozitare, iar pe aceasta mizează şi traderii. Agricultorii autohtoni ar trebui să se uite la cei din alte state, la americani, de exemplu, unde fiecare fermier are pe lângă casă un siloz.

„Fermierul român trebuie să aibă o singură grijă, nu când vinde marfa, ci cui o vinde. Trebuie doar să o ia de pe câmp şi să o adăpostească. În sud recoltatul s-a terminat, dar în Moldova mai este de lucru, iar câmpurile sunt pline de tiruri. Vin comercianţii şi dau oamenilor cât vor, că fermierul ăsta mic vinde grâul cu 50 de bani kilogramul, că n-are ce face“, a continuat preşedintele LAPAR. De vină pentru această situaţie critică este lipsa de viziune şi de interes în elaborarea strategiilor de dezvoltare a sectorului pe termen mediu şi lung, este de părere Baciu.

„Suntem neputincioşi pentru că nu am făcut o strategie adevărată şi proiecte cap coadă. La legume suntem cei mai deficitari, noi nu putem ţine piaţa decât trei-patru luni de zile cu produse autohtone. Legumicultorii nu au unde să proceseze, nu au spaţii de depozitare să păstreze legumele proaspete o perioadă mai lungă de timp. Am ajuns să importăm ţelină în august. Este strigător la cer“, a conchis preşedintele LAPAR.

Marius Şerban

Prin Legea instrucţiunii din 1864, elaborată sub domnia lui Cuza Vodă, se introduce învăţământul primar obligatoriu de 4 ani.

Cu toate acestea, la recensământul din 1906 s-au înregistrat 82,67% analfabeţi, desigur, majoritatea în mediul rural. De altfel, nivelul de instruire în lumea satelor era destul de precar deoarece puţini copii din sate urmau învăţământul secundar. În anul şcolar 1922-1923 au intrat în învăţământul secundar 31,8% din copiii de la oraş şi numai 5,2% din copiii de la sate.

Un rol important în revigorarea învăţământului de toate gradele la începutul sec. al XX-lea l-a avut Spiru Haret care, printre altele, a prevăzut prin lege ca şcolilor săteşti să li se acorde pământ pentru instruirea copiilor, viitori ţărani, iar pentru elevii din şcolile agricole practica să se plătească şi la absolvire să primească o anumită sumă de bani pentru organizarea propriei gospodării.

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial în România se găseau peste patru milioane analfabeţi. Aceasta a făcut să se organizeze o amplă campanie de alfabetizare. Cadrele didactice din perioada respectivă munceau dimineaţa la clasă, cu elevii, iar după-amiază, în mod voluntar, în clasele eliberate de elevi intrau cei vârstnici care învăţau până seara târziu (iarna), la lumina lămpilor cu gaz. O bună parte din aceştia au învăţat să scrie şi să citească.

Prin Legea reformei învăţământului din 1948 s-a produs o amplă acţiune de instruire şi culturalizare a populaţiei României. Învăţământul general era repre­zentat de şcoala elementară care avea ciclul I (clasele I-IV) obligatoriu şi ciclul II (clasele V-VIII) urmat, în special, de cei care doreau să continuie învăţământul mediu.

Deşi ţara se găsea într-o situaţie extrem de grea după un război pustiitor, cu datorii înrobitoare ca despăgubiri de război şi după o secetă cumplită, totuşi a reuşit să aloce un buget consistent pentru învăţământ. Dacă avem în vedere numai şcolile profesionale frecventate de sute de mii de elevi pregătiţi pentru industrie, agricultură şi alte domenii, aceştia erau cu întreţinere totală de la stat (masă, cazare, îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale, rechizite, până şi creme de ghete sau pastă de dinţi).

Toate formele de învăţământ din România erau gratuite, perioadă în care o bună parte din fiii de ţărani au putut urma învăţământul mediu şi superior. Am fost elev şi student în acei ani (1950-1960) şi îmi amintesc că, de exemplu, în Institutul Agronomic peste 90% din studenţi erau fii de ţărani din care au ieşit foarte buni agronomi.

Din anii 1959-1960 s-a generalizat învăţământul obligatoriu de şapte ani, iar în mediul rural la clasele V-VII s-a introdus studiul agriculturii. În anul şcolar 1962-1963 s-a trecut la şcoala de 8 ani obligatorie. Din anul şcolar 1974-1975 toţi absolvenţii clasei a VIII-a au trecut în treapta I de liceu, astfel devenind obligatoriu învăţământul de 10 ani. Începând cu anul 1960 s-au acordat manuale gratuite în învăţământul de cultură generală, iar din 1965 şi în învăţământul gimnazial şi liceal.

Prin urmare, de la o ţară de analfabeţi (82% la începutul sec. XX) s-a ajuns în 1975 să se treacă la învăţământul obligatoriu de 10 ani.

Oameni întorşi în ţară după 1989 (de exemplu Ion Raţiu ş.a.) au rămas surprinşi de înaltul grad de calificare a populaţiei din România. În afară de şcoala generală fiecare avea cel puţin o şcoală profesională sau o şcoală tehnică, un liceu de specialitate şi destul de mulţi o facultate. Din păcate, după 1990 s-au schimbat lucrurile şi a început să crească tot mai mult numărul copiilor cu abandon şcolar şi deci numărul analfabeţilor, în special din mediul rural. Nu mai vorbim de faptul că în învăţământul superior dacă mai ajung 3-5% din copiii de la sate.

Se pare că ne întoarcem la situaţia de la începutul secolului XX.

Prof. dr. Vasile POPESCU

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti