Cei care stau la casă și beneficiază de o curte generoasă se numără printre persoanele fericite care au posibilitatea de a-și organiza o grădină după bunul plac. Mai mult decât atât, pot renunța la gardul clasic și pot opta pentru formarea unui gard viu, iar paleta de plante pe care o pot alege pentru realizarea lui este una destul amplă. Pentru a afla care sunt cel mai puțin pretențioase plante pentru gard viu am mers la Grădina Botanică a Universității din București, unde am primit trei recomandări: forsiția, Prunus laurocerasus și Hibiscus syriacus.

Forsiția sau ploaie de aur

forsythia 1320514 1920

Știm că a venit cu adevărat primăvara atunci când apar primele flori galbene ale arbuștilor de forsiția, cum este cunoscută planta popular. Mai exact, este vorba despre genul Forsythia, o plantă ce  face parte din familia Oleaceae și are 11 specii.

„Vorbim despre o plantă apreciată atât de mult primăvara pentru că este prima care înflorește și face o multitudine de flori galbene. Astfel avem mai întâi un gard viu plin de flori și abia apoi plin de frunze verzi. Este o specie ce se poate dezvolta foarte bine chiar și în plin soare, dar și la umbră. Nu este pretențioasă la frig și rezistă chiar și la temperaturi de -25°C și nu prea este atacată de dăunători. Ca un sfat, pentru că este o plantă ce înflorește primăvara devreme, este total greșit să o tăiem primăvara pentru că nu vom mai avea parte flori. Dacă trebuie să facem acest lucru, ar fi bine după ofilirea acestora. În funcție de ceea ce ne dorim putem alege pentru formarea gardului fie plante de talie mică, fie plante mai mari, chiar și de peste 1 m. Deci putem avea un rezultat instantaneu ori să avem răbdare să vedem cum crește pentru că prin tăieri ramifică foarte bine și în 3-5 ani putem avea gardul viu pe care ni-l dorim, bineînțeles, și în funcție de înălțimea pe care dorim să o aibă. Poate fi folosită și ca plantă solitară“, a declarat Eugenia Niță, reprezentanta Grădinii Botanice al Universității din București.

Un alt avantaj al forsiției este faptul că se înmulțește foarte ușor, fie prin butași, fie prin marcotare. Pe timpul iernii se recomandă înlăturarea ramurilor uscate sau slabe ori prea dese pentru a favoriza înflorirea din primăvară.

Prunus Laurocerasus

laur vesnic verde etna 269830 1024x1024

Dacă ne dorim să avem un gard viu veșnic verde, atunci alegerea ideală este Prunus Laurocerasus sau laurul englezesc. Este o plantă din familia Rosaceae, originară din sudul Europei și sud-vestul Asiei. Are o creștere rapidă și se remarcă mai ales prin aspectul frunzelor de o nuanță verde specială. Are și flori albe, dispuse în ciorchine ce au un parfum îmbietor, care înfloresc primăvara târziu și chiar la începutul verii.

„De această dată este vorba despre o specie cu frunziș persistent, foarte rezistentă, ce are o ramificare bogată. Rezistă foarte bine și în zone umbrite și în zone însorite și, chiar dacă este un gard viu decorativ prin frunze veșnic verzi, primăvara are și flori mici și albe. Este bine de știut că se poate dezvolta ca un arbust de talie mare care poate ajunge până la 4-8 metri înălțime și diametrul de peste 4 metri. Prin tăieri, putem obține fie un arbust la o anumită înălțime, fie putem realiza un gard viu, conform preferințelor. Ca orice gard viu, pe timpul verii are nevoie de apă constant“, a mai punctat Eugenia Niță.

Hibiscus

HIBISCUS

Hibiscus syriacus sau zamoșița de Siria este o specie rezistentă la ger și puțin pretențioasă față de sol. Este o specie decorativă mai ales prin flori și poate fi condusă sub formă de arbust de 2-4 metri înălțime ori sub formă de gard viu. Pentru o înflorire abundentă pe tot parcursul iernii este nevoie de amplasarea într-o zonă cu mult soare.

„În acest caz este vorba despre o specie cu frunze căzătoare, care rezistă foarte bine și se dezvoltă foarte frumos în soare, în umbră și semiumbră.  Face parte din categoria plantelor pentru gard viu care oferă și plante, și flori. În ceea ce privește florile pot exista o multitudine de nuanțe de la alb, la roz, mov și chiar vișiniu, iar ele pot fi simple ori flori bătute. Trebuie să ținem cont că la această plantă tăierile se fac puțin mai târziu, deci se pot realiza și primăvara. Astfel putem stimula ramificarea, dar și înflorirea. Un aspect foarte important la care trebuie să fim atenți este faptul că, față de alte specii, poate fi atacat de afide și atunci trebuie intervenit cu insecticidul potrivit“, a mai explicat doamna Niță.

Dincolo de aspectul estetic pe care îl oferă unei curți, gardul viu poate deveni și plămânul verde al acesteia, poate opri praful, iar, în funcție de înălțime, poate diminua zgomotul exterior. Cei care doresc să aibă un gard viu trebuie să-și procure și uneltele speciale pentru tăieri, astfel încât să obțină cât mai ușor forma dorită.

Larissa DINU

La noi în țară gardul viu nu este cea mai populară alegere, însă începe să fie o opțiune din ce în ce mai frecventă atât în cartierele de blocuri de la oraș, cât și în zonele rezidențiale noi. Pe lângă faptul că poate crește suficient de înalt pentru a ascunde casa și curtea de privirile trecătorilor, un gard viu va reține praful si noxele străzii, acționând ca un filtru pentru aer.

Nu este mai puțin adevărat că un gard viu, spre deosebire de un gard clasic, se realizează într-o perioadă de trei-patru ani. Dar, odată crescut, nu mai necesită cheltuieli pentru reparații. În plus, întotdeauna va fermeca prin aspectul său natural.

Un alt mare avantaj al gardurilor vii este acela că pot fi adaptate la specificul locului și la gustul proprietarilor. Dacă sunt făcute așa cum trebuie, atunci ele sunt impenetrabile atât pentru oameni, cât și pentru animale, spre deosebire de un gard clasic care poate fi sărit. În schimb, vor deveni destul de repede un ecosistem în sine.

Cum alegem tipul de plante pentru a crea gardul viu

Firmele de specialitate au o ofertă bogată de arbuști și plante care se pretează foarte bine pentru a crea un gard viu. Unele dintre acestea sunt plante din specia coniferelor care rămân verzi tot timpul anului, cum ar fi tuia sau buxus. Aceștia sunt copăcei care cresc până la înălțimi apreciabile (2-3 m) și pot fi folosiți în scopul creării unei bariere vizuale. Alți arbuști sau plante foioase își vor pierde frunzele toamna și iarna. Dintre acestea, cel mai des folosite sunt vița sălbatică, iedera și caprifoiul.

Din punct de vedere estetic puteți opta pentru plante care înfloresc – iasomia, iedera cu flori mov sau galbene – sau pentru plante cu frunze roșii ori mov. În funcție de preferințe, puteți crea un mix în diverse combinații între plantele cu frunze verzi și cele cu frunze în alte culori.

Dacă doriți să creşteţi un gard viu de sine stătător, atunci, în primul rând, trebuie să alegeți corect plantele. Ar trebui să selectaţi butaşii arbuștilor înalţi. Ideal, în acest caz, se potrivesc salcia, călinul, alunul, caprifoiul comun şi tătăresc, coacăza de aur și altele. Dacă doriți să faceți gardul ghimpat, puteţi să utilizați răsaduri de dracilă și de păducel. În garduri vii de o înălțime medie s-ar potrivi măceş, spirea, coarne, magnolia. Pentru curbe mai mici alegeţi dracila pitică, Iberis, merișoare de munte. Cimișir se consideră un arbust indispensabil pentru garduri vii. Această plantă va ascunde terenul în orice vreme, indiferent de luna din calendar. Este într-adevăr decorativă, perfect cedată la forfecare. Dar s-ar putea să depuneţi eforturi mari pentru ca puieții să nu înghețe într-o iarnă foarte rece. Un gard dens, complet impracticabil, poate fi obținut dacă veţi planta în jurul terenului salcie și păducel și, pe măsura creşterii, să le împletiţi ramurile între ele. În garduri vii sunt utilizaţi şi pomii fructiferi. Desigur, cei mai mici, de exemplu merii pitici și cireșii japonezi.

De obicei, gardurile vii sunt formate din plante de aceeași specie. Dar această armonie are o frumusețe austeră.

Dacă doriți ca gardul să fie elegant, îl puteți compune din plante cu frunze de diferite culori. De exemplu, frunzele de alun pot avea culoarea maro sau verde dracila – roșu sau verde și așa mai departe.

Plantarea gardurilor vii

Puieții se plantează într-un șanț pregătit, de cele mai multe ori în două sau trei rânduri, în ordinea de șah. Acest lucru nu înseamnă că toate plantele sunt puse într-un șanț. La începutul lucrărilor trebuie să întindeți un fir între doi țăruși situați la cele două puncte extreme, pentru a menține mai ușor direcția plantării. Apoi, de-a lungul firului, săpaţi un șanț de aproximativ 50 cm în lățime și de aceeași adâncime. Dacă plantarea are două sau trei rânduri, pregătiţi două sau trei șanțuri.

Într-un șanț răsadurile se pun destul de strâns. Pe un metru, de obicei, sunt plantaţi cinci puieți de dracila, trei-patru de păducel sau coacăză de aur, doi-trei de tuia – arborele vieţii. O astfel de frecvență este potrivită pentru plantarea unui gard viu „cultural“, care ar trebui să fie tăiat pentru a-l menține în formă.

Dacă doriți să aveți un gard stufos „sălbatic“, atunci pe un metru pătrat trebuie să sădiţi unul sau două rânduri. În viitor, lățimea unui astfel de gard ar fi de aproximativ doi metri. După plantare, terenul din jurul răsadurilor este udat și presat. Trebuie să faceţi de-a lungul liniilor de plantare pe ambele părți creste de pământ, care vor reține apa aproape de rădăcinile plantelor.

Pentru ca ramurile să fie groase, înainte de plantare sau imediat după puteți tăia partea de sus a materialului săditor. Acest lucru va accelera procesul de ramificare. Altfel, puieţii vor creşte în sus, formând un trunchi, iar partea inferioară a gardului va fi rară. Tinerii brazi pot fi tăiaţi doar atunci când vor ajunge la 30-40 de centimetri. Coniferele tolerează bine această procedură în toamnă.

Salcia este un material extrem de potrivit pentru garduri vii. Să începem lista de avantaje cu aceea că nu trebuie să cumpăraţi puieții de salcie, ci puteți să folosiţi tulpini tăiate din plante mature. Salcia supraviețuiește bine şi creşte foarte repede – peste câţiva ani din butași poate creşte un gard dens și relativ înalt. Înainte de a planta butașii sau alt material săditor, de-a lungul liniei de plantare înfigeţi ţăruşi conectaţi cu prăjini transversale.

Salcia se plantează în garduri vii des, la o distanță de aproximativ 15-20 de centimetri. Pentru a obţine un gard viu mai dens, butașii pot fi plantaţi nu pe verticală, ci la un unghi, înclinând răsadurile. Dacă le veţi lega, ele vor crește împreună. Pentru ca acest lucru să se întâmple cât mai repede, puteți face la locul de contact o tăiere şi să uniţi locurile tăiate cu ajutorul unui bandaj din pânză. Când vor începe să crească lăstarii, aceștia trebuie să fie împletiţi, formând astfel o „junglă impenetrabilă“ în viitor. De altfel, aceeași metodă de plantare se aplică şi pentru păducelul înțepător.

Întreținerea gardului viu

Gardul viu trebuie udat frecvent în perioadele calde și uscate. Vara este recomandată udarea o dată la două zile, fie cu furtunul, fie prin instalarea unui sistem de sprinklere – o opțiune preferabilă udării manuale. Nu este neapărat necesar să fertilizați gardul viu, decât dacă solul este sărac în nutrienți. Un fertilizator natural, cum ar fi compostul, este bine-venit în orice situație. În schimb, tunderea este principalul și cel mai laborios aspect în legătură cu întreținerea gardului viu. Primăvara și la sfârșitul verii sunt cele două perioade recomandate pentru a realiza tunderea gardului viu.

Tunderea se va realiza cu atenție, utilizând o sfoară pentru a respecta liniile drepte. Se va folosi fie foarfecele de grădinărit, fie o mașină de tuns gardul viu.

Alexandru GRIGORIEV

Înființarea unui gard viu sau plantarea unui nou arbust fructifer pot fi cele două motive pentru care puteți alege amelanchierul sau pomul stafidă, cum mai este cunoscut la noi.

Originari din zonele cu climă temperată, amelanchierii fac parte dintr-un grup din familia Rosaceaelor și cuprinde în jur de 30 de specii. Se spune că, în ceea ce privește clasificarea lor, botaniștii au întâmpinat greutăți deoarece au existat de-a lungul timpului numeroase încrucișări, unele intenționate, adică sub supravegherea specialiștilor sau de la natură în flora spontană. Cele mai cunoscute specii sunt Amelanchier Canadensis și Amelanchier Lamarkii, foarte asemănătoare între ele și adesea confundate. La noi în țară, domnul Marin Constantin, producător și distribuitor de material săditor din localitatea Dârza, județul Dâmbovița, este unul dintre promotorii pomului de stafidă și pune chiar la dispoziția doritorilor material săditor.

amelanchier flori

Arbustul poate atinge 4 metri înălțime, frunzele oferă un colorit special, mai ales toamna, florile apar începând cu sfârșitul lunii aprilie, sunt albe și au forma stelată. Fructele, comestibile indiferent de tipul de amelanchier, sunt asemănătoare la aspect cu afinele, iar la gust cu stafidele, de aici și cea de a doua denumire amintită, pomul de stafidă. Coacerea fructelor are loc începând cu luna iunie, iar proprietățile acestora trec dincolo de gustul deosebit, oferind chiar și un aport sănătății deoarece sunt bogate în vitamina C, fier, cupru și magneziu și sunt recunoscute pentru efectul hipotensiv, antiinflamator și antisclerotic. Fruc­tele se pot consuma proaspete, congelate sau uscate, însă pot fi pregătite și sub formă de dulcețuri, siropuri sau lichioruri. Din frunze se poate prepara ceai.

amelanchier planta radacina

Planta este rezistentă la ger și temperaturi înalte și nu este greu de întreținut în ceea ce privește apariția bolilor și a dăunătorilor, însă preferă solurile cu umiditate mai ridicată în locuri însorite. Un aspect important de care ar trebui neapărat să țineți cont este acela al lăstăririi. În cazul în care nu plantați arbustul cu scopul de a crea un gard viu, este recomandat ca în primăvară să-l tăiați astfel încât să îi formați coroana și să beneficiați de un arbust în adevăratul sens al cuvântului.

amelanchier 1

Dacă doriți să formați un gard viu compact, trebuie să plantați pomii la distanța de 20 cm, în două rânduri intercalate. În primăvară, plantele trebuie tunse la 10-15 cm înălţime față de sol, apoi, se va tunde de 2-3 ori pe an, până la atingerea înălţimii dorite, iar planta complet dezvoltată se taie o dată pe an.

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 iulie 2017 – pag. 22

Gardurile vii sunt aranjamente speciale, cu înălțimi diferite, contur sinuos sau drept, forme dezvoltate natural, liniar sau geometric (cilindru, semicerc, piramidă, paralepiped etc.), decorative sau utilitare, care se tund sau nu, cu creștere rapidă, modestă sau înceată. În categoria gardurilor vii intră și labirinturile (perete verde) ori palisadele (zid verde). În funcție de dimensiune, acestea pot fi mici (maximum 40 cm înălțime), scunde (până la 100 cm), mijlocii (100-200 cm), înalte și foarte înalte (200-400 cm sau chiar mai mult).

La realizarea gardurilor vii se folosesc mai multe specii decorative prin frunze, flori sau fructe, cu frunze caduce sau permanent verzi, încadrate în categoria foioaselor și a coniferelor:

– foioase: buxus (cea mai răspândită specie cu o astfel de utilizare), berberis (cu 500 de varietăți), floarea miresei sau cununița (Spiraea vanhouttei), lemn câinesc (Ligustrum sp.), caprifoi sau mâna Maicii Domnului (Lonicera sp.), forsythia, mai rar ulmul, fagul cu frunze roșii sau verzi, teișorul, liliacul, iasomia etc.;

– conifere: thuja, chiparosul albastru, ienupărul, pinul etc.

Plantare și îngrijire

Plantarea are loc toamna sau primăvara, uneori, când vremea permite, în ferestrele iernii. Terenul se desfundă cu 30 de zile înainte, fiind îmbunătățit cu îngrășăminte. Se execută șanțuri 20 x 20 cm pentru gardul viu mic sau 80 x 60 cm, pentru gardurile înalte. Pentru cele foarte înalte este de preferat plantarea la groapă individuală. Plantarea se face pe un rând, variantă în care arbustul se dezvoltă foarte bine, dar în practică se folosesc cel mai des două rânduri, caz în care exemplarele mai slab dezvoltate se plantează la mijloc. La un metru liniar, la gardul pe două rânduri, se plantează până la 10 bucăți, în triunghi – materialul săditor de pe al doilea rând se intercalează la mijlocul distanței dintre arbuștii de pe primul rând. În cazul speciilor cu creștere înaltă, densitatea va fi mai mică. Înainte de plantare, materialul săditor se fasonează (se înlătură rădăcinile rănite, restul fiind scurtate la 10-20 cm), se mocirlește și se scurtează, dacă este nevoie, și partea aeriană, în funcție de dimensiunea dorită. Ca lucrări de îngrijire amintim: udarea, imediat după plantare și ori de câte ori este nevoie; tunderea – se poate efectua iarna și în timpul vegetației, primăvara și vara; tratamentele împotriva bolilor și dăunătorilor, la speciile sensibile.

Pagini realizate de Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 12,16-30 iunie 2016 – pag. 25

Într-o definiţie succintă, gardurile vii reprezintă un element de arhitectură peisageră, cu rolul de a decora o zonă, de a dimensiona spaţiul şi de a defini perimetre. În acelaşi timp, ele sunt folosite pentru a camufla obiective inestetice ori pot avea scop defensiv sau utilitar. Despre acest subiect ne vorbeşte ing. Ion Roşu, specialist în peisagistică, absolvent al Facultăţii de Horticultură, Iaşi.

Tipuri de garduri

Gardurile vii sunt aranjamente speciale, prezente în parcuri, grădini, alei, ronduri, curţi, cu înălţimi diferite, contur drept ori sinuos, amenajate geometric, atunci când sunt supuse tunderii sau neordonat, în varianta opusă, a creşterii libere. Din aceste plante, în funcţie de specie, se obţin forme decorative ingenioase, de la comunul aranjament liniar până la cilindru, paralelipiped, semicerc, piramidă, cerc etc. În categoria gardurilor vii intră şi cortinele (masiv de arbori sau arbuşti din cuprinsul unui spaţiu verde, dintr-o singură specie), palisadele (zid, care poate fi şi din arbori ori arbuşti) şi labirinturile (perete verde, dispus în alei întortocheate).

După înălţimea lor, gardurile vii pot fi foarte mici, cu o talie de 40 cm, cu rol ornamental, format din specii decorative prin frunze şi flori, cu lăstarii subţiri şi frunziş abundent inclusiv la baza plantei; scunde – cu înălţimea până la 100 cm; mijlocii – cu talia până la 200 cm; înalte şi foarte înalte – cu o înălţime care poate ajunge la 400 cm sau chiar mai mult.

Din punctul de vedere al funcţiei, formarea părţii aeriene şi al ritmului de creştere, sunt garduri decorative şi utilitare, cele care suportă tunderea sau nu se tund, cele cu creştere rapidă, modestă sau înceată.

Specii utilizate

La realizarea gardurilor vii se folosesc specii de foioase (grupa Angiospermatophyta) şi de conifere (grupa Gymnospermatophyta), cu frunze caduce sau persistent verzi (sempervirescente, adică veşnic verzi), decorative prin frunze, flori sau fructe. Cele mai utilizate specii pentru gardurile vii sunt: cu frunze permanent verzi – Thuja sp., Juniperus sp., Chamaecyparis sau chiparosul, din categoria coniferelor, şi Buxus, Lonicera, Berberis, din gama foioaselor; cu frunze caduce – Spiraea, Hybiscus, Ligustrum, Philadelphus, Forsythia etc. Ar mai fi de reţinut că, pentru gardurile vii de talie înaltă, sunt utilizate coniferele.

Conifere

Thuja, specie asimilată în vocabularul curent sub formă de tuia, este un conifer cu un aparat foliar dens, folosit ca barieră de zgomot şi gard natural. Creşte foarte repede, este suplu şi de formă conică, un copac matur putând ajunge la 18 metri, în 30 de ani.

Chiparosul albastru poate fi considerat cel mai cunoscut, decorativ şi plăcut conifer utilizat ca gard viu. Este dens ca masă foliară, creşte ca o tufă şi suportă tunderea la orice dimensiune.

Ienupărul (Juniperus communis) creşte 1-2 m, are frunze dispuse sub formă de verticile, câte trei la un loc.

Foioase

Buxus este cea mai răspândită specie pentru gardurile vii. Dispune de o coroană compactă, cu frunze mici, ovale, verde închis, se pretează excelent la tundere. Buxusul este folosit pentru garduri de talie mică, este puţin pretenţios faţă de sol.

Berberis este o foioasă cu aproximativ 500 de specii, cu frunze veşnic verzi, prezintă o talie între 1-5 metri. Impresionează prin culoarea pe care o capătă toamna, roz până la roşu, iar la unele specii frunzele sunt albe, strălucitoare. Florile, galbene sau portocalii, sunt dispuse în racem, iar fructele devin la coacere albastre sau roşii.

Spiraea vanhouttei (floarea miresei sau cununiţa) este un arbust originar din China şi Japonia, răspândit în toată lumea, prezintă tufe dese, înalte până la 2 metri, cu lujeri arcuiţi, frunze de culoare verde închis pe partea superioară şi verde albăstrui, pe dos. Florile sunt albe, abundente. Suportă bine tunderea.

Ligustrum (lemn câinesc) este un arbust indigen, înrudit cu frasinul, poate atinge înălţimi de 3-4 metri, are lujeri verzui, brun-verzui, care degajă un miros neplăcut prin rupere, de unde şi numele. Frunzele sunt alungite, acestea putând rămâne uneori verzi şi peste iarnă. Fructele sunt mici, negricioase, moi, sferice.

Lonicera (caprifoi sau mâna Maicii Domnului) are peste 200 de specii, unele cu frunzele permanent verzi, altele - căzătoare.

Frunzele sunt ovale, colorate în verde strălucitor. Florile, albe sau galbene, se deschid din primăvară până în toamnă, în funcţie de specii, au forma de tub, reunite în grupuri de câte 2-3, care răspândesc un parfum absolut special.

Forsythia este un arbust înalt de 3 metri, cu scoarţă maro spre negru, flori simple, opuse şi flori de culoare galben intens.

Alte specii utilizate: ulmul, fagul cu frunze roşii sau verzi, teişorul, Hibiscus, liliacul, iasomia, pinul, Deutzia, Weigela.

Plantarea şi îngrijirea

Plantarea are loc toamna şi primăvara, mai rar în ferestrele iernii. Terenul se desfundă cu 30 de zile înainte şi va fi îmbunătăţit cu îngrăşăminte. Se execută şanţuri, de dimensiuni şi adâncimi diferite, în funcţie de plantă şi de talia gardului: de la 20 x 20 pentru gardul viu mic, progresiv, până 80 x 60 cm, pentru gardurile înalte. Pentru cele foarte înalte este de preferat plantarea la groapă individuală.

Gardurile pot fi cu un singur rând, caz în care arbustul se dezvoltă foarte bine, cel mai des sunt cu două rânduri, dar pot fi şi cu trei ori patru rânduri, variantă în care exemplarele slab dezvoltate se plantează la mijloc. La un metru liniar, pe două rânduri, vor fi distribuite până la 10 bucăţi, în triunghi (materialul săditor de pe al doilea rând se intercalează la mijlocul distanţei dintre arbuştii de pe primul rând), dar densitatea poate fi mai mică în cazul speciilor cu talie înaltă.

Materialul se fasonează (sunt îndepărtate rădăcinile rănite, restul fiind scurtate la 10-20 cm), se mocirleşte şi se udă imediat. Se poate interveni şi asupra părţii aeriene, prin nivelarea la dimensiunea dorită.

Ca lucrări de îngrijire, tunderea se poate efectua iarna, iar în timpul perioadei de vegetaţie au loc două intervenţii, primăvara şi vara.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti